…postarea asta apare si pe celalalt blog, amazonian. Locul firesc i-ar fi fost aici, dar ideea mi-a venit „acolo” (aici lumea e mai mult decat decenta, fara exceptii). Si-atunci, ca sa-mpac si capra si varza, sa „fac dreptate” ambelor bloguri, m-am decis sa postez si-si.

…sunt incepator la comunicarile astea „virtuale” asa ca fac o paranteza in povestea cu Amazonul pentru a va adresa o intrebare ce ma framanta de cateva zile: de ce se injura oamenii pe forumuri?

Subiectul mi se pare interesant, dat fiind ca nu e vorba de simple rabufniri verbale – te stropeste unul cu masina si scapi o injuratura de mama printre dinti, iti prinzi degetele la usa si marai un „spuma marilor” sau ceva mai picant, s.a.m.d. Nu. E vorba de SCRIS! Or, scrisul presupune prin definitie un anumit ragaz pentru gandire, oricat de scurt va fi fiind acela.

(NOTA: NU ma refer la cei care ma injura pe mine – asta e un fenomen particular, fara prea mare relevanta, ci la oamenii care se injura intre ei cu sete, cu ura, cu satisfactie.)

Cu titlu provizoriu, avansez cateva ipoteze: (1) comunicarea via internet a devenit atat de comuna, incat a inlocuit, de facto, comunicarea verbala si-atunci oamenii astia injura in scris cum ar fi facut-o si daca s-ar fi ciocnit intamplator pe strada. Altfel spus, scrisul virtual nu mai produce „ragazul de gandire” mentionat anterior.

(2) e vorba de anonimitatea ne-anonima. Un nick-name (parca asa-i spune) in spatiul virtual iti confera o identitate dar, in acelasi timp, ti-o protejeaza pe cea din lumea reala – ca, cine stie?, poate chiar te ciocnesti intamplator pe strada cu cel pe care tocmai l-ai injurat… sau ti-e sef:)

Daca-i asa, atunci injuratura  pe forum e ca fluieratura dupa femei cand esti in uniforma – cred ca oricine a facut armata a constatat o schimbare de comportament: soldatul se comporta diferit daca e in uniforma (si in formatie!) – fluiera femeile, injura la fiecare trei vorbe, e badaran cu metoda – decat daca e in permisie, singur, si imbracat in haine civile. Nu stiu daca haina-l face pe om, dar pe soldat il face cu siguranta.

Se exclud (1) si (2) reciproc? Nu cred…

(3) In fine, dar nu in cele din urma, oamenii se injura pentru ca isi transporta in spatiul virtual nevrozele pe care le incearca in viata de zi cu zi – e o forma de defulare… Cum multe „vedete” de televiziune si-au construit reputatia comportandu-se in spatiul public precum in cel privat, fara a incerca sa-si controleze spusa, scobitul in nas, ragaitul in direct, etc… injuratura pe forum e o alta incercare de a te „comporta natural” in spatiul public. Noroc ca nu-ti poti satisface si nevoile tot virtual:)

pareri?

…la o prima vedere poate parea o contradictie in termeni: ce deontologie poate sa existe intr-un domeniu, prin definitie, lispit de orice reguli, regulari, etc? Doar de aia „s-a inventat” blogul (in treacat fie spus, fascinant acest impersonal „s”!), pentru a eluda sptiul mediatic oficial, formalizat, circumscris de CNA-uri, patroni, cluburi de presa, asociatii de ziaristi, etc, pentru a descatusa libertatea de exprimare si de a permite fiecaruia sa devina propriul sau producator si editor – nu?

Nu! Ia sa ne mai gandim o data: las (pentru moment) la o parte faptul ca suporturile acestor bloguri – in cazul acesta wordpress.com au deja proriile regulamente de functionare si am in vedere doar „regulile” care se infiripeaza treptat, formalizarea care se strecoara, vrem-nu vrem, ne place sau nu, pana si in acest spatiu. Oricat se mandreste bloggerul cu „autonomia” sa (de la grecescul auto-nomos = a-ti da/face singur legea), in realitate nu e cu nimic mai presus de restul societatii. Internetul nu face decat sa reproduca la o scara mai mica (dar si mai rapida, mai nervoasa) evolutia umanitatii: se porneste de la individul singur (in starea „naturala”), dar repede se formeaza „triburi” – blog-roll-uri, care, la randu-le se comaseaza in entitati mai mari, bazate pe afinitati mai mult sau mai putin incrucisate, etc…

Volens-nolens, apar si regulile – la inceput nescrise, „cutumiere”: asa nu se face, sa nu e frumos (vezi „ce sa NU scrieti pe blog”:), sau dimpotriva, asa se scrie la un blog, cu o frecventa medie de x postari pe zi sau saptamana (vezi licurici – no offense intended), cu intrebari capcana pentru publiciul cetitor pentru a spori interactivitatea (si deci traficul), s.a.m.d. Exemplele sunt prea numeroase – dar poate ma ajutati voi (atentie, asta e capcana mai sus pomenita!:)

Presiunea e indirecta – dar nu mai putin eficienta. In functie de punctele „tari” si de „slabiciunile” bloggerului, exista – cum ziceau Sfintii Parinti – mai multe pericole: pericolul din fata si din spate, de la stanga si din dreapta, de sus si de jos.

[La asta mai trebuie sa ma gandesc.] Avem bloguri cu asupra de masura de personalizate, de intime – cu subspeciile „intime pentru apropiati sau pentru un cerc de oameni care impartasesc angoasele sau preocuparile tale” si „intime pentru ca asta se citeste”; blogurile „profesionale” – mai impersonale chiar decat o gazeta, de te intrebi in ce masura mai pot fi numite ca atare; blogurile de „opinie” – cu cat mai patimasa opinia, cu atat mai bine (aici se pot identifica alte subspecii), etc… Echilibrul, mersul pe sarma, intre toate aceste capcane, devine din ce in ce mai dificil de mentinut…

Exista, bunaoara, o obligatie (nescrisa, de buna seama – deocamdata) de a raspunde parerilor emise pe blog – daca nu raspunzi (si multi dintre cei cu „blog de vedete” n-o fac – la ce ti-ai mai deschis blog si nu scrii articole la gazeta?) – dar, la rastimpuri, aceasta „obligatie” devine imposibil de achitat din motive obiective. S.a.m.d. – nici mie nu-mi sunt inca lamurite lucrurile – pareri?:)

Un lucru mi-e, insa, limpede: n-a inventat nici internetul, nici blogul gaura de la macaroana in materie de comunicare inter-umana, oricat de mult s-ar amagi unii cu asta: atata doar ca functioneaza ca o lupa spatio-temporala ?!? (na, c-am scos-o si pe asta!): pe de o parte, mareste atat defectele cat si calitatile implicite in orice asemenea fenomen, pe de alta, scurteaza perioada de trecere (ca evolutie e, poate, improrpriu) de la o „faza” la „alta”. Etapele se ard, dar nu va lasati inselati de aparente, de forme! Fondul problemei ramane acelasi ca si la vechii greci: care „lege” are pre-eminenta” Legea „naturala”, a zeilor si bunului simt, „nascuta iar nu facuta”, care trebuie doar descoperita si aplicata, sau cea „cutumiera”, civila, „facuta iar nu nascuta” care poate si se cuvine schimbata daca asa o cer circumstantele? Si ce te faci cand zeii tac iar bunul simt „comun” se dovedeste mai putin „comun” decat am fi fost tentati sa credem?

Si cu asta am incalecat pe-o sa si-am batut campii asa:) – cu ocazia asta am transgresat una dintre legile nescrise ale blogului – sau doua? Keep it short + keep it simple!

…azi am avut un foarte bun exemplu din categoria „asa NU!” – dar a disparut acum cateva minute…din fericire! Unul dintre ziaristii cu blog de la Cotidianul, om altminteri serios, si-a facut publica, pe blog, suferinta din dragoste. Banuiesc ca a fost o incercare disperata de a recuceri o iubire pierduta – varianta (post)moderna  a gesturilor extreme in care te urci pe un gard in piata publica si-ti strigi iubirea sau canti serenade plangandu-ti dragostea pierduta…

NU incerc sa minimalizez in nici un fel sau sa iau in deradere suferinta „colegului” – altminteri un foarte lucid observator al scenei politice romanesti. Cine NU a suferit in felul asta din dragoste ar trebui sa cada pe ganduri… Ceea ce, insa, mi se pare ca NU ar trebui sa se faca (dar se face, dat fiind ca e ispititor prin insasi natura blogului) e sa-ti atarni chiar toate trairile pe blog. Una e sa-ti scoti la soare, pe balcon, o camasa de noapte, alta sa inviti o tara intreaga sa-si vare nasul prin lenjeria intima si sa te urmeze pana la toaleta…

Dupa cum era de asteptat, efectul a fost invers: „cinicii” de pe internet au inceput sa faca bascalie (atat cat am apucat eu sa citesc primele comentarii, pana postarea a fost stearsa), numele iubitei a fost tarat in noroi, etc…

Dar, ceea ce mi se pare si mai greu de iertat a fost faptul ca – NU era bine scris! Nu era o scrisoare de dragoste care sa faca istorie, salvandu-se, astfel, de la vanturarea prin lume… Dimpotriva: cum dragostea uneori tampeste, textul (in ciuda sinceritatii sau poate tocmai din aceasta cauza) era de o naivitate metaforica la nivelul „oracolelor” de liceu – si asta din partea unui profesionist intr-ale scrisului!!!

Nu mai pot decat sa sper, sincer, ca iubita cu pricina sa nu gandeasca la fel… Pareri?

…scriam – acum doua postari (e „postari” sau „posturi”?!?) – ceva de genul „uite, asta era tipul de mesaj pe care NU l-as fi dat pe blog” – SI NU s-a mirat nimeni. Din doua, una: ori toata lumea (cata va fi fiind ea) a inteles ce-am vrut sa zic, ori n-a interesat pe nimeni:) Cum nu sunt omul care sa se lase cu una, cu doua, iata si explicatia, conform principiului „daca voi nu ma vreti, eu va vreu”:)

NU as fi postat mesajul cu pricina din cauza ca era exact genul de postare care nu zice nimic interesant in afara faptui ca pofteste oamenii in dormitor, gen „stati sa vedeti, azi m-a durut capul, mi-a nascut catzelul, am avut probleme la munca”, etc… Natura blogului, insa, te impinge (ispiteste) sa faci si postari din astea pentru ca, pe de o parte, esti – nu-i asa? – intr-un cadru intim, intre „cunoscuti” si, pe de alta parte, pentru ca, de multe ori, astfel de mseaje sunt si printre cele mai accesate – avem aceasta pasiune de a ne vari nasul in dormitoarele oamenilor (nu ma exclud catusi de putin – constat, doar).

Le spuneam ieri la scoala despre cat de interesanta e gandirea greaca si, pentru a le starni interesul, le-am facut o conexiune intre spatiul public/spatiul privat la greci si acum, blogul si MySpace-ul, FaceBook-ul si ce-o mai fi pe-acolo, si fascinatia electoratului pentru a vedea ca „si politicienii sunt oameni”: de aceea au obligat-o pe biata Hillary sa traga o dusca de whisky (pe vremea cand inca mai spera la Casa Alba, de aceea sarcina fiicei lui Palin (Bristol?) e mai interesanta decat competentele de national security, de aceea Obama e pus la colt pentru ca prefera ceaiul negru (ce fel de american e ala care nu bea Coca cola sau, macar, Pepsi), s.a.m.d. Vrem ca politicenii „nostri” sa fie si „cei mai buni” dar sa fie si „de-ai nostri” – or, pentru a demonstra asta, e nevoie sa ne lase in dormitor, sa-si suflece manecile camasilor, sa joace baschet in curtea scolii, etc…

Intamplarea face ca azi, in ultimul numar din NewsWeek, sa citesc un comentariu exact pe aceasta tema – a disonantei cognitive a electoratului modern. Marile spirite…:) (Daca as sti cum se va ofer link=ul, as face-o:)

…luati de cititi!

http://www.cotidianul.ro/garc_a_m_rquez_acuza_jurnalismul_contra_cronometru-56948.html

…cumva… Alt blog, alte obiceiuri, asa ca inca acolo ma mai lupt sa ma prind la tot felul de chestii… da’ este un om rabdatoriu cu handicapul meu in domeniu si care, nadajduiesc, ma va scoate la lumina in cele din urma. prima supriza a si aparut, in persoana unui bun amic din tineretze, a carui urma o pierdusem de cativa ani… Mica lumea asta a blogosferei…

PS Constat cu surprindere ca asta era exact genul de postare pe care NU as fi scris-o… Raman, insa, fidel, prinicpiului de a nu ma auto-edita/cenzura…:)

PPS La ce-s bune tagurile alea (si cum se „fac” ele), ca asta am uitat sa intreb?

…uite acum ma bucur ca am un blog – toata lumea doarmepn casa si mi-e mila sa-i trezesc… Acum s-a terminat ultmul episod din Monster Quest de pe History Channel (se reia si-n Romania?) De data asta era vorba despre pesti uriasi si echipe de specialisti s-au imprastiat prin toate colturile planetei – una dintre ele in Amazon, unde „se zice”, exista somni uriasi, capabili sa inghita un copilas. Au facut chiar un interviu cu matusa unui copil inghitit („se zice”) de un astfel de somn urias care ar fi avut 6 feet (catre 2 metri, daca nu ma inseala pe mine conversia) si care a fost gasit pe tarm o saptamana mai tarziu – murise … inecat cu bietul copilas… Se poate asa ceva? se intreaba specialistii? Se poate, dar noi inca n-am nici o dovada stiintifica – au stat trei zile (?!?) si n-au reusit nici sa filmeze nici sa pescuiasca ceva mai mare de vreo juma’ de metru si peste 20 de pounzi (10 kile?)…

Acu’, eu nu sunt specialist, n-am camere speciale de filmat pe sub apa, da; acum vreo doua luni l-am fotografiat si filmat pe asta de mai jos tot pe Amazon (in Pevas) mai exact. S-a strans lumea, dar nu cine stie ce, semn ca nu era chiar ceva nemaipomenit…

Va las sa judecat singuri daca asa ceva „se exista” si daca poate inghiti un copilas… Proof enough?

…imi atrage cineva atentia, se intalnesc – chiar si dupa un an si jumatate:). Luati de cititi!

<http://mymistral.wordpress.com/2007/01/09/cuvint-inainte/

…in premiera (cred) va ofer un text ce va fi publicat in Money Express (www.moneyexpress.ro) saptamana viitoare – probabil (la decalajele pe care le au, ar putea fi si doua). Se face asa ceva? Interzice deontologia profesionala treaba asta? Da’ chiar: exista o deontologie a blogului? Dupa cum se poate constata, sunt ca batranii lui Cosbuc – greu de pornit, dar de-i pornesti sunt greu de-oprit.

Serios, acum, blogul mi se pare un subiect prea neserios pentru a nu fi tratat cu maxima seriozitate. Si, dupa cum inteleg (vezi un comentariu de mai jos) nu sunt singurul care crede asa.

PS Aveti sa ma iertati daca m-am mai inspirat din postarile anterioare…

Blogul blogurilor (I)

Cand satul arde, a te apuca de pieptanat pare frivol. Dar o asemenea frivolitate a babei poate fi, parafrazandu-l pe Eugen Ionesco, absolut necesara.

Din povestea Titanicului cel mai mult m-a impresionat orchestra de camera ce a continuat sa cante, netulburata, pe puntea vaporului, in mijlocul dramelor, a tipetelor si a ordinelor rastite. Ceilalti participanti la tragedie inca mai cautau solutii – fizice sau metafizice – pentru vietuire sau, pur si simplu, reactionau animalic. Dar, confruntati cu dezastrul, muzicienii (muzicantii?) s-au numarat printre putinii care au reusit sa supra-vietuiasca – depasindu-si propria conditie, si traind, pentru un scurt rastimp, deasupra propriilor vieti. Nu e putin lucru.

Departe de mine gandul de a face comparatii deplasate – poate incerc pur si simplu sa-mi gasesc scuze pentru refuzul de a medita (deocamdata) serios la criza majora de care omenirea pare sa se apropie cu pasi mai repezi decat ne place s-o recunoastem. Sunt, insa, convins ca, in fata unor provocari a caror dimensiune depaseste de cele mai multe ori puterea noastra de intelegere, o solutie, fie si provizorie, o reprezinta intoarcerea atentiei spre amanuntele asa-zis “nesemnificative”. Cata vreme banalul poate fi incarcat cu sens, sunt sanse ca si tabloul de ansamblu sa aiba un rost. “Toate pe lumea asta un rost”, spune un personaj din “La Strada” lui Fellini. “Uite, pana si aceasta pietricica.” “Si care e rostul ei?”, il intreaba Ea. “Nu stiu”, raspunde El, “- daca as stii, as fi Dumnezeu”.

O astfel de “pietricica” harazita cu “rost” e, fara doar si poate, (si) blogul. Ignorat inca de cei multi, pentru traitorii pe internet a devenit un soi de “a doua viata”. Oricine isi poate face un blog care, cel putin teoretic, poate fi citit de catre milioane – un loc unde nimeni in afara de sine insusi nu-l poate cenzura, un loc unde el sau ea sunt, in sfarsit, cu adevarat, “master/mistress of the castle”. Nu e putin lucru – de aici si succesul de care se bucura fenomenul, atat in randurile politicienilor care-l percep ca pe o alta unealta de fidelizare a electoratului, cat si in randul promotorilor “noii societati civile”, a oamenilor implicati in organizatii crescute “la firul ierbii”. In Vest, unele dintre aceste bloguri – si organizatiile informale pe care le creaza – au devenit intr-atat de puternice incat nici un actor major al scenei publice nu isi mai poate permite sa le ignore: sunt curtate, opiniile lor sunt preluate de catre main-stream media, sunt studiate “stiintific” cu uneltele sociologiei, politologiei sau filosofiei, s.a.m.d.. Se creeaza, uneori, adevarate cercuri (vicioase?) in lumea blogosferei, unde oamenii se citesc si comenteaza intre ei, se recomanda reciproc altora, s.a.m.d. E un adevarat Caritas devenit realitate virtuala, in care bagi un “pitic” si scoti opt. (Nota: pana si intrarea in banalitate a unei expresii precum “realitatea virtuala” s-ar cuveni sa ne puna pe ganduri.)

Personal am fost mai degraba reticent fata de acest fenomen, fara sa sa stau sa inteleg de ce – pana saptamana trecuta. Saptamana trecuta, doua prietene, cu experienta si success de blogger (http://licurici.wordpress.com si http://anutza.wordpress.com) s-au decis sa-mi “faca blog” (https://fumurescu.wordpress.com). Pus in fata faptului implinit n-am avut incotro si-am inceput sa fac ce ma pricep mai bine – sa pun intrebari: ce este – de fapt si la urma urmei, urma care scapa turma – un blog? Am constatat ca ne aflam cu totii – atat eu, cat si interlocutorii mei de blog – in postura Fericitului Augustin: “Ce este timpul? Daca nu ma-ntrebi, stiu. Daca ma-ntrebi, nu mai stiu.” Nu e nici un jurnal pe de-a-ntregul, dar nici articol de opinie publicat pe te miri unde. Nu e nici scrisoare cu adresant exact si nici macar e-mail (care, in opinia mea, ramane ceva intre conversatia colocviala si cea mai formalizat-epistolara). E, intr-un fel, intruchiparea tehnica a post-modernitatii si, tocmai din aceasta cauza, merita studiat cu atentie.

Pe blog, oamenii asteapta sa fie tratati ca un „public-privat”. Vor intimitate, dar nu una care sa mearga pana intr-acolo incat sa-si permita sa te ignore. Vor, cu alte cuvinte, sa fie nici straini dar nici familie. Vor sa fie musafiri. Relatia oaspete-gazda presupune deopotriva familiaritate si formalism. Iti poti intampina musafirii in chiloti, scobindu-te in nas – dar n-ar fi frumos. Rationamentul e urmatorul: “M-ai chemat la tine pe blog (altfel nu-l deschideai) acum, daca tot sunt in sufragerie, tratazea-ma cum se cuvine!” Or granita dintre cumsecadenie si ipocrizie nu e lesne de trasat. Poti comunica (unidirectional) prin scris, prin vorbit, cu un numar practic nelimitat de oameni – asta face mass media, asta fac scriitorii, vedetele de televiziune, etc. Dar nu poti dialoga (ceea ce presupune si reciprocitate si intimitate) cu un numar excesiv de persoane. Un politician „cu blog” e la fel de autentic precum cel care „vorbeste cu oamenii” prin piete sau la inundatii, adrsandu-se fiecaruia cu „prietene”. Cati prieteni poate un om “duce”? (A propos, atat Platon cat si Aristotel au niste consideratii interesante pe tema asta – a philiei – care la greci era una centrala). Cati oameni pot purta un dialog cu sens? Si, daca tot veni vorba de greci, nici la ei unde exista atat isonomia (egalitate in fata legii) cat si isegoria (drept egal la a lua cuvantul si a te face auzit) NU toata lumea lua cuvantul – va imaginati ce dialog ar fi acela purtat intre 500 de voci (precum in Boule) sau cateva mii, precum in Ecclesia!

Tocmai de aceea limita dintre „dialog” si „cacofonie” e pusa sub semnul intrebarii de insasi natura blogului – ceea ce la randu-i, atrage atentia asupra relatiei tot mai fluide dintre „public” si „privat”. Sub semnul acestei fluiditati ne petrecem, vrand-nevrand, vietile. Daca insa vreti sa aflati legatura dintre blog, politica si societatea civila, dar si picanterii de genul tabloidele de azi si Anglia secolului al XVII-lea va trebui sa asteptati pana saptamana viitoare. Sau, de buna seama, puteti sa intrati pe blog.

…am fost ocupat si suparat zilele astea (ma iertati daca nu va poftesc pana-n dormitor sa va spun de ce:) si-acum, cand revin pe blog, constat ca bruma mea de popularitate nemeritata s-a risipit deja:)) Atat prietenii cat si necunoscutii s-au „ofuscat”, simtind ca „le-am dat flit” – cum zice Scardanelli, si-au luat jucariile si-au plecat – TOCMAI din motivele pe care le anticipasem – pare-se – corect: oamenii vor sa fie tratati pe blog precum in spatiul privat – dar nu „chiar atat de privat” incat sa-ti poti permite sa vorbesti cu ei cum as vorbi cu copiii mei, cu nevasta, sau cu prietenii foarte buni. Cu acesti oameni, care fac parte din cercul meu intim, imi permit sa fiu cat se poate de natural si, daca le spun sa ma lase in pace pentru zece minute ca am ceva de terminat, ma lasa fara sa se simta tratati cu „flit” (de la sine inteles, reciproca e si ea valabila si cred ca principiul functioneaza in orice „intimitate”).

Ei bine, cu musafirii nu poti face asta fara sa-i jignesti. Rationamentul e urmatorul: „M-ai chemat la tine pe blog (altfel nu-l deschideai) acum ai n-ai chef bea Grigore agheazma! Problema NU E ca n-am chef, problema e ca uneori n-am timp, alteori n-am idei, etc… si ca nu pot sa ma abtin sa nu fiu politicos, incercand sa infiripez un dialog decent cu toata lumea. Or asta, o stiu inclusiv de la cursuri, nu se poate face. Poti vorbi in detaliu cu un student, cu cinci, cu zece, dar nu cu saizeci sau 80 de trei ori pe zi, sapte zile pe saptamana. Pur si simplu nu poti! Si-atunci pe unii ii nedreptatesti volens nolens. Nu sunt Elena Udrea sa pretind ca pot dialoga cu sute de votanti (nu c-ar exista atatia, dar ma intereseaza problema in principiu). Poti comunica ( unidirectional) prin scris, prin vorbit, cu un numar practic nelimitat de oameni – asta face mass media, asta fac scriitorii, vedetele de televiziune, etc. Dar nu poti dialoga (ceea ce presupune si reciprocitate si intimitate) cu un numar excesiv de persoane. Cati prieteni poate un om „duce”? (btw, atat Platon cat si Aristotel au niste consideratii interesante pe tema asta – a philiei – care la greci era una centrala). Si, daca tot veni vorba de greci, nici la ei unde exista atat isonomia (egalitate in fata legii) cat si isegoria (drept egal la a lua cuvantul si a te face auzit) NU toata lumea lua cuvantul – va imaginati ce dialog ar fi acela purtat intre 500 de voci (precum in Boule) sau cateva mii, precum in Ecclesia!

Tocmai aceasta limita dintre dialog si cacofonie e pusa sub semnul intrebarii de insusi principiul blogului – care blog, la randu-i, nu e decat manifestarea tehnica a unui fenomen prezent la o scara mai mare, i.e., stergerea limitelor dintre „public” si „privat”. Fenomenul, daca e sa intram in detalii si afirmatii deschise interogarii, apare odata cu „societatea civila” – conceputa initial ca o zona tampon, de protectie intre „individ” si „stat” (sau sfera politicii oficiale). La randu-i, aceasta noua „aparitie” se datoreaza unei particulare evolutii a conceptului de reprezentare in Anglia secolelor XV – XVIII (dar despre asta, cu alta ocazie).

Ca s-o scurtez, nou creata/asumata societate civila actioneaza, ca orice pod, pervers: tine la distanta „malurile” raului (i.e., publicul de privat) dar le si uneste in acelasi timp. Asa se face ca inatlnim principiile economiei aplicate la sfera politicii, asa se face ca avem pretentia de la politiceni sa aiba „o fata umana”, sa umble cu manecile suflecate, mancand seminte si band shot-uri in pub-uri; asa se face ca avem reality-TV si noile romane sunt mai toate extrem de „sincere”, fara „false pudori”.

Dupa cum spuneam intr-o postare trecuta, Anglia Victoriana sau Ardealul sunt exemple de rezsistenta la aceste „intrepatrunderi” – dar aici e greu de spus unde se sfarseste buna cuviinta si unde incepe ipocrizia.

Departe de mine gandul de a lua o pozitie transanta in aceasta chestiune – ceea ce vroiam era doar sa atrag atentia asupra unor implicatii care, vrem-nu vrem, ne insotesc pretutindeni – y compris in momentul in care deschidem un blog. Macar acesta are avantajul de a scoate mai tare in evidenta tensiuni care altminteri ar ramane latente.

Nu stiu in ce masura am fost coerent in toata aceasta explicatie – consecvent fiind, refuz sa-mi editez postarile:) – ceea ce nu inseamna ca nu voi incerca sa rafinez aceste idei intr-un alt text, de publicat intr-un cadru mai traditional, probabil in moneyepress.ro

Oricum, sper ca de asta data m-am facut ceva mai bine inteles. In rest, Dumnezeu cu mila!