… in prima zi de scoala, in clasa intai, cea mai mare incercare careia a trebuit sa-i fac fata a fost chipiul. Ai mei erau cu ale lor si m-au trimis cu Alina, soru-mea, care era intr-a doua si se presupunea ca stie deja cum e scoala. (Pe vremea aceea, oamenii n-aveau timp nici de traume psihice si nici de efuziuni lacrimogene.) Alina m-a lasat in fata intrarii potrivite si mi-a dat primul si ultimul sfat: „Cand iti striga numele, mergi cu tovarasa invatatoare si faci ce-ti zice.”

Lesne de zis, greu de facut, cand esti al mai mic din zona, sufocat intr-o mare de copii mai inalti decat tine, dublata de-o mare de dosuri de adulti, care-n pantaloni, care-n fusta, buluciti cu totii sa-si auda numele. Colac peste pupaza, chipiul imi era prea mare si, de fiecare data cand incercam sa ma ridic pe varfuri si sa-mi dau capul pe spate, imi cadea peste ochi. Chipiul ala, cazandu-mi mereu peste ochi, m-a enervat cumplit si mi-a stricat prima zi de scoala.

Cumva, insa, am trecut cu bine de incercarea asta: mi-am auzit numele, am dat din coate printre toate tantile si toti nenii aia, am ajuns langa tovarasa invatatoare si mi-am scos chipiul. Restul a fost floare la ureche. La propriu.

Pentru ca a doua incercare a clasei intai a fost absenta altor incercari – plictiseala, cum ar veni. Nici ca vreau ca sa ma laud, nic ca voi sa va-nspaimant, dar stiam sa citesc si sa scriu binisor de la trei ani, fluent si cursiv de la patru, asa ca la cinci a ma apuca de bastonase si de silabilist „me-re” era, in sine, o provocare. In clasa intai, ma pregateam deja de pensie, fara sa stiu. Prin urmare, ma ridicam frecvent din banca dupa ce imi terminam bastonasele si silabisarile, si ma duceam sa-mi vizitez colegii sau colegile, sa le mai dau un sfat. [Nota: De aici, probabil, fascinatia tarzie cu expresia „Ana are mere, Xenia are pix” 🙂 ]

De incercarea asta am trecut mai greu, in ciuda batailor si la scoala si-acasa, pus la colt si alte cele. (Repet, alte vremuri.) Intru satisfactia psihologiei moderne si a adevarului, trebuie sa recunosc ca rolul principal in rezolvarea celei de-a doua incercari a fost apartia celei de-a treia. La asta nu m-asteptam. Asa am invatat, instinctiv, cum cui pe cui se scoate si cum intunecand intunericul se afla portile luminii. Cu moartea pre moarte calcand. Eram crestin, fara sa-mi dau seama.

A treia – si ultima – incercare a fost scrisul caligrafic, cu stiloul. Pana atunci scrisesem cum scrisesem, cu creionul pixul, ba chiar si stiloul, dar toata lumea era intr-atat de incantata ca scriam, ca nu mai interesa pe nimeni cum scriam. Ei bine, pe tovarasa invatatoare o. Tovarasa invatatoare punea mare pret pe scrierea caligrafica, cu stiloul. Cu cerneala.

Imi amintesc si acum caietele „de scriere” (da! erau caiete de scriere!), cu liniile lor punctate sau nu, si cum curba de jos de la „g” trebuia sa atinga fara sa depaseasca linia, in vreme ce bucla de la „l” se cuvenea sa faca acelasi lucru cu linia de sus. Literele trebuiau sa fie nici prea mari, nici prea mici, nici prea grase, nici prea slabe, numai bune de iubite 🙂 . Si toate acestea cu stiloul. Cu cerneala.

Precizarea e extrem de importanta, pentru ca scrierea cu cerneala nu se sterge asa, cu una, cu doua. Stim cu totii ca verba volant, scripta manent, da’ aia cu cerneala chiar manent! Bucla unei litere poate depasi (sau nu atinge) linia punctata si-atunci fie rupi pagina si-o iei de la capat, fie incerci sa razuiesti pardalnica greseala cu lama de ras (da, cu lama de ras, pentru asta trebuia multa indemanare si-o mama milostiva, cel putin pana-n clasa a doua), sau cu praful acela alb numit „pic„, dar dupa aceea peste locul cu pricina trebuia folosit un pix, nu stiloul, ceea ce-i ridica tovarasei sprancenele mai abitir decat daca-ti scriai testamentul cu sange stors din venele rupte cu dintii.

In plus, mai erau „porcusorii”. Nimeni nu mai stie astazi de porcusori, dar mie, unuia, mi-au distrus o buna parte din clasele unu-patru. Erau stilourile pentru copii, „Pionier” parca le zicea, micutze si cu pompitza – alea lasau „porcusori”, i.e., pete de cerneala cand iti era lumea mai draga din motive ramase pana astazi obscure. Dar, si daca aveai un stilou de oameni mari, unul mai de Doamne-ajuta, chinezesc, de zaboveai prea mult intr-un loc cu penita, calculandu-ti miscarea urmatoare, pam! cerneala se sugativa in pagina si porcusorul iti radea in nas. Trebuia s-o iei de la capat.

Si-o luai. N-aveai incotro. Nu erau psihologi nici pentru aia mari, nici pentru aia mici, si singura alegere pe care-o puteai face era daca s-o incasezi de la ai tai sau de la tovarasa invatatoare. In treacat fie spus, aici interveneau alte calcule – daca tovarasa invatatoare avea inel cu piatra si te lovea cu dosul palmei sau nu, daca bataia cu liniarul era „la palma” sau cu muchia peste buricul degetelor impreunate, cureaua sau floarea de plastic (de asta, ultima, am auzit doar ca era un fel de piatra la rinichi, n-am avut parte, nu ma pot pronunta), s.a.m.d..

Vorba lui Spinoza Sartre: Libertatea e necesitatea inteleasa.

N-am mai scris cu stiloul de prin ciclul gimnazial.

Cu alte cuvinte, n-am mai scris cu cerneala de vreo 30-35 de ani.

Pana astazi.

In Romania fiind, am primit cadou un stilou. Stilou de moda veche, cu piston – fountainpen ii zice pe-aici. Si m-am bucurat ca un copil. Stiloul cu cerneala rimeaza cu pipa, ceasul de buzunar, briciul de ras. Asa c-am mers sa-mi cumpar cerneala. La unul dintre cele mai mari lanturi de magazine de papetarie din State am fost.

N-aveau. La inceput, oamenii nici n-au inteles ce cautam – o calimara. Stilourile cu cerneala, cate mai sunt, au „cartuse” de incarcare. Cerneala la calimara nu se mai gaseste. In cele din urma, oamenii au priceput ce cautam si mi-au zis ca pot sa-mi comand o calimara online. Ceea ce-am facut. Dar trebuia sa merg s-o ridic de la magazin. (Cred ca drogurile comandate online iti vin acasa.) Magazinul cu pricina, Staples, e cam la capatul celalalt al orasului. Asa se face c-am platit 15 lei pentru o calimara de dimensiuni obisnuite si am condus aproape doua ore, dus-intors, pe autostrazile si strazile Houstonului.

Fara exagerare: 15 lei si doua ore de condus pentru o calimara de cerneala.

Nu mi-a parut, insa, catusi de putin rau. Dimpotriva.

M-am bucurat cand m-am patat pe degete cu cerneala, incarcand stiloul. Pe vremuri, degetele patate cu cerneala erau fie semn de functionar, fie de intelectual. Si mai pe vremuri, in Franta, era „noblesse de robe„, in contradistinctie cu „noblesse d’epee„, pe care avea s-o anihilieze practic prin secolul al XVIII-lea. Dupa care a venit Revolutia 🙂

Oricum ar fi, ce puteam scrie pentru prima oara cu un stilou cu cerneala, dupa treizecisimaibine de ani, daca nu ceva in franceza? 🙂 Honi soit qui mal y pense

PS Si lui Alec i-a placut foarte mult stiloul. Problema acum e ca, daca face porcusori, va trebui sa comand lame de ras online, ca nici din astea nu se mai gasesc. Nu se mai gasesc lame de lame. Cat despre praful acela, „pic”, nici sa nu mai vorbim. De-acolo de unde e, tovarasa invatatoare ar ridica, oripilata, din sprancene.

PPS Si se scrie pe foi galbene cu cerneala neagra! 🙂