… pentru ca uneori iti vine sa scrii – ti-a intrat in sange, e, ca sa zicem asa, drogul tau, o forma de defulare, o forma – s-o zicem si pe asta – de-a fugi de tine insuti. Scrii pentru ca simti ca explodezi, fara metafore, dar nu stii incotro, or scrisul are avantajul asta – ca da o directie unei explozii, te obliga la putina coerenta, atat pe dinlauntru cat si pe dinafara.

Sa ne-ntelegem: aci nu vorbim despre scrisul ca psiho-terapie – asta e o alta poveste. Aci vorbim despre scris cum am vorbi despre defularea prin muzica, alcool, sport, barfit cu vecinii sau mai-stiu-eu-ce. Vorbim despre locurile comune, alea unde te simti „ca acasa”, alea in care te poti descalta atat la propriu cat si la figurat, si-ti poti tranti piciorele pe masa, fara teama ca asa ceva „nu se face”, ca nu e „mumos”, ca vei fi judecat daca mai si ragai, s.a.m.d..

Asta nu e psiho-terapie, asta e bun simt.

Dar sa scrii despre asta e banal. S-a mai scris. Noica, bunaoara, a zis-o (si Plesu, daca nu ma-nsel, a scris-o in Minima Moralia), „cultura e cea mai buna forma de supravietuire in interval. Trecuta prin filtrul culturii, orice durere devine suportabila„. Asa si cu scrisul.

Da’ despre ce nu s-a mai scris? [Nota: Despre asta am mai scris – sic!]

Sa simti nevoia de a scrie, dar sa nu stii despre ce. Sa simti nevoia de a asculta muzica, dar sa nu te poti decide daca sa fie country sau Beethoven sau Tudor Gheorghe sau Laura Fabiani. Sa vrei sa bei, dar sa nu stii ce si cat. Sa te apuce ambitia sa faci sport, dar sa nu te poti hotari intre sah si culturism. Sa n-ai cu cine barfi si nici macar despre ce.

Si-atunci de ce sa scrii, daca n-ai ceva cu adevarat important de scris?

Ei bine, aici intervine frumusetea scrisului – si avantajul: Spre deosebire de muzica, alcool, sport, sau barfa, scrisul e un Ourobourous. Se poate hrani mancandu-si propria coada, care coada va creste mereu, pentru ca are din ce sa se hraneasca. Stiau alchimistii aia ce stiau. [Nota: Rog a se nota ca am fost pasionat de alchimie, cu martori, inca din clasa a sasea, cu muuult inainte de a-l citi pe Carl Gustav Jung.]

Dar cu asta ajungem la marea, uriasa problema a postmodernismului, frumos sintetizata cu multi ani in urma, de soru-mea, Alina: „Nimeni nu se poate ingrasa mancandu-si propriul rahat„.

Corect.

Dar. Dar Ouroborous nu e postmodern. Daca Ouroborous poate trai la nesfarsit mancandu-si coada e pentru ca e simbol. Or simbolurile, cum am mai zis, asta fac, aduc impreuna aici-ul cu dincolo-ul (sun – ballein – a aduce/arunca impreuna, de unde si, pe invers, diabolus. Diavolul, dracul, e opusul simbolului; nu degeaba in latina crestinismului timpuriu ‘simbol’ a fost egalat cu ‘credinta’). Nici muzica, nici alcoolul, nici sportul sau barfa nu pot face asta. Incearca, dar nu pot. Pentru simplul motiv ca nu-si pot inghiti coada.

E si asta o arta.

Ouroborous.