… mintea omului, in general, e ciudata, de parca n-ar fi a noastra – face conexiuni intre ce nu te astepti (un parfum cu o carte, un autobuz cu-o femeie, un ghimpe-n talpa c-un grant).  De inima nici nu mai vorbim – aici grecii si Pascal au zis cam tot ce se putea zice :)) Mintea mea, in particular, inclin sa cred, e ciudata cu asupra de masura: citeam Phaedrus-ul lui Platon cand mi-a venit in cap cantecelul „Un’ te duci tu, mielule?” L-am „verificat”.

De ce? Habar n-am. Ce conexiuni s-au facut si-intre ce neuroni, n-am idee. Banuiesc ca m-as putea psihanaliza, dar sunt sgur c-ar fi inutil. Vorba lui Blaga, „eu nu strivesc corola de minuni a lumii, si nu ucid cu mintea mea …” Daca stau sa ma gandesc, vine de se leaga cu inceputul lui Phaedrus, ca  acolo-i vorba de mit versus cunoastrea stiintifica (dar Phaedrus – Fedrus, inteleg, „pe romaneste” -, e alta poveste, cu alta ocazie).

Revenim la mielul nostru – care nu-i oaie -, si va rog sa nu zambiti inainte de vreme, ca distinctia intre miel si oaie e cat se poate de serioasa, precum analiza care urmeaza, inspirata (nu zambiti!) de analiza lui Heidegger a poemului lui Holrderlin, „In chip poetic locuieste omul pe acest pamant …” Si altfel nu poate fi.

Inutil sa mai precizez ca orice paralele nu-si afla rostul. Rog seriozitate in nebunie.

Maestro?

Un’ te duci tu, mielule?
Un’ te duci tu, mielule?
La pasune, domnule.
La pasune, domnule.
Ce sa faci tu, mielule?
Ce sa faci tu, mielule?
Sa pasc iarba, domnule.
Sa pasc iarba, domnule.
Cin’ te mana, mielule?
Cin’ te mana, mielule?
Ciobanasul, domnule.
Ciobanasul, domnule.
Ce asculti tu ,mielule?
Ce asculti tu ,mielule?
Fluierasul domnule.
Fluierasul domnule.
Ce se aude, mielule?
Ce auzi tu, mielule?
Coasa-n iarba, domnule.
Coasa-n iarba, domnule.
Plangi de frica, mielule?
Plangi de frica, mielule?
Nu plang ,nu plang, domnule
Eu n-am lacrimi, domnule
Am cornite, domnule.
Am cornite, domnule.
Nu plangi, Nu plangi, mielule?
Nu plangi, Nu plangi, mielule?
Nu plang, Nu plang, domnule
Plang ciobanii, domnule
Latra cainii, domnule.
Cin’ te taie, mielule?
Cin’ te taie, mielule?
Macelarul, domnule.
Macelarul, domnule.
Cin’ te manca, mielule?
Cin’ te manca, mielule?
Dumneavoastra, domnule
Dumneavoastra, domnule
Cine moare, mielule?
Cine moare, mielule?
Si noi mieii, domnule
Si voi domnii , domnule
Noi cu totii, domnule.
Noi cu totii, domnule.
Ce ramane, mielule?
Ce ramane, mielule?
Acest cantec, domnule.
Acest cantec, domnule.

Aaaasa! Si-acum sa le luam pe rand. Sa le luam „pe text”.

Intre cine are loc dialogul? Intre miel si domn, nu intre miel si cioban, ca intre cioban si miel legatura e naturala, demult stabilita, iar intrebarile nu-si mai au rostul. Mielul si ciobanul sunt precum un cuplu casatorit de cincizeci de ani. Mielul si domnul, pe de alta parte, sunt precum amantii-in-devenire, isi dau inca tarcoale, se amusina, se harjonesc, se testeaza reciproc. Cam cum ne harjonim noi cu Doamne-Doamne.

Unde merge mielul? Mielul merge, de buna seama, la pasune, ca asta e natura lui, atata stie si atata poate, numai domnul nu stie – sau se preface ca nu stie? E posibil ca „domnul” sa faca pe prostul? Foloseste cumva domnul celebra ironie socratica? Sau Socrate e, de fapt, mielul? Cine pe cine ironizeaza, in fapt, aici?

Ce sa faca mielul la pasune? Haideti sa fim seriosi! Sau nu? 🙂 Ce poate sa faca un miel la pasune daca nu sa pasca? Asta e natura mielului, sa pasca. Vorba lui Aristotel, asta e telosul lui, scopul pentru care a fost creat. Aici intervine insa o nuanta. Daca telos-ul calului este sa ajunga un cal in deplinatatea puterilor lui de cal, telos-ul mielului e sa ramana miel. Sa nu ajunga oaie. Sa fie sacrificat inainte de a ajunge oaie. Conform lui Aristotel, oaia si-a ratat telos-ul, dupa cum ghinda si-o rateaza cand ajunge un stejar putrezit pe dinlauntru.

Mielul trebuie, totusi, manat de cineva – trebuie impins, trebuie fortat sa-si implineasca destinul, telosul, natura – cel de a paste nevinovat. Singur, nu poate. Singur, nu stie. Cine-l mana? Ciobanasul de buna seama, pentru ca asta e telos-ul ciobanasului – sa „mane” mieii (si oile) acolo unde trebuie. Telos-ul ciobanului e sa implineasca telos-ul oilor, vorba lui Platon :))

Mielul, asculta si aude. Una e sa asculti, alta e doar sa auzi. Vorba lui Paul Simon si Art Gartfunkel in „The sound of silence„: „People hearing without listening … – the sound of silence„. [Nota: Asta era pe vremea cand se canta la costum si cravata, asezat pe scaun, picior peste picior. Nu trebuia sa alergi, sa te zbantzuiesti, n-aveai nevoie de efecte speciale, fum, si jocuri de lumini. Aveai nevoie cel mult de o chitara. Alte vremuri! Atunci mai puteai asculta sunetul tacerii. ]

Ce asculta mielul? Fluierasul (ciobanasului). Asculta ce trebuie sa asculte, se lasa condus de cine trebuie sa se lase condus. Ce aude mielul? „Coasa-n iarba, domnule„!. Harst! Mielul aude moartea, dar n-o asculta. E ca muzica sferelor la Platon sau ca zgomotul cascadei Niagara pentru aia de traiesc pe langa ea – e rasunatore, o auzi, dar n-o mai asculti.

Si-apoi, la mijloc, se strecoara, defel intamplator, pasajul cel mai greu de „citit” – aci, la mijlocul textului, vorba lui Leo Strauss (vezi interpretarea Ghidului Perplexului, a lui Maimonides), e piscul greu de cucerit, nu la sfarsit. Plangi de frica, mielule? Doar stii ca asta e coasa-n iarba pe care o auzi,  ca asta ti-e soarta de miel nevinovat – sa fii sacrificat tocmai pentru ca esti miel nevinovat. De ce nu plangi si de ce nu plangi de frica? Raspunsul pare, la o prima vedere, in raspar: „Nu plang, nu plang, domnule/ eu n-am lacrimi, domnule/am cornite domnule”

Hmmm. Sa vedem, ce vrea mielul sa zica? Mai intai de toate nu zice ca nu-i e frica, Poate ca ii e. Zice doar ca nu poate sa planga, ca n-are lacrimi, are cornite. Ce-nseamna asta? [Nota: E momentul sa precizez ca autorul nu (prea) conteaza – cred, nu-s sigur, ca e Paunescu. Paunescu a scris versuri memorabile, dar nu asta e subiectul. Limba il vorbeste pe om, vorba lui Heidegger,  iar Duhul bate ca vantul, unde voieste El.] Inseamna ca mielul e dracul, doar pentru ca are „cornite”? Putin probabil. Mai intai, pentru ca nu sunt „coarne”, ci „cornite”, or raul nu sufera diminutivele: un „rausor” nu mai e rau, e mai mult „usor”. Mai probabil, cornitele sunt dovada inocentei de animal – sunt inca doar cornite. In al doilea rand, pentru ca ceea ce urmeaza infirma ipoteza raului.

Domnul e debusolat. Domnul (se pare) nu mai intelege. „Chiar nu plangi, mielule?” Iar mielul il lamureste: „Nu plang, domnule, plang ciobanii, domnule, latra cainii, domnule„.

De ce?

Pentru ca ciobanii sunt oameni, iar cainii sunt caini. Nici unii, nici altii, nu sunt miei. Nici unii, nici altii nu sunt nevinovati, Sunt oameni si caini, nu miei. Oamenii plang cand aud coasa-n iarba, cainii latra cand simt amenintarea, mielul paste si asteapta. Ce? Sa-l taie cineva, sa-l sacrifice. Asta e telos-ul lui. Cine?

Cin’ te taie, mielule? Nu ciobanasul, nici domnul, ci macelarul. Nu trageti in macelar! Macelarul nu  e baiat rau. Cineva trebuie sa stranga gunoiul, cineva trebuie sa stearga batraneii la cur, cineva trebuie sa iubeasca. Telos-ul macelarului e sa taie mieii nevinovati. Telos-ul domnilor e sa-i manance. Pe miel nu-l mananca nici ciobanasul, nici macelarul. Pe miel il mananca domnul.

Iar aici apare o alta nuanta, care-nchide cercul: domnul mananca mielul, dar de murit mor si domnul si mielul.

E un fapt.

Salvarea vine de unde te-ai astepta mai putin – din arta: Intunecand intunericul, cu moartea pre moarte calcand:

Ce ramane, mielule? Acest cantec, domnule!

Sa fie primit.