… pentru ca am vazut de curand un „documentar-interviu” (? nu stiu cum sa-i zic) cu fostul cel mai tanar Secretar de Stat al SUA si Secretarul Apararii (ha!) din perioada W. Bush (era si este la cutite cu H.), Donald Rumsfeld.
[Nota: „ha”-ul e parte a hahaitului sarcastic care constata ca un Secretar al Apararii e totodata artizanul doctrinei „loviturii anticipative”, ca altfel nu stiu cum sa-i zic. „Preemptive” nu exista in limba romana. Astept sugestiile. Intr-un limbaj mai frust, asta s-ar putea traduce in multe feluri, y compris „decat sa moara mama, mai bine moare ma-ta”.]

Recunosc, am purces la vizionare cu parti-pris-uri, cum ar zice francezul. Biased, cum ar zice englezul. Partinitor, cum ar zice romanul. Convins fiind deja ca razboiul (al doilea) din Irak a fost o facatura (Saddam n-a avut ‘basca’, i.e., WMD, aka, arme de distrugere in masa), am privit la vremea respectiva comunicatele lui Rumsfeld (Don, pour les connoisseurs) cu mai mult decat reticenta: le-am dispretuit.
Retrospectiv privind lucrurile, as avea si astazi de ce. Cum e posibil ca un om sa zambeasca stiindu-se, mai mult sau mai putin, implicat in moartea a zeci si sute de mii, pornind – sa-i acordam prezumtia de nevinovatie – de la o presupunere gresita? Cum?
In documentarul-interviu, Don ne arata cum si, pentru mine cel putin, reuseste sa fie destul de convingator. Omul nu vorbeste doar de Irak, ci si de Vietnam, si alte momente cheie din istoria Razboiului Rece la care a fost participant direct. Da, e „full of himself„, fara doar si poate, dar nu poate sa ridice primul piatra taman unul pe care-l cheama Fumurescu 🙂

Pe scurt, daca Donald Rumsfeld lucreaza la propria imagine, o face inca de cand avea mai putin de treizeci de ani, a luptat in Vietnam, a fost ales in Congres, etc. Dovada stau zecile de mii de „memos”, cele mai multe dictate si inregistrate pe un reportofon. Omul a trait cu ochii lipiti pe istorie.
Si era cat pe ce sa ajunga presedintele SUA.
N-a fost sa fie.
Pe scurt, „filosofia de viata” (in lipsa unui termen mai bun) i-a fost rezumata intr-un alt … memo, trimis prin email tuturor angajatilor Pentagonului si intitulat „The Things We Know”. Il reproduc in engleza, din memorie, cu scuzele de rigoare daca gresesc pe undeva. Nu cred.
„There are knowns known. There are unknowns unknown. There are knowns unknown. And there are unknown knows.” („Exista stiutele stiute. Exista nestiutele nestiute. Exista stiutele nestiute. Dar exista si nestiutele stiute„.) Pe ultima parte si-a focalizat Donald Rumsfeld intreaga viata. Asa si-a justificat si razboiul din Irak: A crezut sincer ca stie – si nu stia. Saddam Hussein n-avea, de fapt, arme de distrugere in masa (WMD). Vietnamul – cand a fost Secretar de Stat, a intrat la aceeasi categorie: the unknown known. Nestiutul stiut.

Rumsfeld nu-l citeaza aici pe Max Weber, desi ar fi putut, dar sustine o teza asemanatoare: omul politic nu stie, de fapt, dar e silit sa actioneze ca si cum ar sti. As if. Asta e etica responsabilitatii. „N-am stiut ce fac„, martusriseste Don la un moment dat, „decat atunci cand m-am oferit voluntar pentru razboiul din Vietnam, cand am candidat pentru Congres … (pauza) … si cand m-am insurat. De fapt, atunci n-am vrut sa ma insor – vroiam ca ea sa nu se insoare cu altul pana-s plecat la razboi. Am fost norocos. Cine, la douazeci-si-ceva de ani poate spune ca face o alegere rationala cand isi alege partenerul pentru o viata intreaga?” (citat aprox.)
Ei bine, asta a fost replica de m-a pus pe ganduri. Nu-i vorba, le-am tot spus studentilor, cand ajungeam la Weber, ca „Politics as an Art” nu e doar despre politica, ci despre viata, dar niciodata n-am realizat ca asta – momentul in care iti alegei perechea, momentul in care decizi (sau nu) sa faci copii – e momentul in care actionezi, de fapt, ca un om politic: te prefaci ca stii, actionezi ca si cum ai sti, cand de fapt n-ai nici o idee. Dar actionezi „ca si cum”. As if. N-ai incotro. Traiesti politic si poetic, ca vrei sau nu. Si pe urma te rogi, ca si Rumsfeld, sa fii norocos.
Rumsfeld a fost norocos cu insuratoarea, ghnionist, daca e sa-l credem, cu Vietnamul si Irakul. Asta e. Pe toate nu le poti avea, chiar daca te poti stradui.
Patasti.
Frumusetea intrinseca a documentarului/interviu vine, insa, dupa cum se cuvine, de-abia la sfarsitul sfarsitului, cand Don trece de la Weber la Platon, in incercarea disperata de a-si da un sens vietii. Finis coronat opus.
Cand intervievatorul il pune sa-si citeasca, cu voce tare, memo-ul cu pricina, Rumsfeld isi schimba complet interpretarea la „the unknown knwon”, nestiutul stiut. Spune ca, de fapt, ce-a vrut sa zica, a fost ca sunt lucruri pe care le stim desi nu ne dam seama ca le stim. Platon. Si intervievatorul insista, si-i aminteste ca tot timpul a sustinut contrarriul. Ca the unknown known era despre ceea ce crezi ca stii, cand, in fapt, nu stii.
Nu, se incapatzaneaza omul, pus fata in fata cu propria-i viata. The unknown known, nestiutul stiut, e ceea ce stii, dar nu stii ca stii.
Miza, din cuvinte, era uriasa.
Cum este la fiecare dintre noi.
Nu degeaba la inceput a fost Cuvantul, si cuvantul era la Dumnezeu, si Dumnezeu era cuvantul.
Logos.