… am stat o saptamana in cumpana. C-o fi, c-o pati, ca nu se cade, Dar e un titlu prea bun pentru o astfel de fotografie, la prea multe niveluri, pentru a ma putea abtine. Aveti a ma ierta.

… la care faceam referire intr-o postare mai veche. Inteleptul a spus sa te apropii incet de miezul placerilor 🙂

http://www.digi24.ro/embed/Stiri/Digi24/Special/Generatia+X/GENERATIA+X+Alin+Fumurescu+politologul+care+a+lucrat+la+o+fabric?video=0&width=600&height=400

Motto: „You may all go to hell and I will go to Texas” – Davy Crockett

… stiti cum se spune: Cand esti in Roma, poarta-te cum se poarta romanii. In consecinta, „when in Texas, do as the Texans do” – asa ca ne-am dus la Houston Simphony :). Am ascultat Dvořák, Cantecele slavone si Simfonia a noua, Din Lumea Noua (From the New World) – o combinatie cat se poate de potrivita, as spune, de Europa si America. Spre surprinderea mea, sala a fost plina si n-am vazut nici o palarie de cowboy 🙂

Pe unde m-am dus, de la Bulzesti (pentru nestiutori, asta e un sat de la poala Muntelui Gaina), pana in Amazon sau Franta, am incercat sa ma imbib de istoria si cultura locului, sa ma inscriu, cum s-ar spune, in peisaj. Dar, desi stau in Texas de-aproape un an (si-am fost si la rodeo, daca va mai amintiti :)), „texan” nu m-am simtit pana n-am schimbat placutele de inmatriculare ale masinilor, de pe Indiana pe Texas …

… si pana n-am ajuns la Alamo.

Intre noi fie vorba, mare lucru n-a mai ramas din Alamo, care acum e „ingropat” aproape in mijlocul orasului San Antonio. Dar strigatul de lupta care a „creat” Texas-ul a fost „Remember Alamo!”, iar pentru a-ti reaminti ceva nu e nevoie de mare lucru – cateva ziduri ramase in picioare, inconjurate de copaci seculari, ajung cu varf si indesat.

Adevarul e ca, spre deosebire de Houston care e doar mare, San Antonio e un oras frumos, cu stradute inguste, multe cladiri vechi (in fine, vechi dupa standardele americane, nu dupa cele europene 🙂 ), si, mai ales, faimosul „River Walk”, serpuind prin mijlocul centrului vechi, flancat de-o parte si de alta de restaurante, magazine de te miri-ce si magazine de nu-te-mai-miri de nimic.

Asa ca ramane cum ne-am inteles: „The Alamo wasn’t the end. It was just the beginning.”

… in prima zi de scoala, in clasa intai, cea mai mare incercare careia a trebuit sa-i fac fata a fost chipiul. Ai mei erau cu ale lor si m-au trimis cu Alina, soru-mea, care era intr-a doua si se presupunea ca stie deja cum e scoala. (Pe vremea aceea, oamenii n-aveau timp nici de traume psihice si nici de efuziuni lacrimogene.) Alina m-a lasat in fata intrarii potrivite si mi-a dat primul si ultimul sfat: „Cand iti striga numele, mergi cu tovarasa invatatoare si faci ce-ti zice.”

Lesne de zis, greu de facut, cand esti al mai mic din zona, sufocat intr-o mare de copii mai inalti decat tine, dublata de-o mare de dosuri de adulti, care-n pantaloni, care-n fusta, buluciti cu totii sa-si auda numele. Colac peste pupaza, chipiul imi era prea mare si, de fiecare data cand incercam sa ma ridic pe varfuri si sa-mi dau capul pe spate, imi cadea peste ochi. Chipiul ala, cazandu-mi mereu peste ochi, m-a enervat cumplit si mi-a stricat prima zi de scoala.

Cumva, insa, am trecut cu bine de incercarea asta: mi-am auzit numele, am dat din coate printre toate tantile si toti nenii aia, am ajuns langa tovarasa invatatoare si mi-am scos chipiul. Restul a fost floare la ureche. La propriu.

Pentru ca a doua incercare a clasei intai a fost absenta altor incercari – plictiseala, cum ar veni. Nici ca vreau ca sa ma laud, nic ca voi sa va-nspaimant, dar stiam sa citesc si sa scriu binisor de la trei ani, fluent si cursiv de la patru, asa ca la cinci a ma apuca de bastonase si de silabilist „me-re” era, in sine, o provocare. In clasa intai, ma pregateam deja de pensie, fara sa stiu. Prin urmare, ma ridicam frecvent din banca dupa ce imi terminam bastonasele si silabisarile, si ma duceam sa-mi vizitez colegii sau colegile, sa le mai dau un sfat. [Nota: De aici, probabil, fascinatia tarzie cu expresia „Ana are mere, Xenia are pix” 🙂 ]

De incercarea asta am trecut mai greu, in ciuda batailor si la scoala si-acasa, pus la colt si alte cele. (Repet, alte vremuri.) Intru satisfactia psihologiei moderne si a adevarului, trebuie sa recunosc ca rolul principal in rezolvarea celei de-a doua incercari a fost apartia celei de-a treia. La asta nu m-asteptam. Asa am invatat, instinctiv, cum cui pe cui se scoate si cum intunecand intunericul se afla portile luminii. Cu moartea pre moarte calcand. Eram crestin, fara sa-mi dau seama.

A treia – si ultima – incercare a fost scrisul caligrafic, cu stiloul. Pana atunci scrisesem cum scrisesem, cu creionul pixul, ba chiar si stiloul, dar toata lumea era intr-atat de incantata ca scriam, ca nu mai interesa pe nimeni cum scriam. Ei bine, pe tovarasa invatatoare o. Tovarasa invatatoare punea mare pret pe scrierea caligrafica, cu stiloul. Cu cerneala.

Imi amintesc si acum caietele „de scriere” (da! erau caiete de scriere!), cu liniile lor punctate sau nu, si cum curba de jos de la „g” trebuia sa atinga fara sa depaseasca linia, in vreme ce bucla de la „l” se cuvenea sa faca acelasi lucru cu linia de sus. Literele trebuiau sa fie nici prea mari, nici prea mici, nici prea grase, nici prea slabe, numai bune de iubite 🙂 . Si toate acestea cu stiloul. Cu cerneala.

Precizarea e extrem de importanta, pentru ca scrierea cu cerneala nu se sterge asa, cu una, cu doua. Stim cu totii ca verba volant, scripta manent, da’ aia cu cerneala chiar manent! Bucla unei litere poate depasi (sau nu atinge) linia punctata si-atunci fie rupi pagina si-o iei de la capat, fie incerci sa razuiesti pardalnica greseala cu lama de ras (da, cu lama de ras, pentru asta trebuia multa indemanare si-o mama milostiva, cel putin pana-n clasa a doua), sau cu praful acela alb numit „pic„, dar dupa aceea peste locul cu pricina trebuia folosit un pix, nu stiloul, ceea ce-i ridica tovarasei sprancenele mai abitir decat daca-ti scriai testamentul cu sange stors din venele rupte cu dintii.

In plus, mai erau „porcusorii”. Nimeni nu mai stie astazi de porcusori, dar mie, unuia, mi-au distrus o buna parte din clasele unu-patru. Erau stilourile pentru copii, „Pionier” parca le zicea, micutze si cu pompitza – alea lasau „porcusori”, i.e., pete de cerneala cand iti era lumea mai draga din motive ramase pana astazi obscure. Dar, si daca aveai un stilou de oameni mari, unul mai de Doamne-ajuta, chinezesc, de zaboveai prea mult intr-un loc cu penita, calculandu-ti miscarea urmatoare, pam! cerneala se sugativa in pagina si porcusorul iti radea in nas. Trebuia s-o iei de la capat.

Si-o luai. N-aveai incotro. Nu erau psihologi nici pentru aia mari, nici pentru aia mici, si singura alegere pe care-o puteai face era daca s-o incasezi de la ai tai sau de la tovarasa invatatoare. In treacat fie spus, aici interveneau alte calcule – daca tovarasa invatatoare avea inel cu piatra si te lovea cu dosul palmei sau nu, daca bataia cu liniarul era „la palma” sau cu muchia peste buricul degetelor impreunate, cureaua sau floarea de plastic (de asta, ultima, am auzit doar ca era un fel de piatra la rinichi, n-am avut parte, nu ma pot pronunta), s.a.m.d..

Vorba lui Spinoza Sartre: Libertatea e necesitatea inteleasa.

N-am mai scris cu stiloul de prin ciclul gimnazial.

Cu alte cuvinte, n-am mai scris cu cerneala de vreo 30-35 de ani.

Pana astazi.

In Romania fiind, am primit cadou un stilou. Stilou de moda veche, cu piston – fountainpen ii zice pe-aici. Si m-am bucurat ca un copil. Stiloul cu cerneala rimeaza cu pipa, ceasul de buzunar, briciul de ras. Asa c-am mers sa-mi cumpar cerneala. La unul dintre cele mai mari lanturi de magazine de papetarie din State am fost.

N-aveau. La inceput, oamenii nici n-au inteles ce cautam – o calimara. Stilourile cu cerneala, cate mai sunt, au „cartuse” de incarcare. Cerneala la calimara nu se mai gaseste. In cele din urma, oamenii au priceput ce cautam si mi-au zis ca pot sa-mi comand o calimara online. Ceea ce-am facut. Dar trebuia sa merg s-o ridic de la magazin. (Cred ca drogurile comandate online iti vin acasa.) Magazinul cu pricina, Staples, e cam la capatul celalalt al orasului. Asa se face c-am platit 15 lei pentru o calimara de dimensiuni obisnuite si am condus aproape doua ore, dus-intors, pe autostrazile si strazile Houstonului.

Fara exagerare: 15 lei si doua ore de condus pentru o calimara de cerneala.

Nu mi-a parut, insa, catusi de putin rau. Dimpotriva.

M-am bucurat cand m-am patat pe degete cu cerneala, incarcand stiloul. Pe vremuri, degetele patate cu cerneala erau fie semn de functionar, fie de intelectual. Si mai pe vremuri, in Franta, era „noblesse de robe„, in contradistinctie cu „noblesse d’epee„, pe care avea s-o anihilieze practic prin secolul al XVIII-lea. Dupa care a venit Revolutia 🙂

Oricum ar fi, ce puteam scrie pentru prima oara cu un stilou cu cerneala, dupa treizecisimaibine de ani, daca nu ceva in franceza? 🙂 Honi soit qui mal y pense

PS Si lui Alec i-a placut foarte mult stiloul. Problema acum e ca, daca face porcusori, va trebui sa comand lame de ras online, ca nici din astea nu se mai gasesc. Nu se mai gasesc lame de lame. Cat despre praful acela, „pic”, nici sa nu mai vorbim. De-acolo de unde e, tovarasa invatatoare ar ridica, oripilata, din sprancene.

PPS Si se scrie pe foi galbene cu cerneala neagra! 🙂

… Happy 4th of July! De Ziua Independentei am dus cainii la un dog park – un parc pentru caini. Am condus pana acolo vreo jumatate de ora, dar a meritat. Erau in al noualea cer! Nu doar pentru ca erau liberi din lesa, ci si pentru ca erau liberi sa alerge intr-un teritoriu mai mare decat un teren de fotbal, sa se joace cu alti caini, ba chiar si sa se scalde in doua piscine construite special pentru ei.

Erau pana si hidranti (falsi) pe care sa se poata usura sub privirile aprobatoare ale stapanilor. (Inutil sa mai precizez – iubitorii de caini suntem o specie mai aparte 🙂 ).

Ceea ce mi-a amintit de distinctia dintre „freedom from” si „freedom for„. Cu alte cuvinte dintre libertatea negativa (sunt liber de lesa, sa zicem) si cea pozitiva (sunt liber sa fac ceva, bunaoara sa ma scald sau sa ma joc cu alti caini). Despre aceasta diferenta am vorbit pe scurt intr-un interviu acordat ziarului Universitatii din Houston, The Cougar (Puma/Pantera fiind simbolul universitatii).

Ca in orice interviu de felul acesta, intrarea in detalii e de prisos – nu e curs, nu e carte, e un articol in care e nevoie doar de franturi de declaratii; sound-bites, cum le mai zice pe-aici.

THE COUGAR

In realitate, Declaratia de Independenta e, cu adevarat, un document fascinant – si nu atat prin ceea ce zice, cum e indeobste afirmat, ci mai cu seama prin ceea ce nu zice. Prin ceea ce omite sa clarifice. Daca va lipiti urechea de vreun exemplar al Declaratiei de Independenta veti auzi, in departare, bubuiturile de tun ale Razboiului Civil, dar si pe Lincoln, Kennedy, sau Reagan – asta pentru a da doar cateva exemple. Nu e cazul aici sa dezvolt toate posibilele implicatii ale celor spuse (si, mai ales, nespuse) in Declaratie. Am facut-o inainte si, probabil, o voi mai face cu alte ocazii. Cand formezi o natiune care va controla modernitatea si (deocamdata) si post-modernitatea pe baza unui document de-o pagina (1137 de cuvinte, ca sa fim mai exacti), te poti astepta ca fiecare cuvant sa fie rasucit pe toate partile.

Nu cred ca e cu totul totului exagerat sa afirm ca acela care reuseste sa „controleze” interpretarea Declaratiei de Independenta reusesta sa controleze Statele Unite si, pana la un punct, lumea – cata vreme interpretarea e acceptata (ca e acceptata prin forta sau prin persuasiune are mai putina importanta).

Cand, la parcul de caini, i-am dat drumul lui Vasile din lesa (libertatea negativa), a stiut sa profite din plin – s-a aruncat de mai multe ori in apa, s-a mirosit cu alti caini, a alergat (libertatea pozitiva). Cand, insa, l-am chemat pentru ca era timpul de plecat acasa, a venit, la fel de bucuros. Si, la fel de bucuros, a acceptat sa fie pus din nou lesa. Are si libertatea asta limitele ei.

Trebuie doar intelese cum se cuvine 🙂

PS Si, pentru ca tot veni vorba, vara asta am dat mai multe interviuri – ceea ce e in sine ciudat; eram obisnuit sa iau interviuri, nu sa dau. Cum o dam, cum o cotim, tot la diferenta dintre liberty „from” si liberty „for” ajungem 🙂 Oricum, pentru cei interesati, iata unul de la RADIO ROMANIA CULTURAL .

„– Buna dimineata, Ancutza mea!”

Si ea, fara macar sa clipeasca:

„– Asta e redundant.”

Dupa 25 de ani.

… cand eram in tara, am vazut cu ce fast au sarbatorit turcii 562 de ani de la caderea Constantinopolului. Sincer sa fiu, mi s-a parut de prost gust sa sarbatoresti, ca popor, un jaf, da’ am zis sa treaca de la mine. A trecut 🙂 Mai repede decat ma asteptam.

Pentru Fumurescu al mic, Alec, 1453 a fost doar un accident al istoriei. L-am intrebat: „Mergeti, tata, la Istanbul?” Mi-a raspuns cat se poate de serios: „Nu, mergem la Constantinopol!”

Pentru Alec cel putin, in anul de gratie 2015, Constantinopolul inca n-a cazut. Doar Sfanta Sophia e inca acolo. Imperiul Bizantin inca n-a cazut. Imperiul Roman inca n-a cazut.

Doar s-au impiedicat putintel in istorie.

… da, marturisesc spasit – de-abia acum am vazut filmul „Her” – dar, ma grabesc sa adaug, nu e vina mea! 🙂 E drept, multi prieteni si multe cunostinte in ale caror gusturi am incredere mi l-au recomandat calduros, dar nimeni nu mi-a spus ca nu e vorba, in fapt, despre indragostitul de un program de computer! Asta, cu indragostitul de un sistem de operare (operating system, OS), partea de inca SF (dar un SF care bate deja la usa), ma lasa, vorba poetului, nemuritor si rece. Dupa cum unii dintre dumneavoastra stiu, nu sunt fan Facebook, Twitter, Pinterest, Instagram, sau mai stiu eu ce. Filmul, insa, repet, nu este despre asta. Asta e doar pretextul. Precum in filosofia clasica, nu prea conteaza unde pui pentru prima oara piciorul pe scara – poate fi orice, oriunde, chiar si un film. Important e sa urci scara. Si, tot precum la clasici, trebuie sa incepi de pe o „treapta” care intereseaza pe toata lumea, ceva care tine de interesul societatii la un moment dat – si-atunci de ce nu computerele?

Nu va mai tin cu sufletul la gura. Filmul nu e despre computere, e despre dragoste. Pur si simplu. Ce dragoste poate fi mai pura decat una care nu e trupeasca? Doar asta a fost idealul iubirii in toata perioada clasica, de la dragostea platonica (un misnomer, dar asta e alta poveste), la dragostea curtezanilor, cantata de trubaduri. Si iata acum idealul clasic implinit prin tehnologia de ultima ora. Nu? Nu! 🙂 Pura? Poate (desi avem parte si de scene de sex). Dar simpla? Nicidecum,

[Nota: Ca tot veni vorba despre ce nu mi-a spus nimeni – nimeni nu mi-a spus (sau nu s-a intrebat) de ce filmul se numeste „Her”! Bun, nu se numeste „it” – cum le spui obiecetelor si animalelor atata timp cat nu le personalizezi. Orice iubitor de caini stie ca ii spui cainelui „he” or „she”, si te orpilezi daca vreunul indrazneste sa-i spuna „it”. Pentru tine, e mai mult decat un animal. Pana aici e limpede. Dar de ce „her”/al sau a ei, iara nu „she”/ea? Nu e nici Her’s (al ei) – ceea ce ar putea trimite cu gandul la ideea ca „el” e „al ei”, dar nu e nici „She”/Ea. E „her”. Ce e al ei? Iubirea, asta e a ei. Sau nu?]

La o prima vedere, concluzia filmului e destul de depresanta. Nici iubirile virtuale (a Lui), nici cele reale (a Ei, prietena de-o viata, in carne si oase), nu „rezista”. SIngura relatie care, in film, pare cel putin sa functioneze optimal e cea „care nu gandeste”, cea intre bizonul de coleg de birou si prietena avocata. Din motive cat se poate de diferite, nici unul dintre ei nu are asteptari de la „dragoste”. Bizonului ii plac picioarele avocatei, avocata vrea o relatie simpla, fara complicatii.  S-ar putea, asadar, concluziona ca, in materie de iubire, nu ne ramane de ales decat dintre doua rele: (1) o iubire „adevarata”, „romantica”, sortita din start pieirii, sau (2) ceva ce nu poate fi numit „iubire” decat coborand standardele mai jos decat majoritatea ar fi dispusa sa accepte.

O asemenea concluzie e devastatoare pentru oricine care se mai incapataneaza sa creada in iubire. Asta sa-i fie soarta? Intrebarea e cat se poate de serioasa si nu are nimic licentios (Honi soit qui mal y pense). La urma-urmei, pana acum doua-hai, trei sute de ani, asta a fost premisa fundamentala a civilizatiei noastre – greaca, romana, crestina. Filosofia e dragoste (philia + sophia = iubire de intelepciune), crestinsimul e dragoste (Corinteni 13), daca dragoste nu e, nimic nu e, s.a.m.d.. Ni s-a dat si porunca sa iubim! Si-atunci? Ce ne facem?

Ca norocul, dupa prima vedere, vine a doua. Iar la a o doua vedere, lucrurile nu mai sunt chiar atat de sumbre. Printre altii, intrebarea a fost pusa si de catre Fericitul Augustin, pe la 420 AD, toamna. In formularea augustiniana suna cam asa: „Cum poti iubi pe cineva, pe oricine, cata vreme tot ce e din lumea asta e supus, inevitabil, coruptiei?” Oamenii te dezamagesc, oamenii imbatranesc, fac burta, se imbolnavesc, oamenilor le cad dintii si sanii – si, dupa cum am vazut in „Her”, nici sistemele de operare pe computer nu se comporta mai bine, chiar daca n-au burta si sani si nu se imbolnavesc. Tot de pe lumea asta sunt.

Din fericire, Fericitul (sic) a gasit si un raspuns: Iubirea e posibila atata timp cand prin persoana iubita il iubesti pe Dumnezeu. Altfel spus, iubesti persoana pentru ca e dupa chipul lui Dumnezeu.

Stiu, asta suna prea teologic si cumva ne-practic. Sa ne mai gandim, insa, putin, inainte de-a bufni in ras. Daca nu de altceva, repet, macar pentru ca problema e cat se poate de serioasa. Trebuie sa stim cum si pe ce baza sa ne traim vietile, nu?

Sa reformulam: cand il/o iubim pe X, ce iubim de fapt? Un trup? Majoritatea noastra, nadajduiesc, va raspunde ca nu. Ala tine de sex. Or sexul – bun la casa omului cum e – e doar o „treapta”. Pentru asta avem curve. Iubim un animit fel de-a gandi? Nici asta, altminteri n-am iubi copiii sau cainii, n-am iubi batranii loviti de Alzheimer si-n general cam pe nimeni care n-ar fi un fel de Hegel de, sa zicem, Cluj. Pe toata planeta ar mai ramane doar o mana de oameni „buni de iubit”. Atunci, poate, iubim un anumit fel de-a fi? Din nou, exclus. Si nici macar nu mai obosesc sa explic de ce – mi se pare evident. Am putea continua asa mult si bine, dar concluzia ar fi aceeasi – cand iubim X, iubim o imagine. (Ca la construirea imaginii ajuta trupul, si mintea si comportamentul, mirosul, tonul vocii sau mai stiu eu ce, e fara doar si poate, dar asta e secundar. Astea sunt, ca sa zic asa, proptele. De iubit, intotdeauna si negresit, iubim o imagine.)

Asta e un fapt.

Bio-chimistii ne vor vorbi despre endorfine si feromoni, psihologii despre proiectii si pitici, dar toti vor cadea de acord ca de iubit, iubim imagini. Asa stand lucrurile, totul se reduce la o intrebare simpla: ce fel de imagini alegem sa iubim? Pentru ca asta putem alege. Intre imagini putem alege. Dintr-o data, Fericitul Augustin nu mai pare chiar atat de prafuit. Pentru ca daca aleg sa iubesc imaginea unui corp, corpul cu pricina ma va dezamagi, fara doar si poate. La fel si cu mintea. Iar sa iubesti chiar numai tonul vocii sau mirosul e, zice bunul-simt, puuutintel exagerat, cand vine vorba de o persoana (care persoana, ca veni vorba, vine de la „masca”, dar o masca in stare sa dezvlauie, nu sa ascunda – alta poveste).

In concluzie, daca – si numai daca – e sa luam in serios ipoteza iubirii ca fundament al existentei umane in aceasta lumea, s-avem grija ce imagine iubim. Spune-mi ce imagine iubesti, ca sa-ti spun cine esti.

Pana la urma, concluzia filmului e, ca sa zic asa, racoritoare 🙂 El stie sa iubeasca si dupa ce e parasit. El sta pe acoperisul blocului-turn, se uita la luminile orasului si iubeste, alaturi de prietena in carne si oase. Ea, nu. Ea alearga si va continua sa alerge la nesfarsit in spatiul virtual, fara a-si afla odihna.

Ea, OS-ul, indiferent cate milioane de operatiuni mai face, inca mai are de invatat – si nu va invata niciodata, ca e doar un OS. OS-ul n-are acces la intrevazutul lui Doamne-Doamne, ca nu e creat dupa chipul si asemanarea Lui, decat la al doilea nivel, fiind creat dupa chipul si asemanarea omului. Cum ar fi zis Alfarabi, e doar imaginea unei statui copiata dupa un om, reflectata in apa unui lac.

Or o imagine indragostita de o alta imagine e ca o oglinda reflectata in alta oglinda, la nesfarsit.

Asta nu mai e iubire. Asta e iad.

[Nota: textul a fost publicat si pe www.contributors.ro

In loc de motto, un banc din copilarie: Cica Strul  ravnea sa-si satisfaca niste pofte carnale cu nevasta lui Itig. Se gandeste el cum sa procedeze si-ntr-o noapte isi face aparitia sub fereastra dormitorului lui Itig. Incepe sa strige: „Itig, sari, ca-ti abuzeaza cineva nevasta!” Buimac, bietul Itig se salta-n capul oaselor, aprinde lumina si verifica. Sotia dormea langa el, linsitita, ca-n fiece noapte. Crede c-a avut un cosmar, se-ntoarce pe partea cealalta si-adoarme bustean. Pe cand ii era somnul mai lin, scena se repeta: „Itig, sari, ca-ti abuzeaza cineva nevasta!” Iarasi aprinde lumina, iarasi se convinge ca alarma e falsa. A treia oara, Itig se enerveaza. Isi trage halatul pe el, iese din casa si-i da ocol, incercand sa surprinda farsorul. Intre timp, Strul sare pe fereastra si chiar incepe s-o abuzeze pe nevasta lui Itig. Itig ajunge in dreptul dormitorului conjugal, isi arunca-ntr-o doara ochii pe fereastra si exclama:”Uite, mai, ca de-afara asa se vede!”

Eu sunt Itig. Va las pe dumneavoastra sa decideti cine e Strul.

… despre Romania e lesne de scris cand esti strain. E doar o tara ca oricare alta. Cand esti roman, insa, e mai greu, pentru ca nu stii de unde sa incepi. Nu de unde e bine sa incepi, ci de unde sa incepi pur si simplu. In academia, despre un articol care incearca sa spuna prea multe, sfarsind prin a nu mai spune nimic, dat fiind ca argumentul de baza, firul calauzitor, povestea, se pierde in multimea argumentelor secundare, spunem ca are „too many moving parts” (expresia e aproape imposibil de tradus; in lipsa unei inspiratii mai bune, as zice „are prea multe parti care nu pusca„). Cam asa si Romania pentru un roman – are too many moving parts si niciodata nu stii „ce vrea sa spuna”. Poate si pentru ca nu are nimic de spus. Nicio poveste.

Despre pericolele absentei unei viziuni nationale, a unui „proiect de tara”, s-a tot scris, de la Mircea Eliade incaoce. Un popor lipsit de viziune creeaza oameni lispiti de viziune. Nu poti insa sa nu te-ntrebi: ce-a fost mai intai? Oul sau gaina? Ceea ce m-a izbit cu ocazia ultimei vizite in tara a fost lipsa de viziune la nivel individual. Oamenilor le lipseste, cum ar spune americanul, „the big picture„. Se impiedica in detalii, iau detaliile prea in serios, isi fac din ele chip cioplit si se inchina la ele. La detalii sunt experti.

Despre detalii tot romanul iti poate povesti, cu pasiune, ore intregi: Ponta nu pica pentru ca uite cum sta numaratoarea voturilor in parlament, uite cum sta chestia cu facturile, cu TVA-ul, cu alea doua hectare mostenire de la matusa de-a doua, Marioara, cu jocurile de care nu se mai dezlipeste ala micu’. Cand, insa, il intrebi pe unul care se cazneste sa-ti explice, la o bere, toate arcanele detaliilor care-i dau atat de multa bataie de cap, dar pe tine nu te intereseaza catusi de putin, „bine, bine, si ce vrei sa spui?”, turuiala se opreste brusc, cu scrasnet de frana de tren. Nu stie. Si,ce e mai grav, nu stie ca nu stie. Crede c-a uitat, ca i-a scapat pe undeva un detaliu, asa c-o ia de la capat, cu si mai mult lux de amanunte, sa vezi cum e cu Oprea, cu creditele in franci elvetieni, cu DNA, cu reforma educatiei etc. Daca insisti si-l intrebi „totusi, unde vrei sa ajungi?” iti va spune, rastit si manios ca l-ai intrerupt din numaratoare: „Lasa-ma, dom’le, cu unde vreau s-ajung! Mai intai sa rezolv detaliile astea si pe urma mai vad eu„.

„Pe urma, mai vad eu” – iata ultimul leitmotiv romanesc. Stai s-o rezolv mai intai pe asta. Si-apoi pe cealalta. Si-apoi inca una. La romani, detaliile sunt precum berea Ciuc – inca unul si ma duc. Suntem intotdeauna la un detaliu distanta de-o viziune de ansamblu, nu doar ca popor, ci si ca indivizi. De unde si sentimentul generalizat de nemultumire. Aia nu pot, ailalta nu se poate. Putini, foarte putini, mai gandesc in termeni de „ce vreau, de fapt?” Abia apoi, pornind de-acolo, sa vad ce pot face. Pare o reformulare a problemei, un detaliu (sic) care nu rezolva nimic, dar nu e asa. Cine l-a citit pe Saint Exupery stie ca nu e asa. Daca vrei ca oamenii sa construiasca o corabie, nu-ti pierzi vremea vorbindu-le despre cuie, odgoane si scanduri, ci ii inveti sa iubeasca marea.

Americanii astia, asa pragmatici cum sunt, au inventat expresia „if you dream, dream big„. Dar, daca ii vorbesti despre visuri, romanul de astazi, sufocat de detalii, se otaraste: „Mai slabeste-ma, dom’le, cu visurile„, iti va spune, „ca de visuri sunt satul si nu tin de foame„! Cand el, de fapt, dupa asta tanjeste fara sa stie de ce e in permanenta flamand.

Si nervos. Cand esti flamand, esti nervos. Cand esti nervos, devii agresiv.

In Romania de astazi, dupa cum observa AICI si Andreea Sepi, autoarea faimosului text „Dor de Romania„, sub pojghita de normalitate se ascunde o cantitate incredibila de agresivitate. Si nu ma refer nici la violenta, nici la agresivitatea, sa zicem, din trafic, ci la rautatile mocnite, la dispretul aproape instinctiv fata de celalalt Nu. Romanii nu sunt agresivi de la natura. Dar, cand umbla toti nasu-n detalii, e normal sa ajunga se ciocneasca unii de altii. Si-atunci se enerveaza.

Nu degeaba se zice ca diavolul se ascunde in detalii. Dia-bolus asta face – desparte. „Unde sunt doi sau trei adunati in Numele Meu, sunt si Eu in mijlocul lor” (Matei 18,20), zice Iisus, cand intemeiaza Biserica. In Romania de astazi, unde sunt doi sau trei adunati, se formeaza doua bisericute.  Bisericute, nu Biserica. Bisericutele se fac si se desfac de-a lungul si de-a latul patriei, din parlament, pana la ultimul catun de cateva sute de locuitori.

Intr-un interviu recent acordat unui post romanesc de televiziune, am fost intrebat daca mai intentionez sa ma intorc in tara. Si, pentru prima oara in viata, am raspuns, hotarat, nu! Nu, cel putin pana la pensie, dac-o mai apuc. De ce? Atunci am baguit niste explicatii. Acum stiu. Pentru ca nu vreau sa-mi petrec timpul ce mi-a mai ramas printre oameni care stiu foarte bine sa numere cuie si scanduri, dar nu stiu construi o corabie. Si, daca printr-un miracol, ar construi-o, tot n-ar sti unde sa mearga cu ea. Nu cand eu am stiut toata viata dupa ce alerg – dupa caii verzi de pe pereti.

De-afara asa se vede.

[Nota: Pana aici, textul a fost publicat si pe www.contributors.ro Dar asta nu e totul. Calatoria continua 🙂 ]

Cat am stat in tara, am strabatut Ardealul si Oltenia in lung si-n lat. N-am stat in acelasi loc mai mult de doua zile. Am baut si mancat „la botul calului”, dar si in restaurante „de fite”. Fotografii n-am prea facut, fiind prea ocupat cu traitul. Mai precis, cu traitul amintirilor: un soi de trait in marsarier, dar unul de care aveam atata nevoie. Majoritatea locurilor de care sunt legat nu mai sunt ce-au fost – unele in bine, altele in rau. Boema nu mai e … boema. Locurile nu au rabdare sa te astepte, neschimbate. E corect. Daca tu n-ai avut rabdare cu ele, de ce-ar fi avut ele rabdare cu tine? Asa merg lucrurile, vorba lui Kurt Vonnegut.

Am fost in orase mai mari sau mai mici, am fost la tara, m-am intalnit cu prieteni si amici din copilarie, din liceu si din facultate. Am rasfoit, bunaoara, impreuna cu Cornel, colectia revistei „NU” si ne-am amintit de momentele de gratie din 1990. Pe Cornel nu-l mai vazusem de aproape 25 de ani – de cand a parasit redactia revistei si poezia pentru a se face medic veterinar. S-a facut, dar poezia a continuat sa-l bantuie. De curand, si-a facut debutul cu primul volum de poezie.

Nu poti sari peste propria-ti umbra. Asta mi se pare fascinant – presiunea pe care caii verzi continua sa o exercite asupra oamenilor, fie c-o recunosc, fie ca nu. Degeaba imbatranim, degeaba ne facem „oameni seriosi”, de-acolo, de pe peretii lor, caii verzi continua sa ne bata obrazul (sic – cum o fi sa vezi un cal batandu-ti obrazul? 🙂 ) Un fost coleg de liceu, acum important om politic, mi-a marturisit la o petrecere in mijlocul unei paduri ca a refacut formatia rock creata in anii de scoala, cea care urma sa rusineze totul, de la Scorpions la Beatles. Ca asta i-a fost dintotdeauna pasiunea, dar ca viata l-a impins in alta parte. L-o fi impins ea, dar caii verzi il trag si pe el acum inapoi, pe pereti. I-am spus ca poate sta linsitit: cu autoritatea pe care acum, poate convoca de-acum tot judetul la concerte. Am ras amandoi. Amar.

Acasa, am dormit cu ursuletii copilariei mele (si, da, i-am pupat din nou), si-am petrecut cateva ore trecand in revista toate cartile din biblioteca. Una n-am uitat. Mi-am amintit cand le-am citit, care mi-au placut si care nu, si de ce – pentru ca dincolo de povestea cartii, mai e si povestea cititului cartii. Citesti o carte intr-o anumita perioada a vietii si-atunci cand o recitesti sau doar o revezi, toate amintirile din perioada cu pricina se bulucesc peste tine. Iti amintesti nu doar iubiri, bucurii sau tristeti, dar si mirosuri, sunete, culori. Vorba ceea: nimic nu se pierde, totul se transforma. Le-as fi luat pe toate cu mine, bune sau proaste, dar n-am putut. N-am cum.

Am vazut o strada careia ii spunea „Strada spre cer” si una careia ii spunea „Strada fara nume”.

Si-am fost in cimitire. In cimitire paraginite, ingropate sub balarii, si-n cimitire centrale, intretinute cu grija. Cand te intorci acasa, n-ai incotro – trebuie sa mergi in cimitire. Doar asa te poti intoarce acasa – prin cimitire. Cimitirele te ajuta sa pui lucrurile in perspectiva. Nu esti nici vesel, nici trist, cand vezi cum toate intra, vorba lui Sorescu, incet-incet, in pamant. Nu doar oamenii, casele sau fantanile cu ciutura. Pana si dealurile. Pana si ele par a intra, incet-incet, in pamant.

Asa merg lucrurile.

Si-atunci vine momentul in care te-ntrebi daca nu e mai bine sa traiesti ca americanul, dezradacinat.

Pe urma, vine momentul in care iti dai raspunsul: Nu! Nu am de gand sa vand putinul ce mi-a mai ramas ca mostenire in Romania.

Ana si Alec sunt, in aceste zile, in tara, la casa bunicului din Plopeni, un sat precum cele descrise de Geo Bogza, pierdut in inima Dobrogei. De doua zile culeg visine, smulg buruieni si se simt bine fara internet. De aia nu vand. Sa aiba si fumurestii mai mici un loc unde sa poata merge sa smulga buruieni, cand a fi sa fie.

Ce a mai ramas? Asta a mai ramas.

… incepe, de buna seama cu Valchiriile.

Incepe cu razboiul.

Cu vikingii.

Treptat, insa, vine crestinismul. Pe langa fortificatiile inconjurate de apa, incep sa se inalte bisericile.

Tot mai multe biserici.

Fascinatia apei ramane, fara doar si poate, insa de-acum ambarcatiunile indeplinesc alte scopuri. Turism, restaurante, etc.

Pentru ca danezilor le place sa manance afara, pe terase, in taverne mai mult sau mai putin dichisite, oriunde, numai in grup sa fie. Mancarea e in continuare un fel de ‘cuminecare’ – se cuvine impartasita, ospetita. Chiar si la poala bisericilor.

Locul cailor e luat de catre biciclete.

Locul testelor insangerate, de catre ciocolate.

Asta e viata – nu sta pe loc. La marginea orasului, mai supravietuieste un falanster – un oras in oras. A inceput cu idealuri socialiste, flower-power. Acum traieste din pot (marijuana) si din reclama de outsiders (de aceea si fotografiatul este interzis; am incalcat, totusi, de cateva ori, legea; la urma urmelor, ce poate fi mai absurd decat sa respecti legea intr-un orasel bazat taman pe ne-respectarea ei? :)) Culmea e ca si in falansterul/orasel, denumit Christiania, mancarea de baza – caci omul mai bea, se mai drogheaza, dar mai si infuleca, mancarea preferata sunt tot „the frankfurter”, varianta nordica a hot-dog-ului american. [Nota: Numele Christiania e ironic pe doua niveluri: (1) comunitatea „pacifista” a fost creata pe ramasitele unei baze militare ale carei baze au fost puse hat, prin secolul al XVII-lea, de catre regele Christian al V-lea si au supravietuit pana in secolul XX; (2) initial, ocupantii (mai putin de o mie) au fost numiti de politisti „crestini cooperanti”, desi numai despre crestinism nu poate fi vorba aici.]

Dar, pentru ca tot am ramas incremenit la mancare, sa mai spun ca, intr-una dintre seri, am luat masa in Turnul Parlamentului – un spatiu inaccesibil publicului pana in urma cu scurt timp – si cel mai inalt punct de observatie din oras (in fundal, in prima fotografie). Da, capitala europeana a Danemarcei nu are nici macar un singur zgarie-nori. Turnul asta e cea mai inalta constructie din oras! Aici nu se mancau hot-dogs, ci „noua bucatarie nordica” – buna, dar, daca ma intrebati, putintel prea fandosita pentru gusturile mele mai barbare. Nu mai sunt nici vikingii ce-au fost 🙂

Iar cu asta ajungem si la scopul vizitei mele in Copenhaga – am fost invitat sa tin o asa-numita „key-note address” la o conferinta internationala, Compromise and Disagreement, organizata de catre University of Copenhagen. Organizarea a fost fara cusur, prezentarile (cu putine exceptii), de calitate, dar discutiile cu participantii din Europa (Anglia, Spania, Olanda, Germania, Italia, etc.) mi-au lasat un gust cumva amar. Asa se intampla cand ti se prabuseste un mit – iti ramane in gura un gust amariu. Pe foarte scurt, credeam ca asa-numitul sistem „feudal” din universitatile romanesti reprezinta o particularitate mioritica. Nu e asa. Reprezinta o „particularitate” europeana. Proceduri inacceptabile in SUA (ramanerea la post-doctorat la aceeasi universitate unde ti-ai dobandit titlul, ramanerea la post-doctorat pentru mai mult de trei ani, dependenta profesorului-asistent de cel titular impinsa pana la plimbatul cainilor acestuia – nu e gluma! s.a.m.d.) sunt considerate „norma” de-a lungul si de-a latul Europei, occidentala sau nu. [Nota: Exista, de buna seama, si diferente. Inteleg ca sistemele din Marea Britanie sau Olanda sunt mai competitive decat cel german, bunaoara – dar asta ar fi subiectul unei alte discutii.] Si-atunci de ce sa ne mai miram ca, academic vorbind, sistemul american ramane cel mai „productiv” din toate punctele de vedere?

Poate si de aceea, profesorul Michael Freeden, de la University of Nothingham (venit de la Oxford), o somitate in Ideologiile Politice, mi-a propus sa editez unul dintre multiplele volume in pregatire in cadrul unui proiect intitulat „Conceptul de Europa” (care include si Romania). Poate c-asa cum America s-a vazut mai bine din Europa (Tocqueville), si Europa se vede ceva mai bine din America.

Morala? Pai un jurnal din firimituri nu trebuie sa aiba o morala. Dar, daca tot e sa avem una, de ce sa nu avem doua? 🙂

(1) Si uriasii (mai) plang.

(2) Cum ai da-o, cum ai suci-o, cu Valkirii sau nu, dragostea invinge in cele din urma. Am zis 🙂

PS Povestile cersetorilor si studentilor romani din Copenhaga vor trebui sa mai astepte. Povestea ma impinge spre Romania. C-asa sunt povestile – grabite.