… pentru ca te astepti ca-n 15 iunie sa-ti amintesti de Eminescu. In 15 iunie e ziua Alinei. La asta ma asteptam. Nu ma asteptam insa ca-n 15 iunie sa fie in America Ziua Tatalui si nici ca Andrei sa vrea sa vina cu noi la pescuit pentru doua zile, cu barca pe rau. De Ziua Tatalui (Father’s Day) uitasem, ca nu e intru totului tot o „traditie:, desi political correctness-ul are, la rastimpuri, avantajele lui 🙂 Voiam pur si simplu sa merg pe rau, la pescuit. Si nici macar asta – pescuitul e mai mult un pretext (desi incerc de fiecare data macar atat cat sa zic c-as fi putut supravietui pentru o zi). Nu ma asteptam ca Andrei sa-si recapete entuziasmul pierdut acum vreo doi ani.

Uite, insa, ca s-a intamplat. Asteapta de neasteptatul. Si viceversa.

Pe la jumatatea drumului spre rau, am realizat ca nu aveam in masina nici roata de rezerva, nici cricul – le scosese Andrei ultima data cand folosise masina. Cand drumul spre rau s-a transformat in kilometri de poteci de tara, cu hartoape si pietris, ma asteptam in orce clipa sa explodeze o roata in mijlocul pasunilor si ogoarelor unde semnalul de telefon se sfieste sa ajunga.

Uite, insa, ca nu s-a intamplat.

Am ajuns la destinatie, am incarat barca si-am pornit-o pe rau. Row, row, row your boat, gently down the stream, merrily, merrily, merrily, life is but a dream:

[Nota: Dupa o indelunga si matura chibzuinta :), cantecelul asta se deformeaza daca nu ramane cat se poate de simplu si de copilaresc. Ar fi prea de asteptat o varianta sofisticata – n-are nici un haz. Isi pierde, ca sa zic asa, rostul. Ziceti si dumneavoastra:]

Pentru o vreme. Ne-am trezit la realitate, rasturnati in mijlocul raului, cu toate cele din barca plutind mai mult sau mai putin in jurul nostru. Raul tocmai se despartise in doua si Alec a decis ca e mai bine s-o luam la dreapta. O alegere corecta ideologic, atata doar ca mama-natura nu are ideologie. Pe bratul drept, unde era curentul mai puternic, ne-a aszvarlit in fata, de-a curmezisul, un ditamai copacul.

De atunci Alec a luat decizia sa mergem intotdeauna pe partea stanga, chiar daca asta insemna sa traga singur barca prin doua palme de ape. Mai bine sa nu astepti de asteptatul. Sau vicevesa.

N-a fost o tragedie, pentru ca o asteptam, asa ca tot ce era important s aramana uscat – de la telefon la bricheta si haine de schimb – fusese impachetat ermetic de catre un tata prevazator 🙂 Andrei si-a pierdut, insa, undita. Nu se astepta, dar nici nu s-a lasat doborat. A incropit una dintr-un bat – ba chiar a reusit sa prinda cu ea doi pesti. Mici, ce-i drept, dar, vorba ceea, suficienti ca, la o adica, sa-i asigure supravietuirea pentru o zi.

Pe urma, totul a decurs asa cum se cuvine, fara surprize. Pescuit, scalda, cort, foc, sah.

Nici furtuna de la sase dimineata nu ne-a luat pe nepregatite si a trecut repede. Pe la noua, cerul se limpezise, si-am pornit-o din nou pe rau in jos. Row, row, row your boat …

Pe drum ne mai incrucisam cu alti pescari si multi ma intrebau cat e ceasul. Eram printre putinii care purtau un ceas la mana. Se asteptau ca un om cu ceas la mana sa stie ce ora e. Se asteptau degeaba. Ceasul de la mana mea nu mai functiona de mai bine de sase luni, dar nu ma-nduram sa-l dau jos, dupa ce-l purtasem fara contenire pentru mai bine de patru ani – si ma purtase, la randu-i, din Amazon in Sierra Nevada si de acolo la Marile Lacuri.

Nici eu, nici el nu ne astptam, pe rau, ca aceasta avea sa fie ultima lui aventura. Acasa ma astepta, un ceas aidoma, nou-nout. Celui vechi ii batuse, ca sa zicem asa, ceasul. (Daca m-as fi asteptat, ii faceam o fotografie ca lumea, de ramas bun.)

Asteapta de neasteptatul. Sau viceversa 🙂