… chit ca originalul arata mai bine.

… casa sa vi-o aranjati, flori de mar!

… masa sa vi-o incarcati, flori de mar!

… Astazi S-a nascut, Cel far’ de-nceput

Cum au spus proorocii.

… si de-acum pana-n vecie

Mila Domnului sa fie.

Laudati si cantati si va bucurati!

… vorba vine. Americanii sunt mai gospodari decat toti gospodarii care-si fac vara sanie si iarna, caruta. La multe posturi de radio si-n majoritatea magazinelor, colindele incep inca inainte de Thanksgiving, in asa fel incat la Craciun esti deja satul de toata „magia” sarbatorilor. [Nota: M-am tot intrebat de unde va fi venind asta cu „magia” Craciunului, ca doar e vorba de Hristos? O posibila explicatie ar fi magii care „cum zarira Steaua si pornira”…] Una dintre melodiile cele mai populare in aceasta perioada a anului e cea a lui Nat King Cole, cu „Chestnuts roasting on an open fire” (Castane prajindu-se la foc deschis). Adevarul e ca merita – e un cantec frumos de Craciun.

Si mi-a facut pofta de castane coapte. Nu pentru c-as fi asociat vreodata castanele coapte cu Craciunul, nici pomeneala. Pentru mine, castanele coapte raman pe vecie legate de toamnele ploioase si boeme din Cluj, cele din primii ani de studentie, cand sarac lipit fiind, ma incalzeam cu un cornet de castane fierbinti varat in buzunare. Mergeau la fix si cu „una mica si proasta” prin vreo taverna de pe Napoca si-o discutie mai mult sau mai putin filosofica. Da’ daca acum canta Nat King Cole, ce puteam sa mai si fac? M-am pornit dupa castane, convins fiind ca se gasesc la tot pasul – precum cantecelul cu pricina.

Ei bine, nici pomeneala! Nu doar ca nu se gaseau, dar am constatat cu surprindere ca majoritatea americanilor nici macar nu stiau ca astea chiar se mananca! Cum, dom’le? Iti canta despre asta zi si noapte, an de an, pentru mai bine de-o luna, si n-ai fost nici macar o data curios sa vezi cum sunt? In cele din urma le-am gasit la Whole Foods, un magazin din asta cu chestii organice, pentru hipsteri cu bani (toate costa de te usuca). Dar le-am gasit – si-au mers la fix cu o tzuica de pruna si-un carnat afumat, a la Roumaine 🙂

Nedumerirea legata de indiferenta americanilor fata de castane mi-a ramas insa: ce fel de traditie e asta, „traita” doar virtual?

… Robert Nozick a fost un filosof american de succes. A inceput de foarte de la stanga, ca membru al unui obscur partid socialist, pentru a ajunge la Harvard foarte la dreapta, in tabara libertariana. S-ar putea spune ca, pana aici, nimic neobisnuit. Vorba ceea: Cine pana la treizeci de ani nu e de stanga, nu are inima. Cine dupa treizeci de ani nu e de dreapta, n-are minte. In cazul lui Nozick, insa, povestea e ceva mai complicata – omul a sarit, efectiv peste noapte, dintr-o extrema in cealalta. O asemenea metanoia a fost dificil de gestionat pana si de Saul pe Drumul Damascului, daramite pentru Nozick. Scrierile sale sunt un efort, cinstit, fara doar si poate, de a-si explica rational alegerea facuta, cu tot riscul impingerii teoriei pana la absurd – in numele realismului.

Cartea „Anarchy, State, and Utopia” („Anarhie, Stat si Utopie„) l-a propulsat rapid pe culmile filosoficesti americane, nu in ultimul rand pentru ca ataca teoria unui alt filosof american la moda, John Rawls. [NOTA: „Culmile” filosofiei americane sunt asa, mai colinare, cum se spunea pe vremea mea la geografie. Le urci fluierand, cu mainile-n buzunare. Cine vrea senzatii tari n-are incotro – trebuie sa se intoarca pe batranul continent.] Rezumand excesiv, Nozick pledeaza pentru un stat minimal (in acceptiunea libertariana a cuvantului), singurul care ar putea acomoda, realist vorbind – sustine el – atat utopia anarhiei cat si pe cea diametral opusa, a statului-asistential (daca nu totalitarian de-a dreptul). Pentru a-si consolida argumentul, Nozick nu ezita sa se foloseasca de biologia evolutionista, genetica, rational choice theory, logica analitica, science fiction (ce-ar fi daca am putea crea niste oameni cu anumite caracteristici?, etc) dar si de alde Socrate sau Einstein. Cate putin din fiecare, cate ceva pentru fiecare, ca de aia e o piata libera, nu? Alege fiecare ce vrea. Daca P, atunci Q.

Pe undeva pe-aici, prin mijlocul demonstratiilor rationale, Nozick se impiedica de dragoste. Spre cinstea lui, nu se preface ca n-o vede, nu intoarce gandul de la subiect, dar nici nu are pretentia ca-l poate gestiona cu uneltele rationalitatii instrumentale in care e atat de versat. [NOTA: Cu titlu anecdoctic, daca tot veni vorba, Nozick a fost casatorit, a facut doi copii, dupa care a divortat si s-a recasatorit cu o poeta, relativ celebra si ea, in ciuda numelui imposibil de pronuntat – Gjertrud Schnackenberg.] Zice el asa:

„An adult may come to love another because of the other’s characteristics; but it is the other person, and not the characteristics, that is loved. The love is not transferrable [sic]  to someone else with the same characteristics, even to one who ‘scores’ higher for these characteristics. And the love endures through changes of the characteristics that gave rise to it. One loves the particular person one actually encountered. Why love is historical, attaching to persons in this way and not to characteristics, is an interesting and puzzling question.”

Si gata. Nozick trece mai departe. In traducere, paragraful ar suna cam asa:

„Un adult poate sa iubeasca un altul/a datorita trasaturilor celuilalt, dar iubeste cealalta persoana, nu trasaturile acesteia. Dragostea nu este transferabila altcuiva cu aceleasi trasaturi, chiar daca acel altcineva ‘sta mai bine’ la aceleasi categorii. Iar dragostea rezista schimbarilor in trasaturile care au iscat-o. Iubesti persoana pe care ai chiar intalnit-o. De ce dragostea e istorica [nota: Nozick folseste termenul „istoric” intr-un sens particular, de care ne e cazul sa ne ocupam acum], atasandu-se de persoane, iara nu de trasaturile acestora e o intrebare interesanta, care te pune pe ganduri.”

Si mai pe romaneste: Gigel o poate iubi pe Marioara, si-si poate chiar imagina c-o iubeste pentru cum arata, cum gandeste, cum gateste, cum scrie sau pentru cat e de buna la pat. Insa dovada ca Gigel se inseala explicandu-si asa dragostea e limpede: Gigel n-o iubeste pe Vasilica, o fata care arata mai bine decat Marioara, gandeste mai bine, gateste mai bine, si e mai buna la pat. Mai mult: Gigel continua s-o iubeasca pe Marioara si dupa ce Marioara se ingrasa, se tampeste, arde mancarea si nu mai are chef de prostii la pat. Sa vezi si sa nu crezi! Unde e logica aici? Unde e rationalitatea? Nu iubesti „pentru x, y, sau z”. Nu te lasi de iubire pentru ca non-x sau non-y sau non-z. Nu. Iubesti pur si simplu. Neconditionat, pentru ca de aceea e iubire. Nozick e puzzled. E nedumerit.

Isi foloseste insa nedumerirea pentru a aplica o lovitura mortala socialismului. Mortala, pentru ca logica. Orice sistem de redistribuire in numele justitiei sociale, zice Nozick, indiferent ce algortim de re-alocare foloseste, ce principiu, ignora cu necesitate dorinta de a darui. Ignora, altfel spus, dragostea neconditionata, alegand sa se concentreze pe cine si cat trebuie sa primeasca, pentru ca asa e drept. Dar daca cineva vrea sa daruiasca? Sa daruiasca asa, nu pentru ca e drept, ci pentru ca vrea sa daruiasca? Nu se strica atunci „donatorul” balanta distribuirii juste? Un copil, sa zicem, care primeste din partea parintilor mai mult decat primesc de la stat alti copii, nu este oare avantajat? Ba este, fara doar si poate. Ionel va avea un avantaj din start fata de Georgel, ca sa nu mai vorbim de darurile naturale, gen Mozart v. Salieri. Dar, daca asta e nedrept fata de altii, mai ne-iubiti, ca sa zicem asa, sau fata de altii, iubiti de persoane mai putin inzestrate sau mai putin generoase, ce urmeaza? Sa interzicem daruirea neconditionata? Sa interzicem, cu alte cuvinte, dragostea? Il interzicem pe Mozart pentru ca-l dezavantajeaza pe Salieri?

Nu mi-am propus aici sa discut validitatea argumentelor lui Nozick, in general, si, cu atat mai putin, aplicabilitatea lor in lumea „reala”, in particular. Vreau doar sa subliniez ironia situatiei: Un om cu pretentii de rationalitate suta-la-suta, precum Nozick, foloseste impotriva adversarilor ideologici cu aceleasi pretentii de rationalitate, o arma „nucleara” – dragostea. Rationala in irationalitaea ei, dupa cum o stim inca de la Paul, fost Saul, in Corinteni 13 – cu o conditie: sa fie dragoste. Adica nu „pentru ca”.

„Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata.”

Rational choice theory, cum ar zice Nozick.

NOTA: Textul a aparut si pe http://www.contributors.ro

… pentru ca-ti dai seama ca esti cu adevarat batran atunci cand incepi sa primesti, la universitate, carti sau emailuri destinate fiicei tale.

Pana de curand am trait intr-o dulce nepasare. Norocul a facut sa am un nume de familie neobisnuit (desi, am aflat acum doi ani, in Branesti, satul tatalui meu, mai exista(u) vreo patru familii de Fumuresti – neinrudite). Poti confunda un Popescu Ion cu un Popescu Ioan, un Eugen Ionescu cu un Eugen Ionesco, s.a.m.d.. E mai greu sa confunzi un Fumurescu, cata vreme ne putem numara pe degete.

In America a fost si mai simplu, ca nu ma cheama nici Smith, nici Johnson. Aici, majoritatea lumii are nevoie de un al doilea prenume, din motive cat se poate de practice – pentru a fi mai greu de confundat (de aceea peste tot, si-n toate formularele, ti se cere macar initiala celui de-al doilea prenume; daca nu ai prenume, pana si formularele electronice ridica, intrebator, din sprancene). Da’ Fumurescu? Sa fim seriosi! Mai repede gasesti un Churchill in SUA decat un Fumurescu. Aproape ca n-are nevoie de prenume 🙂

Asta pana mai ieri. Pana mai ieri, n-am avut niciodata probleme in a-mi forma o adresa de email sau in a-mi cumpara un domeniu de web [NOTA: Daca n-ati observat inca, de-abia ce mi-am rezervat fumurescu.com] N-am avut niciodata nevoie de un ionel32@ceva.com, n-a fost nevoie sa-mi scornesc vreun fumi@aia.com, doar pentru ca fumurescu@aia.co era deja ocupat de altcineva. Nu. Toate „domeniile”, de-a lungul si de-a latul internetului erau si sunt in continuare valabile (nadajduiesc ca nu va dau idei).

Pana mai ieri am fost aproape imposibil de confundat cu vreun alt Fumurescu.

Pe urma, Ana a ajuns PhD student la aceeasi universitate (of Houston). [NOTA: Daca mai e nevoie de precizare – si, banuiesc, in Romania e – n-a fost vroba de niciun fel de trafic de influenta, pentru ca n-ai cum; s-a intamplat ca de aici a primit cea mai buna oferta si era si aproape de noi, astilalti fumuresti.] Ea e la Istorie, eu, la Stiinte Politice. In principiu, n-avem de-a face unul cu celalalt, chit ca ne mai intersectam, la rastimpuri, prin campus.

Toate bune si frumoase.

Primul semnal ca lucrurile incep sa scartaie a venit de la biblioteca. Am mers sa-mi revendic niste carti deja „comandate”, si m-am trezit in brate cu altele – ceva despre Revolutia Franceza. Dom’le, astea nu-s ale mele! Baiatul s-a mai uitat o data si si-a cerut scuze – era, ce-i drept, Fumurescu, dar nu Alin, ci Ana. Mai pe urma, m-am trezit cu o carte in cutia postala de la departament. Cartea era varata intr-un plic. Pe plic, era numele Anei si Departamentul de Istorie. Peste Departamentul de Istorie, cineva trasese o linie groasa si completase cu majuscule: Departamentul de Stiinte Politice. Omul crezuse ca, vigilent, surprinsese o adresa gresita. Doar unul e Fumurescu la University of Houston.

Gresit.

Cireasa de pe tort a venit dupa ce-am participat, intr-o comisie de masterat, alaturi de o profesora de-a Anei de la Istorie. Nimic neobisnuit pana ce, dupa sustinerea masteratului cu pricina, doamna cu pricina a informat-o pe Ana ca i-a cunoscut „sotul”. Fiind mai in varsta, ii putem acorda circumstante atenunate.

Pe urma, au inceput emailurile. La toate universitatile din State exista un sistem de-a forma adresele de email. (N-o dau aici pe asta de la Houston, chit ca nu e greu de aflat. V-o dau pe aia de la Yale, ca nu mai e in functiune – alin.fumurescu@yale.edu. La Indiana era afumures@indiana.edu – ati prins ideea.) Confuziile aici sunt usoare. Aici apar fumurescu2, etc – ca la aia cu Smith e nevoie de ceva inventivitate. In ultima saptamana, am primit vreo trei emailuri destinate Anei, de la o pro-decana altminteri foarte simpatica. Am informat-o de eroare, dar, deocamdata, vad ca o tine langa.

Nu mi-a mai ramas decat sa fac pe intermediarul – de la fumurescu al batran, la fumuresca a tanara 🙂

M-am resemnat cu bucurie. Vine-o vreme cand oamenii, ca si cocorii de pe Google … 🙂

Ana cu Alec, la Constantinopol 🙂

… sa mai si zambim – La Multi Ani!

Motto: „De aceea le vorbesc în pilde, că, văzând, nu văd şi, auzind, nu aud, nici nu înţeleg. ” (Matei 13, 13).

… pentru ca Decalogul reprezinta, foarte probabil, cel mai cunoscut (si concis) pachet legislativ din istoria omenirii, interpretat de multi ca un soi de minima moralia. Legile par cat se poate de simple, fara loc de chitibusarii avocatesti.

1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau; sa nu ai alti dumnezei afara de Mine.
2. Sa nu-ti faci chip cioplit, nici alta asemanare, nici sa te inchini lor.
3. Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in desert.
4. Adu-ti aminte de ziua Domnului si o cinsteste.
5. Cinsteste pa tatal tau si pe mama ta, ca bine sa-ti fie si multi ani sa traiesti pe pamant.
6. Sa nu ucizi.
7. Sa nu fii desfranat.
8. Sa nu furi.
9. Sa nu ridici marturie mincinoasa impotriva aproapelui tau.
10. Sa nu poftesti nimic din ce este al aproapelui tau.

Zece legi clare, sapate-n piatra, la propriu si la figurat. Istoria e si ea binecunoscuta. Rezumata, ar suna cam asa: Dumnezeu il cheama pe Moise pe Muntele Sinai unde ii da cele doua Table ale Legii. Moise se pogoara de pe Sinai, doar pentru a-i gasi pe israeliti inchinandu-se la vitelul de aur. De furie, tranteste Tablele de pamant si le sfarama. In urma rugamintilor, Bunul Dumnezeu se invoieste sa-i dea „o copie”. Sfarsit.

(Vezi Statuia lui Moise cu Tablele Legii a lui Michelangelo, precum si celebra interpretare a statuii de catre Freud.)

Simplu, nu? Ei bine, nu chiar. Mai intai, pentru ca varianta prezentata mai sus (si cea mai cunoscuta) e doar o varianta prescurtata, mai usor de memorat si de digerat.

[NOTA: In Noul Testament, mai gasim doua „prescurtari”. Iisus pomeneste Decalogul in doua contexte diferite. Primul (Marcu 10) e cel in care tanarul bogat il intreaba cum se poate mosteni viata vesnica. Iisus ii raspunde cu un fel de „la ce Ma mai intrebi? Cunosti poruncile!” Si le enumera doar pe cele de la 5 la 10! Adica doar pe cele „sociale” – vezi mai jos. Ordinea, insa, e usurel modificata: 7 (preacurvia, ca e tanar), 6, 8, 9, 10 (modificata), 5 (cea cu parintii). Pe astea, zice tanarul, le-am respectat. „Atunci vinde tot ce ai si da saracilor!” Ei, asta e mai greu, pentru ca tanarul nu e doar tanar, ci si bogat. Daca la desfranare poate renunta, la avutie, ba. Aici intervine parabola cu bogatul si camila prin urechile acului. „Si-atunci„, il intreaba ucenicii, „cine mai poate fie mantuit?” Iisus s-a uitat tinta la ei si le-a zis: „Lucrul acesta este cu neputinta la oameni, dar nu la Dumnezeu.”

Al doilea context e cel in care un carturar il intreaba (Marcu 12, 28): „Care este cea dintai dintre toate poruncile?” Carturarului, Iisus ii raspunde direct: Cea dintai este aceasta: „Asculta, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn; si sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, cu tot cugetul tau, si cu toata puterea ta”. Iar a doua este urmatoarea: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti.” Nu este alta porunca mai mare decat aceasta.” – Despre cum ti se poate porunci sa iubesti, a scris Nae Ionescu. – Carturarul e de acord, iar Iisus „a vazut ca a raspuns cu pricepere, si i-a zis: „Tu nu esti departe de Imparatia lui Dumnezeu.” Si nimeni nu indraznea sa-I mai puna intebari.” (Marcu 12, 29-34). Buna si cartea la ceva 🙂

De aici ar putea incepe o analiza pe text si pe context, in cercuri concentrice, dar va trebui amanata. Deja e o „nota” mult prea lunga.]

Varianta originala a Decalogului, cum spuneam, e mai lunga (Exodul/Iesirea 20; vezi si Deutoronom 5):

Din lipsa de timp, va las dumneavoastra placerea de a compara versiunea prescurtata cu originalul si de-a descoperi in ce masura „completarile” sunt mai mult decat relevante. Deocamdata sa observam ca, in original, exista o singura porunca ce nu contine vreo interdictie („sa nu„), ba dimpotriva, adauga si o recompensa – o stiti, desigur: a cincea, cea cu parintii. (A patra, bunaoara, cea cu ziua de odihna, are, de fapt, o multime de „nu” si „nici”.) Si, pentru ca tot veni vorba de porunca a cincea, sa mai constatam ca ea face legatura intre ceea ce indeobste e cunoscut ca Prima Tabla (legile referitoare la transcendenta, la Dumnezeu), si cea de-a Doua Tabla (referitoare la legile „sociale”, din lumea aceasta.) Conform intepretarii clasice (y compris rabinice), „pozitia” nu e intamplatoare. Dumnezeu (cauza primara) creeaza omul, dar o face prin intermediul parintilor biologici (cauza secundara). Prin urmare, parintii stau, ca sa zicem asa, cu un picior in transcendenta, iar cu celalalt in lumea aceasta.

*

… Si-acum sa ne intoarcem la „simpla” poveste a Tablelor, pentru ca e nitzelus mai complicata. Poporul nu aude cele zece porunci. Aude doar tunetele, sunetul trambitei, vede flacarile muntelui si se inspaimanta. Poporul ii cere lui Moise sa le vorbeasca el, sa nu le mai vorbesca Dumnezeu, pentru ca altfel mor (Exodul 20, 18). Poporul nici nu intelege si nici nu rezista la vorbele Domnului. Moise incearca sa-i linisteasca, dar poporul se tine la distanta, doar Moise se apropie de norul in care statea Dumnezeu. Dumnezeu ii spune ce sa le zica (Exodul 20, 22-26) si ce legi sa puna inaintea lor (Exodul 21-31). Multe legi, din ce in ce mai amanuntite, dar inca nici pomeneala de Table. Abia la sfarsit (Exodul, 31, 18), cand Domnul ispraveste de vorbit cu Moise pe muntele Sinai „i-a dat cele doua table ale marturiei, table de piatra, scrise cu degetul lui Dumnezeu”.

Observati, rogu-va, ca nu se specifica nicaieri legile scrise si nici numarul lor.

Intre timp, poporul se cam plictiseste, vrea totusi un dumnezeu, pentru ca Moise lipseste cam de multisor, asa ca Aaron le cere sa-si sacrifice bijuteriile de aur, pentru a le topi si a face un vitel la care sa se inchine (Exodul 32, 1-6). Oamenii se executa fara sa cracneasca, ba dimpotriva, intr-o adevarata frenezie. Pare-se, sunt dispusi sa-si sacrifice propria avere pentru a scapa de plictiseala de a ramane fara un dumnezeu, fie el si cioplit cu dalta de catre Aaron, din propriile lor bijuterii.

Moise e inca pe munte. Domnul ii zice „Scoala si pogoara-te!” ca uite ce face poporul asta incapatanat! Domnul e manios, dar Moise reuseste sa-L „calmeze”. Ia tablele, „scrise pe amandoua partile, pe o parte si pe alta” (observati redundanta). „Tablele erau lucrarea lui Dumnezeu, si scrisul era scrisul lui Dumnezeu, sapat pe table” (Exodul 32, 15-16). De retinut. Atata doar ca atunci cand Moise se pogoara de pe munte si-si vede poporul dansand, cantand si inchinandu-se la vitel, e mai suparat decat Doamne-Doamne, uita de propriul sfat, sfarama tablele si topeste vitelul in foc.

[Nota: Urmeaza o serie de „peripetii”, sunt omorati „cu mana” vreo 3000 de necredinciosi, intr-o singura zi (!), alte „tocmeli” intre Moise si Domnul, toate extrem de importante, dar peste care sar din motive de spatiu – nu mi-am propus sa scriu o carte (Exodul 32-33).]

In cele din urma, Domnul cedeaza si-i zice lui Moise: „Taie (tu, Moise) doua table de piatra ca cele dinainte, si Eu voi scrie pe ele cuvintele cari erau pe tablele dintai pe cari le-ai sfaramat” (Exodul 34, 1). Cu alte cuvinte, Domnul nu ii mai da lui Moise Tablele, ii cere sa le ciopleasca singur, dar ii promite ca le va scrie El, sa fie la fel cu primele, desi e limpede ca identice nu pot fi, cata vreme sunt, ca sa zicem asa, „facute”, iar nu „nascute”. Moise ciopleste tablele din piatra, urca din nou pe munte, ii multumeste lui Dumnezeu si urmeaza inoirea Legamantului si o noua serie de legi, in buna parte similare cu primele, dar nici pe departe identice (Exodul 34, 8-26).

Si-acum vine Exodul 34, 27: Domnul a zis lui Moise: „Scrie-ti (tu, Moise) cuvintele acestea, caci pe temeiul acestor cuvinte inchei legamant cu tine si cu Israel”.

Mai simplu: Primele Table erau de la Dumnezeu, scrise de Dumnezeu, cu degetul Sau. „Setul” al doilea de Table e cioplit de Moise, cu mainile sale, si inscris tot de el, in ciuda promisunii lui Dumnezeu (!) Abia acum, la sfrasit, vine precizarea. „Si a scris pe table cuvintele legamantului, cele zece porunci.” Operatiunea i-a luat lui Moise patruzeci de zile si patruzeci de nopti.

Nu stim daca sunt, la fel precum primele, scrise pe ambele parti. Dar abia acum, cu al doilea „set”, stim ca sunt zece, desi inca nu stim care zece (avem a astepta Deutoronomul 5). Si mai stim ca pe aceste Table, poporul le accepta, Michelangelo sculpteaza statuia lui Moise, Freud o psihanalizeaza, s.a.m.d. Iar pe temeiul acestor cuvinte se intemeiaza legamantul.

Iar cine nu intelege, sa nu inteleaga.

… desi stiu, e a doua oara cand postez acest clip pe blog. Asa, si? Daca e frumos prima oara, e frumos si a doua oara, ba chiar si a douazecisisasea oara 🙂 Am recunoscut-o de nenumarate ori – imi plac repetitiile frumoase. Nu ma plictisesc, ma incanta.

PS Si poti dansa pana si-n bucatarie 🙂

Nota prietenilor americani care mai incearca sa imi traduca postarile cu Google Translate: De-asta data, nu va prea merge! 🙂

… asa ca uneori ma intreb, cu toata seriozitatea, daca noi, romanii, ne meritam limba. Iar alteori, cuprins de optimism, imi zic ca de aia am avut noi „noroc” in istorie – pentru ca pe undeva, prin subteranele acestui popor, mai curge inca un izvor sopotind intelepciune.

Inca mai stau in cumpana: daca Heidegger avea dreptate si „limba il vorbeste pe om„, noi, romanii, ne lasam vorbiti de limba, sau doar ne multumim s-o vorbim?

Fii-mea, Ana, e pasionata de inceputurile istoriei moderne ale Romaniei. Prin urmare, citeste printre altele ziare, scrisori, ilustrate si manuale romanesti de prin secolul al XIX-lea, inceput de al XX-lea. La rastimpuri, i.e., la incrucisari de timpuri – al ei cu al meu – ma mai intreaba cu s-ar traduce in engleza, sa zicem, „neam„, ca nu e nici „popor„, dar nici „trib„, nici (doar) „familie„. Sau „tinuturi„, care-s pamanturi „tinute” de cineva – vreun neam? Des-franat? Fara de frana launtrica?

Ieri seara a dat peste un manual de geografie din 1902 in care se spunea ca limba romana se intinde mai mult spre rasarit si miaza-zi (miadza -dzi) decat sunt/erau frontierele Romaniei. Partea cu „rasaritul” (Est) si „apusul” (Vest) o stiam cu totii, dar „miaza-zi” ne-a luat pe amandoi prin surprindere. Pe cand nemtii ii spuneau Mittel Europa, noi ii spuneam Europa de miaza-zi. Cine, vorba lui Holderlin, locuieste mai poetic pe acest pamant? Noi sau nemtii?

Ceea ce m-a facut sa ma gandesc la suprapunerile spatio-temporale din limba romana. E fara doar si poate ca ne-am nascut poeti, altminteri n-am fi avut atat de multe cuvinte meta-forice (a trece sensul dintr-o parte intr-alta; din spatiu in timp, din culori in sunete, etc.). Geografia ne e temprala, iar timpul, geografic.

Stam plasati la miaza-zi si ne bate soarele istoriei drept in crestetul capului.