… Romania: „Uite, mai, ca de-afara asa se vede!” (asta a mai ramas)

17Iun15

In loc de motto, un banc din copilarie: Cica Strul  ravnea sa-si satisfaca niste pofte carnale cu nevasta lui Itig. Se gandeste el cum sa procedeze si-ntr-o noapte isi face aparitia sub fereastra dormitorului lui Itig. Incepe sa strige: „Itig, sari, ca-ti abuzeaza cineva nevasta!” Buimac, bietul Itig se salta-n capul oaselor, aprinde lumina si verifica. Sotia dormea langa el, linsitita, ca-n fiece noapte. Crede c-a avut un cosmar, se-ntoarce pe partea cealalta si-adoarme bustean. Pe cand ii era somnul mai lin, scena se repeta: „Itig, sari, ca-ti abuzeaza cineva nevasta!” Iarasi aprinde lumina, iarasi se convinge ca alarma e falsa. A treia oara, Itig se enerveaza. Isi trage halatul pe el, iese din casa si-i da ocol, incercand sa surprinda farsorul. Intre timp, Strul sare pe fereastra si chiar incepe s-o abuzeze pe nevasta lui Itig. Itig ajunge in dreptul dormitorului conjugal, isi arunca-ntr-o doara ochii pe fereastra si exclama:”Uite, mai, ca de-afara asa se vede!”

Eu sunt Itig. Va las pe dumneavoastra sa decideti cine e Strul.

R2

… despre Romania e lesne de scris cand esti strain. E doar o tara ca oricare alta. Cand esti roman, insa, e mai greu, pentru ca nu stii de unde sa incepi. Nu de unde e bine sa incepi, ci de unde sa incepi pur si simplu. In academia, despre un articol care incearca sa spuna prea multe, sfarsind prin a nu mai spune nimic, dat fiind ca argumentul de baza, firul calauzitor, povestea, se pierde in multimea argumentelor secundare, spunem ca are „too many moving parts” (expresia e aproape imposibil de tradus; in lipsa unei inspiratii mai bune, as zice „are prea multe parti care nu pusca„). Cam asa si Romania pentru un roman – are too many moving parts si niciodata nu stii „ce vrea sa spuna”. Poate si pentru ca nu are nimic de spus. Nicio poveste.

Despre pericolele absentei unei viziuni nationale, a unui „proiect de tara”, s-a tot scris, de la Mircea Eliade incaoce. Un popor lipsit de viziune creeaza oameni lispiti de viziune. Nu poti insa sa nu te-ntrebi: ce-a fost mai intai? Oul sau gaina? Ceea ce m-a izbit cu ocazia ultimei vizite in tara a fost lipsa de viziune la nivel individual. Oamenilor le lipseste, cum ar spune americanul, „the big picture„. Se impiedica in detalii, iau detaliile prea in serios, isi fac din ele chip cioplit si se inchina la ele. La detalii sunt experti.

Despre detalii tot romanul iti poate povesti, cu pasiune, ore intregi: Ponta nu pica pentru ca uite cum sta numaratoarea voturilor in parlament, uite cum sta chestia cu facturile, cu TVA-ul, cu alea doua hectare mostenire de la matusa de-a doua, Marioara, cu jocurile de care nu se mai dezlipeste ala micu’. Cand, insa, il intrebi pe unul care se cazneste sa-ti explice, la o bere, toate arcanele detaliilor care-i dau atat de multa bataie de cap, dar pe tine nu te intereseaza catusi de putin, „bine, bine, si ce vrei sa spui?”, turuiala se opreste brusc, cu scrasnet de frana de tren. Nu stie. Si,ce e mai grav, nu stie ca nu stie. Crede c-a uitat, ca i-a scapat pe undeva un detaliu, asa c-o ia de la capat, cu si mai mult lux de amanunte, sa vezi cum e cu Oprea, cu creditele in franci elvetieni, cu DNA, cu reforma educatiei etc. Daca insisti si-l intrebi „totusi, unde vrei sa ajungi?” iti va spune, rastit si manios ca l-ai intrerupt din numaratoare: „Lasa-ma, dom’le, cu unde vreau s-ajung! Mai intai sa rezolv detaliile astea si pe urma mai vad eu„.

„Pe urma, mai vad eu” – iata ultimul leitmotiv romanesc. Stai s-o rezolv mai intai pe asta. Si-apoi pe cealalta. Si-apoi inca una. La romani, detaliile sunt precum berea Ciuc – inca unul si ma duc. Suntem intotdeauna la un detaliu distanta de-o viziune de ansamblu, nu doar ca popor, ci si ca indivizi. De unde si sentimentul generalizat de nemultumire. Aia nu pot, ailalta nu se poate. Putini, foarte putini, mai gandesc in termeni de „ce vreau, de fapt?” Abia apoi, pornind de-acolo, sa vad ce pot face. Pare o reformulare a problemei, un detaliu (sic) care nu rezolva nimic, dar nu e asa. Cine l-a citit pe Saint Exupery stie ca nu e asa. Daca vrei ca oamenii sa construiasca o corabie, nu-ti pierzi vremea vorbindu-le despre cuie, odgoane si scanduri, ci ii inveti sa iubeasca marea.

R7

Americanii astia, asa pragmatici cum sunt, au inventat expresia „if you dream, dream big„. Dar, daca ii vorbesti despre visuri, romanul de astazi, sufocat de detalii, se otaraste: „Mai slabeste-ma, dom’le, cu visurile„, iti va spune, „ca de visuri sunt satul si nu tin de foame„! Cand el, de fapt, dupa asta tanjeste fara sa stie de ce e in permanenta flamand.

Si nervos. Cand esti flamand, esti nervos. Cand esti nervos, devii agresiv.

In Romania de astazi, dupa cum observa AICI si Andreea Sepi, autoarea faimosului text „Dor de Romania„, sub pojghita de normalitate se ascunde o cantitate incredibila de agresivitate. Si nu ma refer nici la violenta, nici la agresivitatea, sa zicem, din trafic, ci la rautatile mocnite, la dispretul aproape instinctiv fata de celalalt Nu. Romanii nu sunt agresivi de la natura. Dar, cand umbla toti nasu-n detalii, e normal sa ajunga se ciocneasca unii de altii. Si-atunci se enerveaza.

Nu degeaba se zice ca diavolul se ascunde in detalii. Dia-bolus asta face – desparte. „Unde sunt doi sau trei adunati in Numele Meu, sunt si Eu in mijlocul lor” (Matei 18,20), zice Iisus, cand intemeiaza Biserica. In Romania de astazi, unde sunt doi sau trei adunati, se formeaza doua bisericute.  Bisericute, nu Biserica. Bisericutele se fac si se desfac de-a lungul si de-a latul patriei, din parlament, pana la ultimul catun de cateva sute de locuitori.

Intr-un interviu recent acordat unui post romanesc de televiziune, am fost intrebat daca mai intentionez sa ma intorc in tara. Si, pentru prima oara in viata, am raspuns, hotarat, nu! Nu, cel putin pana la pensie, dac-o mai apuc. De ce? Atunci am baguit niste explicatii. Acum stiu. Pentru ca nu vreau sa-mi petrec timpul ce mi-a mai ramas printre oameni care stiu foarte bine sa numere cuie si scanduri, dar nu stiu construi o corabie. Si, daca printr-un miracol, ar construi-o, tot n-ar sti unde sa mearga cu ea. Nu cand eu am stiut toata viata dupa ce alerg – dupa caii verzi de pe pereti.

De-afara asa se vede.

[Nota: Pana aici, textul a fost publicat si pe www.contributors.ro Dar asta nu e totul. Calatoria continua 🙂 ]

Cat am stat in tara, am strabatut Ardealul si Oltenia in lung si-n lat. N-am stat in acelasi loc mai mult de doua zile. Am baut si mancat „la botul calului”, dar si in restaurante „de fite”. Fotografii n-am prea facut, fiind prea ocupat cu traitul. Mai precis, cu traitul amintirilor: un soi de trait in marsarier, dar unul de care aveam atata nevoie. Majoritatea locurilor de care sunt legat nu mai sunt ce-au fost – unele in bine, altele in rau. Boema nu mai e … boema. Locurile nu au rabdare sa te astepte, neschimbate. E corect. Daca tu n-ai avut rabdare cu ele, de ce-ar fi avut ele rabdare cu tine? Asa merg lucrurile, vorba lui Kurt Vonnegut.

R11

Am fost in orase mai mari sau mai mici, am fost la tara, m-am intalnit cu prieteni si amici din copilarie, din liceu si din facultate. Am rasfoit, bunaoara, impreuna cu Cornel, colectia revistei „NU” si ne-am amintit de momentele de gratie din 1990. Pe Cornel nu-l mai vazusem de aproape 25 de ani – de cand a parasit redactia revistei si poezia pentru a se face medic veterinar. S-a facut, dar poezia a continuat sa-l bantuie. De curand, si-a facut debutul cu primul volum de poezie.

R8

Nu poti sari peste propria-ti umbra. Asta mi se pare fascinant – presiunea pe care caii verzi continua sa o exercite asupra oamenilor, fie c-o recunosc, fie ca nu. Degeaba imbatranim, degeaba ne facem „oameni seriosi”, de-acolo, de pe peretii lor, caii verzi continua sa ne bata obrazul (sic – cum o fi sa vezi un cal batandu-ti obrazul? 🙂 ) Un fost coleg de liceu, acum important om politic, mi-a marturisit la o petrecere in mijlocul unei paduri ca a refacut formatia rock creata in anii de scoala, cea care urma sa rusineze totul, de la Scorpions la Beatles. Ca asta i-a fost dintotdeauna pasiunea, dar ca viata l-a impins in alta parte. L-o fi impins ea, dar caii verzi il trag si pe el acum inapoi, pe pereti. I-am spus ca poate sta linsitit: cu autoritatea pe care acum, poate convoca de-acum tot judetul la concerte. Am ras amandoi. Amar.

R12

Acasa, am dormit cu ursuletii copilariei mele (si, da, i-am pupat din nou), si-am petrecut cateva ore trecand in revista toate cartile din biblioteca. Una n-am uitat. Mi-am amintit cand le-am citit, care mi-au placut si care nu, si de ce – pentru ca dincolo de povestea cartii, mai e si povestea cititului cartii. Citesti o carte intr-o anumita perioada a vietii si-atunci cand o recitesti sau doar o revezi, toate amintirile din perioada cu pricina se bulucesc peste tine. Iti amintesti nu doar iubiri, bucurii sau tristeti, dar si mirosuri, sunete, culori. Vorba ceea: nimic nu se pierde, totul se transforma. Le-as fi luat pe toate cu mine, bune sau proaste, dar n-am putut. N-am cum.

Am vazut o strada careia ii spunea „Strada spre cer” si una careia ii spunea „Strada fara nume”.

R9

Si-am fost in cimitire. In cimitire paraginite, ingropate sub balarii, si-n cimitire centrale, intretinute cu grija. Cand te intorci acasa, n-ai incotro – trebuie sa mergi in cimitire. Doar asa te poti intoarce acasa – prin cimitire. Cimitirele te ajuta sa pui lucrurile in perspectiva. Nu esti nici vesel, nici trist, cand vezi cum toate intra, vorba lui Sorescu, incet-incet, in pamant. Nu doar oamenii, casele sau fantanile cu ciutura. Pana si dealurile. Pana si ele par a intra, incet-incet, in pamant.

R6

Asa merg lucrurile.

R5

Si-atunci vine momentul in care te-ntrebi daca nu e mai bine sa traiesti ca americanul, dezradacinat.

R4

Pe urma, vine momentul in care iti dai raspunsul: Nu! Nu am de gand sa vand putinul ce mi-a mai ramas ca mostenire in Romania.

R3

Ana si Alec sunt, in aceste zile, in tara, la casa bunicului din Plopeni, un sat precum cele descrise de Geo Bogza, pierdut in inima Dobrogei. De doua zile culeg visine, smulg buruieni si se simt bine fara internet. De aia nu vand. Sa aiba si fumurestii mai mici un loc unde sa poata merge sa smulga buruieni, cand a fi sa fie.

Ce a mai ramas? Asta a mai ramas.

Duli.Cluj

Anunțuri


3 Responses to “… Romania: „Uite, mai, ca de-afara asa se vede!” (asta a mai ramas)”

  1. 1 SI

    Citesc cu intirziere cam tot ce ai scris in ultimele 5-6 luni. Cind scrii despre Romania, esti, ca de fiecare data, foarte bun. Inca o data: nu te mai risipi. Esti cel mai bun prozator roman de azi. E timpul sa scrii cu adevarat! Cu ”nume adunat pe o carte”.
    Felicitari pentru toti cinci. Nu stiu cum sinteti in realitate, dar ca personaje create de tine, sinteti minunati! De parca ati fi de pe alta planeta

  2. 2 SI

    Si iata ca tocmai cind iti vorbeam de marele prozator, tu ai accidentul despre care am citit adineauri. Multa sanatate. Si ai grija.

  3. 3 fumurescu

    Multumesc.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: