… pentru ca uneori iti vine sa scrii – ti-a intrat in sange, e, ca sa zicem asa, drogul tau, o forma de defulare, o forma – s-o zicem si pe asta – de-a fugi de tine insuti. Scrii pentru ca simti ca explodezi, fara metafore, dar nu stii incotro, or scrisul are avantajul asta – ca da o directie unei explozii, te obliga la putina coerenta, atat pe dinlauntru cat si pe dinafara.

Sa ne-ntelegem: aci nu vorbim despre scrisul ca psiho-terapie – asta e o alta poveste. Aci vorbim despre scris cum am vorbi despre defularea prin muzica, alcool, sport, barfit cu vecinii sau mai-stiu-eu-ce. Vorbim despre locurile comune, alea unde te simti „ca acasa”, alea in care te poti descalta atat la propriu cat si la figurat, si-ti poti tranti piciorele pe masa, fara teama ca asa ceva „nu se face”, ca nu e „mumos”, ca vei fi judecat daca mai si ragai, s.a.m.d..

Asta nu e psiho-terapie, asta e bun simt.

Dar sa scrii despre asta e banal. S-a mai scris. Noica, bunaoara, a zis-o (si Plesu, daca nu ma-nsel, a scris-o in Minima Moralia), „cultura e cea mai buna forma de supravietuire in interval. Trecuta prin filtrul culturii, orice durere devine suportabila„. Asa si cu scrisul.

Da’ despre ce nu s-a mai scris? [Nota: Despre asta am mai scris – sic!]

Sa simti nevoia de a scrie, dar sa nu stii despre ce. Sa simti nevoia de a asculta muzica, dar sa nu te poti decide daca sa fie country sau Beethoven sau Tudor Gheorghe sau Laura Fabiani. Sa vrei sa bei, dar sa nu stii ce si cat. Sa te apuce ambitia sa faci sport, dar sa nu te poti hotari intre sah si culturism. Sa n-ai cu cine barfi si nici macar despre ce.

Si-atunci de ce sa scrii, daca n-ai ceva cu adevarat important de scris?

Ei bine, aici intervine frumusetea scrisului – si avantajul: Spre deosebire de muzica, alcool, sport, sau barfa, scrisul e un Ourobourous. Se poate hrani mancandu-si propria coada, care coada va creste mereu, pentru ca are din ce sa se hraneasca. Stiau alchimistii aia ce stiau. [Nota: Rog a se nota ca am fost pasionat de alchimie, cu martori, inca din clasa a sasea, cu muuult inainte de a-l citi pe Carl Gustav Jung.]

Dar cu asta ajungem la marea, uriasa problema a postmodernismului, frumos sintetizata cu multi ani in urma, de soru-mea, Alina: „Nimeni nu se poate ingrasa mancandu-si propriul rahat„.

Corect.

Dar. Dar Ouroborous nu e postmodern. Daca Ouroborous poate trai la nesfarsit mancandu-si coada e pentru ca e simbol. Or simbolurile, cum am mai zis, asta fac, aduc impreuna aici-ul cu dincolo-ul (sun – ballein – a aduce/arunca impreuna, de unde si, pe invers, diabolus. Diavolul, dracul, e opusul simbolului; nu degeaba in latina crestinismului timpuriu ‘simbol’ a fost egalat cu ‘credinta’). Nici muzica, nici alcoolul, nici sportul sau barfa nu pot face asta. Incearca, dar nu pot. Pentru simplul motiv ca nu-si pot inghiti coada.

E si asta o arta.

Ouroborous.

… bag seama ca vanatoarea de cai verzi pe pereti e ceva ce, cum ar spune americanul, „runs through the family„. Va fi fiind genetica :)) Am visat sa merg in Amazon – si-am mers. Varul Nutu a visat sa viziteze toata Asia de sud-est – si-a vizitat-o. Fii-mea, Ana, a visat sa ajunga in lumea lui Harry Potter – si-a ajuns.

Stiu, poate parea usurel infantil ca, la 22 de ani, cand te pregatesti sa-ti termini masteratul, sa visezi inca la Harry Potter – dar asta numai din punctul de vedere al unuia imbatranit pe dinaluntru, care nu mai intelege farmecul vanatorii de cai verzi. Ana a copilarit cu Harry Potter, „s-a adolescentinizat” cu Harry Potter, si „s-a tanar adultizat” cu Harry Potter, tot asa cum eu am crescut cu Don Fernando si Corto Maltese. Ce diferenta este?

Harry Potter, sa fie asadar, si sa fie primit! M-am bucurat de bucuria ei.

O diferenta exista, totusi: in Amazon era mult mai putina lume. Bag seama ca unii cai verzi sunt mai la moda decat altii 🙂

… glumesc precum a sunat cornul in Mistretul cu colti de argint al lui Doinas – insa foarte putin.

Peste trei zile apare paperback-ul la cartea despre compromis, ieftina ca braga, de la 90 hardcover-ul, la 25 de lei (well, dolari), iar, daca o comandati pana pe 7 august – data aparitiei – mai salvati un 16%, c-asa merge capitalismul. Mai ieftin n-o veti gasi decat daca asteptati dupa traducerea chinezeasca. Aveti pana-n februarie 2015 sa va puneti la punct cu limba :), dar mai salvati douazeci de lei/dolari – va costa pe la cinci lei/dolari si ceva maruntis.

Cartea ramane, oricum, dupa cum bine stim cu totii, de nepretuit 🙂

Compromise

PS Daca insistati, v-o trimit si gratis. Aici nu facem compromisuri.

PPS Acum, daca tot ma cheama cum ma cheama, va reamintesc si ca a fost, totusi, top 25 CHOICE outstanding academic titles published in 2013 – in toate domeniile, la toate editurile, in toate Statele Unite ale Americii :). CHOICE

… nu prea mai am ce adauga aici, in afara faptului ca NU! Nu e aceeasi traire in romaneste, engleza sau romana. (Sunt bolnava? I’m sick? Ma faceti sa rad, vorba lui tata, ca n-am mai ras de mult.)

… pentru ca am vazut de curand un „documentar-interviu” (? nu stiu cum sa-i zic) cu fostul cel mai tanar Secretar de Stat al SUA si Secretarul Apararii (ha!) din perioada W. Bush (era si este la cutite cu H.), Donald Rumsfeld.
[Nota: „ha”-ul e parte a hahaitului sarcastic care constata ca un Secretar al Apararii e totodata artizanul doctrinei „loviturii anticipative”, ca altfel nu stiu cum sa-i zic. „Preemptive” nu exista in limba romana. Astept sugestiile. Intr-un limbaj mai frust, asta s-ar putea traduce in multe feluri, y compris „decat sa moara mama, mai bine moare ma-ta”.]

Recunosc, am purces la vizionare cu parti-pris-uri, cum ar zice francezul. Biased, cum ar zice englezul. Partinitor, cum ar zice romanul. Convins fiind deja ca razboiul (al doilea) din Irak a fost o facatura (Saddam n-a avut ‘basca’, i.e., WMD, aka, arme de distrugere in masa), am privit la vremea respectiva comunicatele lui Rumsfeld (Don, pour les connoisseurs) cu mai mult decat reticenta: le-am dispretuit.
Retrospectiv privind lucrurile, as avea si astazi de ce. Cum e posibil ca un om sa zambeasca stiindu-se, mai mult sau mai putin, implicat in moartea a zeci si sute de mii, pornind – sa-i acordam prezumtia de nevinovatie – de la o presupunere gresita? Cum?
In documentarul-interviu, Don ne arata cum si, pentru mine cel putin, reuseste sa fie destul de convingator. Omul nu vorbeste doar de Irak, ci si de Vietnam, si alte momente cheie din istoria Razboiului Rece la care a fost participant direct. Da, e „full of himself„, fara doar si poate, dar nu poate sa ridice primul piatra taman unul pe care-l cheama Fumurescu 🙂

Pe scurt, daca Donald Rumsfeld lucreaza la propria imagine, o face inca de cand avea mai putin de treizeci de ani, a luptat in Vietnam, a fost ales in Congres, etc. Dovada stau zecile de mii de „memos”, cele mai multe dictate si inregistrate pe un reportofon. Omul a trait cu ochii lipiti pe istorie.
Si era cat pe ce sa ajunga presedintele SUA.
N-a fost sa fie.
Pe scurt, „filosofia de viata” (in lipsa unui termen mai bun) i-a fost rezumata intr-un alt … memo, trimis prin email tuturor angajatilor Pentagonului si intitulat „The Things We Know”. Il reproduc in engleza, din memorie, cu scuzele de rigoare daca gresesc pe undeva. Nu cred.
„There are knowns known. There are unknowns unknown. There are knowns unknown. And there are unknown knows.” („Exista stiutele stiute. Exista nestiutele nestiute. Exista stiutele nestiute. Dar exista si nestiutele stiute„.) Pe ultima parte si-a focalizat Donald Rumsfeld intreaga viata. Asa si-a justificat si razboiul din Irak: A crezut sincer ca stie – si nu stia. Saddam Hussein n-avea, de fapt, arme de distrugere in masa (WMD). Vietnamul – cand a fost Secretar de Stat, a intrat la aceeasi categorie: the unknown known. Nestiutul stiut.

Rumsfeld nu-l citeaza aici pe Max Weber, desi ar fi putut, dar sustine o teza asemanatoare: omul politic nu stie, de fapt, dar e silit sa actioneze ca si cum ar sti. As if. Asta e etica responsabilitatii. „N-am stiut ce fac„, martusriseste Don la un moment dat, „decat atunci cand m-am oferit voluntar pentru razboiul din Vietnam, cand am candidat pentru Congres … (pauza) … si cand m-am insurat. De fapt, atunci n-am vrut sa ma insor – vroiam ca ea sa nu se insoare cu altul pana-s plecat la razboi. Am fost norocos. Cine, la douazeci-si-ceva de ani poate spune ca face o alegere rationala cand isi alege partenerul pentru o viata intreaga?” (citat aprox.)
Ei bine, asta a fost replica de m-a pus pe ganduri. Nu-i vorba, le-am tot spus studentilor, cand ajungeam la Weber, ca „Politics as an Art” nu e doar despre politica, ci despre viata, dar niciodata n-am realizat ca asta – momentul in care iti alegei perechea, momentul in care decizi (sau nu) sa faci copii – e momentul in care actionezi, de fapt, ca un om politic: te prefaci ca stii, actionezi ca si cum ai sti, cand de fapt n-ai nici o idee. Dar actionezi „ca si cum”. As if. N-ai incotro. Traiesti politic si poetic, ca vrei sau nu. Si pe urma te rogi, ca si Rumsfeld, sa fii norocos.
Rumsfeld a fost norocos cu insuratoarea, ghnionist, daca e sa-l credem, cu Vietnamul si Irakul. Asta e. Pe toate nu le poti avea, chiar daca te poti stradui.
Patasti.
Frumusetea intrinseca a documentarului/interviu vine, insa, dupa cum se cuvine, de-abia la sfarsitul sfarsitului, cand Don trece de la Weber la Platon, in incercarea disperata de a-si da un sens vietii. Finis coronat opus.
Cand intervievatorul il pune sa-si citeasca, cu voce tare, memo-ul cu pricina, Rumsfeld isi schimba complet interpretarea la „the unknown knwon”, nestiutul stiut. Spune ca, de fapt, ce-a vrut sa zica, a fost ca sunt lucruri pe care le stim desi nu ne dam seama ca le stim. Platon. Si intervievatorul insista, si-i aminteste ca tot timpul a sustinut contrarriul. Ca the unknown known era despre ceea ce crezi ca stii, cand, in fapt, nu stii.
Nu, se incapatzaneaza omul, pus fata in fata cu propria-i viata. The unknown known, nestiutul stiut, e ceea ce stii, dar nu stii ca stii.
Miza, din cuvinte, era uriasa.
Cum este la fiecare dintre noi.
Nu degeaba la inceput a fost Cuvantul, si cuvantul era la Dumnezeu, si Dumnezeu era cuvantul.
Logos.

… pentru ca maine e 4th of July, Ziua Nationala a Americii, cand se serbeaza Declaratia de Independenta. Doi dintre presedintii americani – ambii semnatari ai Declaratiei de Independenta, au murit in aceeasi zi – 4 iulie -, ba, mai mult, in acelasi an, 1826: John Adams si Thomas Jefferson. Ironia mortii: cei doi nu s-au suportat nici in timpul vietii si, dupa cum vom vedea, nici macar pe patul mortii.
Nu despre asta vreau sa vorbesc, insa, acum, ci despre iubirea uitata a lui John Adams.

Personalitate maniaco-depresiva (dupa interpetarile „specialistilor” de astazi), Adams era, pare-se, greu de suportat. Suferea, in plus, de o manie a persecutiei („pe mine nimeni nu ma iubeste, de ce Benjamin Franklin e vedeta, eu nu? de ce Washington e mai aratos decat mine? s.a.m.d.). Si-a gasit insa perecehea potrivita in persoana lui Abigail Adams, cea care l-a sustinut si incurajat toata viata (si o pioniera a drepturilor femeilor, daca va intereseaza). Pare-se ca a fost si printre putinii oameni din viata lui Adams care a reusit sa-i schimbe, la rastimpuri, opiniile. Impreuna constituiau ceea ce biografii au numit „partidul celor doi” – restul aliantelor politice au fost intotdeauna secundare pentru John. Singurele momente in care casnicia celor doi a dat semne de oboseala a fost in cei zece ani in care John a fost mai mult plecat de-acasa, pentru a-si implini obligatiile politice si diplomatice. Atunci, pentru cateva luni, Abigail a avut un schimb epistolar mai sa-i zicem pe muchie de cutit cu un anume James Lovell, care o curta demultisor. Idila, in masura in care a fost una, s-a curmat brusc, dupa un schimb epistolar de mai bine de 90 de scrisori in doar cateva luni, din motive ramase incerte.

Abigail si-a petrecut restul vietii incurajandu-l pe John, ajutandu-l, mangaindu-i piticii. John i-a raspuns cu aceeasi moneda. Abigail a murit cand avea 74 de ani, iar John, 83, a fost distrus. „As vrea sa ma pot intinde langa ea, sa mor si eu„. N-a murit, iar un an mai tarziu, la 84, avea sa mai cunoasca inca o data, dragostea.

Viata bate Dragostea in vremea ciumei, a lui Marquez.

La 24 de ani, tanarul Adams fusese indragostit nebuneste de o alta femeie, Hannah Quincy. La 23 de ani, desteapta, educata si, pare-se, frumoasa, Hannah era mai mult decat doritoare de maritis. Holteiul Adams ar fi propus cu bucurie (o stim din scrisori si jurnal) insa timiditatea i-a jucat feste. Cand Hannah aducea vorba, mai in gluma, mai in serios, de iubire, fastacitul Adams face pe durul si-i vorbeste despre placerile intelectuale. I-au trebuit cateva luni sa-si adune curajul ca, intr-o dupa-amiaza in care erau singuri la ea acasa, sa deschida gura pentru a pronunta cuvintele magice.
N-a fost sa fie. Tocmai atunci a intrat, vesela ca o vrabioara, verisoara Esther, proaspat logodita. Farmecul s-a risipit. Adams a plecat imbufnat si n-a mai dat pe la Hannah o luna. Pana sa-si stranga din nou curajul, Hannah s-a logodit si ulterior casatorit cu un altul – un ofiter pe nume Lincoln (nu Abraham, de buna seama:)).

Si asta a fost tot.
Sau aproape.

Saisezci de ani mai tarziu, afland ca John ramasese vaduv, Hannah, vaduva si ea, acum in varsta de 83 de ani, s-a decis sa-l viziteze. Vazand-o, fostul presedinte a ramas cu gura cascata, nevenindu-i sa-si creada ochilor: „Cum? Madame, nu-i asa ca s-ar cuveni sa ne plimbam impreuna prin Livada lui Cupidon?” Rosind, Hannah ii raspunde: „Vai, sire, n-ar fi pentru prima oara cand ne-am plimba pe acolo!” Spre surprinderea tuturor, y compris a protagonistilor, dupa atatia amar de ani, flacara era inca acolo, nestinsa.

Cum stim deja, John Adams avea sa moara pe 4 iulie, 1826, la varsta de 90 de ani. Nedezmintindu-se, printre ultimele cuvinte rostite pe patul moarte, cu naduf, au fost si astea: „Jefferson imi supravietuieste!” Gresea inca o data. Jefferson murise, de fapt, cateva ore mai devreme, dar Adams avea sa moara convins ca a fost, inca o data, un ghinionist.

Si n-a fost. Adams si-a bombanit, de pomana, intreaga viata.

… mintea omului, in general, e ciudata, de parca n-ar fi a noastra – face conexiuni intre ce nu te astepti (un parfum cu o carte, un autobuz cu-o femeie, un ghimpe-n talpa c-un grant).  De inima nici nu mai vorbim – aici grecii si Pascal au zis cam tot ce se putea zice :)) Mintea mea, in particular, inclin sa cred, e ciudata cu asupra de masura: citeam Phaedrus-ul lui Platon cand mi-a venit in cap cantecelul „Un’ te duci tu, mielule?” L-am „verificat”.

De ce? Habar n-am. Ce conexiuni s-au facut si-intre ce neuroni, n-am idee. Banuiesc ca m-as putea psihanaliza, dar sunt sgur c-ar fi inutil. Vorba lui Blaga, „eu nu strivesc corola de minuni a lumii, si nu ucid cu mintea mea …” Daca stau sa ma gandesc, vine de se leaga cu inceputul lui Phaedrus, ca  acolo-i vorba de mit versus cunoastrea stiintifica (dar Phaedrus – Fedrus, inteleg, „pe romaneste” -, e alta poveste, cu alta ocazie).

Revenim la mielul nostru – care nu-i oaie -, si va rog sa nu zambiti inainte de vreme, ca distinctia intre miel si oaie e cat se poate de serioasa, precum analiza care urmeaza, inspirata (nu zambiti!) de analiza lui Heidegger a poemului lui Holrderlin, „In chip poetic locuieste omul pe acest pamant …” Si altfel nu poate fi.

Inutil sa mai precizez ca orice paralele nu-si afla rostul. Rog seriozitate in nebunie.

Maestro?

Un’ te duci tu, mielule?
Un’ te duci tu, mielule?
La pasune, domnule.
La pasune, domnule.
Ce sa faci tu, mielule?
Ce sa faci tu, mielule?
Sa pasc iarba, domnule.
Sa pasc iarba, domnule.
Cin’ te mana, mielule?
Cin’ te mana, mielule?
Ciobanasul, domnule.
Ciobanasul, domnule.
Ce asculti tu ,mielule?
Ce asculti tu ,mielule?
Fluierasul domnule.
Fluierasul domnule.
Ce se aude, mielule?
Ce auzi tu, mielule?
Coasa-n iarba, domnule.
Coasa-n iarba, domnule.
Plangi de frica, mielule?
Plangi de frica, mielule?
Nu plang ,nu plang, domnule
Eu n-am lacrimi, domnule
Am cornite, domnule.
Am cornite, domnule.
Nu plangi, Nu plangi, mielule?
Nu plangi, Nu plangi, mielule?
Nu plang, Nu plang, domnule
Plang ciobanii, domnule
Latra cainii, domnule.
Cin’ te taie, mielule?
Cin’ te taie, mielule?
Macelarul, domnule.
Macelarul, domnule.
Cin’ te manca, mielule?
Cin’ te manca, mielule?
Dumneavoastra, domnule
Dumneavoastra, domnule
Cine moare, mielule?
Cine moare, mielule?
Si noi mieii, domnule
Si voi domnii , domnule
Noi cu totii, domnule.
Noi cu totii, domnule.
Ce ramane, mielule?
Ce ramane, mielule?
Acest cantec, domnule.
Acest cantec, domnule.

Aaaasa! Si-acum sa le luam pe rand. Sa le luam „pe text”.

Intre cine are loc dialogul? Intre miel si domn, nu intre miel si cioban, ca intre cioban si miel legatura e naturala, demult stabilita, iar intrebarile nu-si mai au rostul. Mielul si ciobanul sunt precum un cuplu casatorit de cincizeci de ani. Mielul si domnul, pe de alta parte, sunt precum amantii-in-devenire, isi dau inca tarcoale, se amusina, se harjonesc, se testeaza reciproc. Cam cum ne harjonim noi cu Doamne-Doamne.

Unde merge mielul? Mielul merge, de buna seama, la pasune, ca asta e natura lui, atata stie si atata poate, numai domnul nu stie – sau se preface ca nu stie? E posibil ca „domnul” sa faca pe prostul? Foloseste cumva domnul celebra ironie socratica? Sau Socrate e, de fapt, mielul? Cine pe cine ironizeaza, in fapt, aici?

Ce sa faca mielul la pasune? Haideti sa fim seriosi! Sau nu? 🙂 Ce poate sa faca un miel la pasune daca nu sa pasca? Asta e natura mielului, sa pasca. Vorba lui Aristotel, asta e telosul lui, scopul pentru care a fost creat. Aici intervine insa o nuanta. Daca telos-ul calului este sa ajunga un cal in deplinatatea puterilor lui de cal, telos-ul mielului e sa ramana miel. Sa nu ajunga oaie. Sa fie sacrificat inainte de a ajunge oaie. Conform lui Aristotel, oaia si-a ratat telos-ul, dupa cum ghinda si-o rateaza cand ajunge un stejar putrezit pe dinlauntru.

Mielul trebuie, totusi, manat de cineva – trebuie impins, trebuie fortat sa-si implineasca destinul, telosul, natura – cel de a paste nevinovat. Singur, nu poate. Singur, nu stie. Cine-l mana? Ciobanasul de buna seama, pentru ca asta e telos-ul ciobanasului – sa „mane” mieii (si oile) acolo unde trebuie. Telos-ul ciobanului e sa implineasca telos-ul oilor, vorba lui Platon :))

Mielul, asculta si aude. Una e sa asculti, alta e doar sa auzi. Vorba lui Paul Simon si Art Gartfunkel in „The sound of silence„: „People hearing without listening … – the sound of silence„. [Nota: Asta era pe vremea cand se canta la costum si cravata, asezat pe scaun, picior peste picior. Nu trebuia sa alergi, sa te zbantzuiesti, n-aveai nevoie de efecte speciale, fum, si jocuri de lumini. Aveai nevoie cel mult de o chitara. Alte vremuri! Atunci mai puteai asculta sunetul tacerii. ]

Ce asculta mielul? Fluierasul (ciobanasului). Asculta ce trebuie sa asculte, se lasa condus de cine trebuie sa se lase condus. Ce aude mielul? „Coasa-n iarba, domnule„!. Harst! Mielul aude moartea, dar n-o asculta. E ca muzica sferelor la Platon sau ca zgomotul cascadei Niagara pentru aia de traiesc pe langa ea – e rasunatore, o auzi, dar n-o mai asculti.

Si-apoi, la mijloc, se strecoara, defel intamplator, pasajul cel mai greu de „citit” – aci, la mijlocul textului, vorba lui Leo Strauss (vezi interpretarea Ghidului Perplexului, a lui Maimonides), e piscul greu de cucerit, nu la sfarsit. Plangi de frica, mielule? Doar stii ca asta e coasa-n iarba pe care o auzi,  ca asta ti-e soarta de miel nevinovat – sa fii sacrificat tocmai pentru ca esti miel nevinovat. De ce nu plangi si de ce nu plangi de frica? Raspunsul pare, la o prima vedere, in raspar: „Nu plang, nu plang, domnule/ eu n-am lacrimi, domnule/am cornite domnule”

Hmmm. Sa vedem, ce vrea mielul sa zica? Mai intai de toate nu zice ca nu-i e frica, Poate ca ii e. Zice doar ca nu poate sa planga, ca n-are lacrimi, are cornite. Ce-nseamna asta? [Nota: E momentul sa precizez ca autorul nu (prea) conteaza – cred, nu-s sigur, ca e Paunescu. Paunescu a scris versuri memorabile, dar nu asta e subiectul. Limba il vorbeste pe om, vorba lui Heidegger,  iar Duhul bate ca vantul, unde voieste El.] Inseamna ca mielul e dracul, doar pentru ca are „cornite”? Putin probabil. Mai intai, pentru ca nu sunt „coarne”, ci „cornite”, or raul nu sufera diminutivele: un „rausor” nu mai e rau, e mai mult „usor”. Mai probabil, cornitele sunt dovada inocentei de animal – sunt inca doar cornite. In al doilea rand, pentru ca ceea ce urmeaza infirma ipoteza raului.

Domnul e debusolat. Domnul (se pare) nu mai intelege. „Chiar nu plangi, mielule?” Iar mielul il lamureste: „Nu plang, domnule, plang ciobanii, domnule, latra cainii, domnule„.

De ce?

Pentru ca ciobanii sunt oameni, iar cainii sunt caini. Nici unii, nici altii, nu sunt miei. Nici unii, nici altii nu sunt nevinovati, Sunt oameni si caini, nu miei. Oamenii plang cand aud coasa-n iarba, cainii latra cand simt amenintarea, mielul paste si asteapta. Ce? Sa-l taie cineva, sa-l sacrifice. Asta e telos-ul lui. Cine?

Cin’ te taie, mielule? Nu ciobanasul, nici domnul, ci macelarul. Nu trageti in macelar! Macelarul nu  e baiat rau. Cineva trebuie sa stranga gunoiul, cineva trebuie sa stearga batraneii la cur, cineva trebuie sa iubeasca. Telos-ul macelarului e sa taie mieii nevinovati. Telos-ul domnilor e sa-i manance. Pe miel nu-l mananca nici ciobanasul, nici macelarul. Pe miel il mananca domnul.

Iar aici apare o alta nuanta, care-nchide cercul: domnul mananca mielul, dar de murit mor si domnul si mielul.

E un fapt.

Salvarea vine de unde te-ai astepta mai putin – din arta: Intunecand intunericul, cu moartea pre moarte calcand:

Ce ramane, mielule? Acest cantec, domnule!

Sa fie primit.

… pentru ca te astepti ca-n 15 iunie sa-ti amintesti de Eminescu. In 15 iunie e ziua Alinei. La asta ma asteptam. Nu ma asteptam insa ca-n 15 iunie sa fie in America Ziua Tatalui si nici ca Andrei sa vrea sa vina cu noi la pescuit pentru doua zile, cu barca pe rau. De Ziua Tatalui (Father’s Day) uitasem, ca nu e intru totului tot o „traditie:, desi political correctness-ul are, la rastimpuri, avantajele lui 🙂 Voiam pur si simplu sa merg pe rau, la pescuit. Si nici macar asta – pescuitul e mai mult un pretext (desi incerc de fiecare data macar atat cat sa zic c-as fi putut supravietui pentru o zi). Nu ma asteptam ca Andrei sa-si recapete entuziasmul pierdut acum vreo doi ani.

Uite, insa, ca s-a intamplat. Asteapta de neasteptatul. Si viceversa.

Pe la jumatatea drumului spre rau, am realizat ca nu aveam in masina nici roata de rezerva, nici cricul – le scosese Andrei ultima data cand folosise masina. Cand drumul spre rau s-a transformat in kilometri de poteci de tara, cu hartoape si pietris, ma asteptam in orce clipa sa explodeze o roata in mijlocul pasunilor si ogoarelor unde semnalul de telefon se sfieste sa ajunga.

Uite, insa, ca nu s-a intamplat.

Am ajuns la destinatie, am incarat barca si-am pornit-o pe rau. Row, row, row your boat, gently down the stream, merrily, merrily, merrily, life is but a dream:

[Nota: Dupa o indelunga si matura chibzuinta :), cantecelul asta se deformeaza daca nu ramane cat se poate de simplu si de copilaresc. Ar fi prea de asteptat o varianta sofisticata – n-are nici un haz. Isi pierde, ca sa zic asa, rostul. Ziceti si dumneavoastra:]

Pentru o vreme. Ne-am trezit la realitate, rasturnati in mijlocul raului, cu toate cele din barca plutind mai mult sau mai putin in jurul nostru. Raul tocmai se despartise in doua si Alec a decis ca e mai bine s-o luam la dreapta. O alegere corecta ideologic, atata doar ca mama-natura nu are ideologie. Pe bratul drept, unde era curentul mai puternic, ne-a aszvarlit in fata, de-a curmezisul, un ditamai copacul.

De atunci Alec a luat decizia sa mergem intotdeauna pe partea stanga, chiar daca asta insemna sa traga singur barca prin doua palme de ape. Mai bine sa nu astepti de asteptatul. Sau vicevesa.

N-a fost o tragedie, pentru ca o asteptam, asa ca tot ce era important s aramana uscat – de la telefon la bricheta si haine de schimb – fusese impachetat ermetic de catre un tata prevazator 🙂 Andrei si-a pierdut, insa, undita. Nu se astepta, dar nici nu s-a lasat doborat. A incropit una dintr-un bat – ba chiar a reusit sa prinda cu ea doi pesti. Mici, ce-i drept, dar, vorba ceea, suficienti ca, la o adica, sa-i asigure supravietuirea pentru o zi.

Pe urma, totul a decurs asa cum se cuvine, fara surprize. Pescuit, scalda, cort, foc, sah.

Nici furtuna de la sase dimineata nu ne-a luat pe nepregatite si a trecut repede. Pe la noua, cerul se limpezise, si-am pornit-o din nou pe rau in jos. Row, row, row your boat …

Pe drum ne mai incrucisam cu alti pescari si multi ma intrebau cat e ceasul. Eram printre putinii care purtau un ceas la mana. Se asteptau ca un om cu ceas la mana sa stie ce ora e. Se asteptau degeaba. Ceasul de la mana mea nu mai functiona de mai bine de sase luni, dar nu ma-nduram sa-l dau jos, dupa ce-l purtasem fara contenire pentru mai bine de patru ani – si ma purtase, la randu-i, din Amazon in Sierra Nevada si de acolo la Marile Lacuri.

Nici eu, nici el nu ne astptam, pe rau, ca aceasta avea sa fie ultima lui aventura. Acasa ma astepta, un ceas aidoma, nou-nout. Celui vechi ii batuse, ca sa zicem asa, ceasul. (Daca m-as fi asteptat, ii faceam o fotografie ca lumea, de ramas bun.)

Asteapta de neasteptatul. Sau viceversa 🙂

… poate unii dintre dumneavoastra isi mai amintesc bancul cu ardeleanul care merge la gradina zoologica, iar la intoarcere e asaltat cu intrebari despre animalele exotice pe care nu le mai vazuse nimeni altcineva din sat:

– Si, spune, Ioane, cum ii girafa?

– Ba, stii cum e calu’?

– D-apoi cum nu?

– No, girafa e ca un cal, numa’ ca are gatul foarte-foarte lung si ii tata cu pete.

– Aha. Da’ zebra cum ii?

– Ba, stii cum e calu’?

– D-apoi cum nu?

– No, zebra ii tat ca un cal alb, numa’ cu dungi negre.

– Aha. Da’ hipopotamul cum ii?

– Ba, stii cum e calu?

– D-apai cum nu?

– No, asta nu seamana!

[Nota: A se observa ironia subtila – hipopotam = cal de rau.]

Asa si cu Houston-ul. Stiti cum e Chicago? New York? Los Angeles? No, asta nu seamana! 🙂

De mare, e cam la fel de mare (are aproape exact populatia Chicago-ului), are downtown cu zgarie nori, dar asemanarile se opresc aici. Downtown-ul nu e nici pe departe atat de aglomerat ca-n celelalte orase mari, ba dimpotriva. In cinci zile de colindat la diferite ore, am prins o singura aglomeratie in trafic si foarte multe momente cand pe strazi erau doar cateva masini. Explicatia, inclin sa cred, se gaseste in lipsa magazinelor – si de lux si altfel. Restaurante si birturi sunt – si multe chiar simpatice: mexicane, irlandeze, frantuzesti, japoneze, etc -, dar nu magazine.

Viata in Houston palpita in alte parti – bunaoara in cartierul Montrose (unde se-ntampla ca mi-am inchiriat un apartament :)). Din downtown o poti doar intrzari de pe acoperisul vreunui hotel, daca se-ntampla sa aiba acolo jacuzzi si piscina si te poti relaxa seara cu un pahar de vin (sau o bere).High-life 🙂

Nu voi pretinde acum ca dupa cinci zile cunosc Houston-ul. Ar fi absurd. N-am reusit sa vedem din el decat cateva firimituri. Dar totul in el mi-a lasat senzatia de „altfel”. Poate pentru ca e (totusi) Texas, iar Texas nu e intru totului tot America (nu intram acum in istorie, desi ar merita). Poate pentru ca in Texas, totul e mai mare – toate autostrazile pe care am mers aveau intre patru si sapte benzi pe fiecare sens, asa ca n-am prins decat trei ambuteiaje, dintre care unul era „obiectiv” (accident). Dupa experienta de pe Coasta de Est, condusul prin Houston mi s-a parut o plimbare prin parc.

Nici macar Golful Mexicului nu arata ca … Golful Mexicului. Cel putin nu ca ala de-l stiam, dinspre Florida. Din cauza aluviunilor aduse de Mississippi, apa nu e nici pe departe atat de albastra – dimpotriva. Galveston ramane insa o insula simpatica (unde mai am multe de explorat).

Ceea ce mi s-a parut, insa, cel mai interesant, a fost orasul – cand pare sa se termine, incepe din nou. Cand zici „acu’ am iesit din Houston„, intri intr-o noua zona de zgarie nori, mall-uri, s.a.m.d.. Mi-a amintit de Coloana fara de sfarsit a lui Brancusi. Exagerez, de buna seama, insa, precum a sunat cornul lui Doinas din Mistretul cu colti de argint, foarte putin 🙂

…am aflat astazi despre crimele lui Elliot Rodger (California) – un student de 22 de ani care s-a apucat sa impuste in stanga si-n dreapta, pentru ca – in esenta – nu-l iubeau fetele (sau asa credea el; aparent, n-a vorbit cu nici una). Avea bani, avea BMW, n-avea dragoste – o dovada in plus ca suntem creaturi care nu se hranesc, vorba lui Hristos, doar cu paine. Painea nu ne satura. [Nota: Una dintre fetele impuscate, in loc sa fuga, pune mana pe telefon si o texteaza/tweet pe mama, sa o tina la curent. A murit. Baiatul de langa ea, care s-a tarat pe burta, fara social media, a supravietuit. Alt subiect.]

Baiatul asta mi-a amintit de un altul – Dzhokhar Tsarnaev, fratele mai tanar din cuplul responsabil pentru bombele de la Boston Marathon, de anul trecut (daca va mai amintiti). Acu’ vreo doua zile, a fost publicat continutul biletului pe care l-a scris cand era in barca, inconjurat de agenti federali. Pe scurt, scria ca toate se intampla prin voia lui Allah (Insha’Allah), si ca de aia se afla el in barca. Restul nu ne intereseaza acum. Desi sunt subiecte importante si extrem de grave – accesul la arme, fanatismul religios, dramele adolescentilor hraniti sau infometati de media sociala, etc – nu despre astea vreau sa vorbesc acum.

Vreau sa vorbesc despre Insha’Allah. Despre predestinare.

Interesant cum vin de se leaga ideile.

Ca romani ortodocsi, plasati la rascrucea Orientului (que voulez-vous?) cu Occidentul, a catolicismului, protestantismului si islamului, intelegem cate ceva din fiecare. Insha’Allah, sau doctrina predestinarii, este formal respinsa de catre Biserica Ortodoxa – nu degeaba Augustin e doar Fericit, nu Sfant (si de aia l-au iubit protestantii la inceput, c-acum a uitat cam toata lumea de el, cum au uitat si de doctrina predestinarii – iarasi alta poveste: cum ajungi de la predestinare la salvarea prin vointa individuala? Foarte simpatic.)

Da’ acum tinem problema cat se poate de simpla: Trebuie sa regreti sau nu deciziile luate in trecut? Si nu vorbesc despre alea care au fost clar bune si nici despre alea care au fost clar rele. Alea sunt simple. Vorbesc despre deciziile care sunt greu de categorizat, ca-s si bune si rele, dar au consecinte – bune si rele – pe termen lung.

Am zis c-o tin simpla, o tin: nu copiii, ci cainii; cainii nostri – trei. Per ansamblu au costat pana acum peste zece mii de dolari si de-acum mai costa alti vreo zece. Nu intru in detaliile tehnice. E bine? E rau? Ce poti spune e ca sunt scumpi, atat la propriu cat si la figurat 🙂

Revenind: Care e atitudinea corecta fata de deciziile trecute? Exista asa ceva?

Pe de o parte, e odihnitor sa nu ai responsabilitati, sa nu trebuiasca sa iei decizii, sau, daca le iei, sa pui responsabilitatea in carca altuia.[Nota: In treacat fie spus, de aia – si numai de aia – i-am invidiat dintotdeauna pe calugari; ce poate fi mai odihnitor decat sa stii ca faci ce-ti zice altul? Ca esti sub ascultare?] Asa a vrut Doamne-Doamne.  Pe de alta parte, suntem (vorba lui Sartre) condamnati la libertate, Asta e crucea pe care trebuie s-o purtam: suntem liberi sa alegem, sa luam orice decizie. Doctrina liberului arbitru. Ca Doamne-Doamne o stie dinainte nu schimba, pentru noi, datele problemei. Noi suntem in timp, El nu e. Alta poveste. Noi pictam tabloul, El il vede.

Bun, si? Daca va asteptati la un raspuns-reteta, nu va mai tineti respiratia. Rasuflati si beti o bere :)) N-am solutii-miracol, nici pentru cancer, nici pentru hemoroizi, nici pentru predestinare. Ceva-ceva, insa, pot spune.

Discutandu-l pe Aristotel, Al Farabi zice ca o poti lua razna daca te gandesti la posibilitatile pe care le ucizi alegand una – oricare. (Simplu: copilul pe care-l faci acum nu e acelasi cu ala de maine si-i „omoara” pe toti care ar fi putut fi in urmatoarele noua luni!) Astia erau oameni cititi :)), stiau despre ce vorbesc. Mai bine nu. Mai bine esti ortodox, adica nuantat, La asta ne pricepem, de aia am stat in pustie – sa prindem nuantele 🙂 [Nota: Ca regula generala, cand un om sta in pustie zeci de ani, el cu el si ce demoni sau ingeri mai sunt pe-acolo, stie mai multa psihanaliza decat Jung so Freud – ordinea nu e  e aleatorie:)] Ce zic calugarii pustiei Egipetului? Pe foarte scurt, „fuse, fuse, si se duse„. Adicatelea, cam acelasi lucru cu Al Farabi. De tampeniile sigure trebuie sa-ti para rau, dar nu te gandi foarte mult la ele, ca-ti vine iarasi pofta sa le faci 🙂

De hotararile nici-nici mai bine sa nu te atingi, Sa le rationalizezi e imposibil. Viata fiecarui om e o insiruire de „accidente”. De „asa a fost sa fie”. Iti pare rau? Regreti? Ai o consolare 🙂 Si Iov a regretat (blestemat) ziua in care a iesit din pantecele mamei. Si el, victima unui „pariu” intre diavol si Doamne-Doamne, a fost liber.

Si-a ales bine. QED 🙂