… si-apoi sunt lucrurile. Le-ai strans, unele de zece, unele de douazeci, altele de treizeci si mai bine de ani.
Esti om, nu furnica. Dar strangi ca furnica, chiar si atunci cand nu-ti dai seama c-o faci, chiar si atunci cand te crezi greier – avea si el macar o chitara, nu? Lucruri. Obiecte.

V-ati gandit vreodata la diferenta dintre „lucruri” si „obiecte„? „Lucrul” lucreaza, „obiectul” obiectivizeaza. Cu alte cuvinte, un „lucru” e ceva ce poate fi pus la treaba. Un „obiect” e ceva ce poate fi pipait si urlat „este!” dar ca atare, ca obiect carevasazica, nu e interiorizat, nu face parte din tine, nu e (inca) interiorizat, subiectivizat. Dar, in masura in care lucrezi cu el, il lucrezi sau/si te lucreaza, intra in tine. Devine parte. Se subiectivizeaza. (Pentru cunoscatori, asta e teoria proprietatii a lui John Locke – daca ma ridic pe varful degetelor pentru a culege o pruna, am „lucrat” pentru ea, deci am facut-o „a mea”; puteti rade – dar asa a inceput capitalismul teoretic 🙂 )

Iar cand muti o casa intreaga, la propriu si la figurat, de la o margine de continent la o alta, te izbesti atat de lucruri cat si de obiecte si, cum-necum, trebuie sa te-ngrijesti de toate: carti, surubelnite, tablouri, storcatoare de suc, pipe vechi, cutite, corturi, furculite, topoare, fierastraie, undite, rochii, diplome, papuci, cusca uni caine, si altele. Si-atunci intervine procesul de selectie. De unele lucruri trebuie sa te desparti – ca nu mai sunt lucruri, sunt obiecte. Le arunci daca sunt inutilizabile, sau le donezi la Goodwill sau la Salvation Army, daca inca mai pot lucra pentru altii. De altele, nu vrei sa te desparti, chiar daca, in sine, nu au nici o valoare. O pipa veche si crapata, o fotografie pe jumatate rupta, un “jurnal” de la cinsprezece ani, nu sunt obiecte pur si simplu – sunt foarte lucruri, ca sa zic asa, pentru ca inca lucreaza cu putere in tine, chiar daca nu ti-ai dat seama. Uitasesi de ele, le regasesti, iar trairile sunt toate acolo. (Deloc surprinzator, pentru Ana am carat doua geamantane burdusite cu animale de plus – fara nici o exagerare.) “Scriiturile” sunt si mai delicate cand vine vorba de sortare. Le imparti in doua categorii – scriiturile altora si scriiturile tale. Unele ti-au fost utile la un moment dat, ca un ciocan – acum nu-ti mai sunt, asa ca le arunci fara prea mari mustrari de constiinta (asa am scapat, bunaoara, de nu mai putin de patru cutii uriase ticsite cu articole de comparative politics). La fel si cu scriiturile tale – unele au fost “la comanda”, si nu-ti mai spun nimic, altele reusesc inca sa te emotioneze pana la lacrimi. Pe astea, de buna seama, le tii.

… si-apoi sunt oamenii, ca si de oameni trebuie sa te desparti. Nu-i poti lua cu tine 🙂 Sau poti? Am constatat ca de oameni ma despart mai usor decat de unele lucruri si m-am intrebat de ce: voi fi fiind vreun monstru? Nu cred  Cred mai degraba ca ma despart mai usor pentru simplul motiv ca nu ma despart de-adevaratelea (sic) – pe de o parte, am amintirile, pe de alta, viata ne poate oferi oricand posibilitatea de a ne re-intalni. Cu oamenii, never say never.
… si-apoi e drumul spre noua casa. Pentru ultima oara. Si inca o data.

Acum sunt in Canada. Maine, cu putin noroc, in Danemarca.