… e dulce-amaruie, precum o gutuie 🙂 si nu stii de ce, pana cand vine clipa in care stii. Parafrazand poetul (nu va mai spui care) „ai vrea sa pleci, ai vrea si sa ramai„. Ai vrea „pentru ultima oara – si inca o data„. Pentru ca esti om. Nu copac, sa nu poti fi desradacinat, dar nici fulg de papadie, sa te lasi purtat de colo pana colo, pe dinlauntru si pe dinafara, fara sa-ti pese.

Pentru ultima oara, te rog. Si inca o data.

Ti-ai golit casa. A venit ditamai camionul care a umplut o jumatate de strada, trei meseriasi au impachetat tot ce mai era de imapchetat, au varat totul in camion, au fost gata in sase ore.

Totul.

Dar totul, bata-l vina (frumoasa expresie – merita un eseu) e relativ. Ai descoperit mai pe urma ca mai ai unele si altele, ca nimic nu se termina, de-adevaratelea, niciodata. Asta e vestea buna sau proasta, depinde cum alegi sa te uiti la ea: nimic nu se termina, de-adevaratelea, niciodata.

Nimic.

Nici macar golitul unei case in care ai stat zece ani. Acum o ora am gasit pe un raft din garaj, un plic galben. Era un plic, ca toate plicurile galbene 🙂

Am varat mana in el cu sfiala pe care ai avea-o cand ti-ai vari mana intr-o gaura-n pamant: nu stii ce e acolo. Am scos o cifra de plastic.Un 2. Apoi inca una, Un 3. Si inca doi de 1. In ordinea asta le-am scos!  2311. Eliade si Jung ar fi cazut de acord – asta e ceea ce se cheama o „sincronicitate„. Coincidentele nu sunt coincidente. Asta e/era numarul casei noastre in care am stat zece ani si habar n-am avut ca fostii proprietari ne lasasera, intr-un plic galben, numarul cu cifre din plastic.

In mai putin de 24 de ore va trebui sa plecam de-a binelea si eu inca mai gasesc lucruri nestiute sau uitate intr-o casa goala. Tocmai am gasit sticla de whiskey single malt, de 16 ani, adusa taman din Scotia, de Mosul, de Craciun. N-as fi dat in viata mea atatia bani pe sticla de whiskey. Noroc cu Mosul. Mai aveam in ea inca o gura. Am baut-o 🙂

Cand zici ca se termina, nu se termina.

Ceea ce ma face sa-mi amintesc iarasi de cifrele din plastic si de acea capsula a timpului, ingropata de copiii mei, undeva, in fundul curtii (care nu e curte, ca n-are gard 🙂 ). Se prea poate sa fi locuit aici zece ani cu o alta capsula a timpului, ingropata te miri unde, de catre primii proprietari.

Se prea poate ca-n toate locuirile noastre sa fie, ingropate pe undeva, fara stiinta noastra, amintirile altora.

Ana are mere, Xenia are pix: traim arheologic, pe straturi.

Iar de plecat, nu plecam niciodata, nicaieri. Ne luam toate locuirile cu noi. Avem in spinare etaje peste etaje.

Suntem cu totii niste melci uriasi, purtand in spinare, fiecare, cate un zgarie-nori.

Omnia mea mecum portum.

(Va urma)

PS M-am inrait 🙂 Nu mai traduc, si nu mai dau referinte 🙂