… Buzduganul democrației

09Noi16

… pentru că, în povești, zmeul își anunță sosirea aruncându-și în față buzduganul, iar Făt-Frumos are timp să se ascundă sub un pat până ce e mirosit de către zmeu, scos afară, și obligat să-l înfrunte. Democrația n-are buzdugan. Are, în schimb, Statele Unite.

De vreo 200 de ani, democrația aruncă în față, ca avertisment pentru restul lumii, America. Ce se întâmplă în SUA se va întâmpla, mai devreme sau mai târziu, în doze diferite, de-a lungul și de-a latul planetei, începând cu Europa.

N-o spun eu – a spus-o, încă de la 1835, Alexis de Tocqueville. A fost nevoie de un tânăr aristocrat francez (avea mai puțin de 30 de ani când a publicat primul volum din „Democrația în America”), a cărui familie suferise teribil din cauza Revoluției Franceze (tatăl său albise peste noapte, așteptând să fie decapitat), pentru a atrage atenția lumii că procesul democratizării început în America nu va mai putea fi oprit și va cuprinde întreaga lume.

Previziunile lui, aproape fără greșeală, s-au dovedit adevărate profeții. Să nu uităm că, în 1835, Statele Unite erau văzute (pe bună dreptate) ca un fel de rudă de la țară a Europei, cu WC în fundul curții, iar Rusia era și mai înapoiată.

Cu toate acestea, tânărul Tocqueville a „profețit”, printre altele, că America și Rusia vor ajunge să controleze destinele câte unei jumătăți din omenire și că o confruntare între cele două va fi inevitabilă, date fiind principiile diferite de la care pornesc.

Prin urmare, alegerile din SUA nu sunt importante pentru România „doar” pentru că atitudinea lui Donald Trump față de Rusia, UE sau NATO este diametral opusă celei a lui Hillary Clinton.

Pe termen mediu și lung, aceste alegeri sunt importante pentru a afla ce ne așteaptă în viitor și pentru a ne pregăti în consecință, până mai putem sta ascunși sub pat.

Marșul democrației în istorie nu mai poate fi oprit, spunea Tocqueville, dar poate fi educat. Fatalismul e comod intelectual, la fel ca teoriile conspirației.

Educația, în schimb, presupune atât sacrificii, cât și o neostoită încordare a minții. Iar ceea ce s-a întâmplat la aceste alegeri prezidențiale din SUA e mai mult decât îngrijorător.

Buzduganul democrației din acest an cam pute.

Niciodată, de când se fac sondaje de opinie în America, electoratul n-a fost mai dezamăgit de alternativa care i s-a oferit. Peste 60% dintre americani se declară dezamăgiți atât de Clinton, cât și de Trump, iar neîncrederea în cei doi a atins cote record. (Prin comparație, cota de încredere în Obama, la sfârșitul celui de-al doilea mandat, se apropie de 60% – un alt record.)

Cu toată această neîncredere, sau poate tocmai datorită ei, participarea la vot se anunță și ea un record. Peste 46 de milioane de americani votaseră deja înainte de 8 noiembrie.

În Harris County, – „județul”, ca să-i spunem așa, care include orașul Houston, unde locuiesc -, s-au stabilit deja noi recorduri de participare. Lumea a stat la coadă, pentru a vota, între 30 și 90 de minute, iar asta cu o săptămână sau două înainte de ziua de ieri.

De remarcat că Houston e orașul cel mai divers, din punct de vedere etnic și rasial, din întreaga Americă, dar informații asemănătoare vin din toate colțurile Statelor Unite. E ca și cum dezamăgirea i-a împins pe oameni la o mobilizare și o polarizare peste medie.

Iar acesta e doar unul dintre nenumăratele paradoxuri ale acestor alegeri. Să mai notăm, în fugă, alte câteva:

– Aceste alegeri au fost prezentate ca „istorice” pentru că fie era aleasă prima femeie președinte, fie câștiga un om anti-sistem, care n-a deținut niciodată vreo funcție publică. În realitate, sunt istorice, dar nu din aceste motive. America era pregătită de multișor pentru o femeie președinte, iar Donald Trump a fost, după cum singur a recunoscut-o, parte din sistem încă de la începutul carierei. Istoria, după cum vom vedea, trebuie căutată în altă parte.

– Miliardarul Donald Trump, fiu de multimilionar, e votat cu precădere de extreme – pe de o parte, de către albii needucați (fără colegiu) și cu venituri sub medie, iar pe de alta, de către albii vârstnici și bogați, în vreme ce Hillary Clinton, provenită dintr-o familie modestă, e preferata clasei de mijloc, a celor educați, cu venituri ușor peste medie, și a minorităților.

– Donald Trump, căsătorit (și divorțat) de câteva ori, de fiece dată cu fotomodele „străine”, „spurcat la limbă” și fără vreo afiliere religioasă (re)cunoscută, e susținut de către electoratul social conservator, bisericos și suspicios cu străinii, în vreme ce Hillary Clinton, căsătorită în continuare cu Bill Clinton, după toate scandalurile sexuale în care a fost implicat fostul președinte, e preferata „liberalilor”, adică a celor neduși la biserică, și se pronunță în favoarea căsătoriilor între homosexuali etc.

– Orice alt candidat democrat, cât de cât articulat și de bun simț, ar fi câștigat detașat în fața lui Donald Trump.

Pentru a înțelege cum s-a ajuns aici, explicația se cuvine structurată pe trei paliere.

La primul nivel, cel particular, Partidul Republican e pe cale de a se scinda. În ultimii ani, the Good Ole Party (GOP) a pendulat haotic, ca o găină fără cap, între o încercare de reformare pe teme „suculente”, precum avorturi, imigrație, minorități ș.a.m.d., și o tentativă de întoarcere la „valorile tradiționale”.

Incapabil să se decidă, a căzut între cele două, iar rezultatul se vede cu ochiul liber. Dr. Frankenstein a creat un monstru pe care nu-l mai poate controla, un monstru care s-a întors împotriva creatorului. Conducerea republicană a urmărit rezultatele la un sediu diferit de cel al campaniei lui Trump. Va urma noaptea cuțitelor lungi.

De cealaltă parte, Partidul Democrat a rămas, paradoxal, încremenit în proiectul progresist. Discrepanța dintre valorile declarate și disciplina mașinăriei de partid i-a făcut pe mulți să se îndrepte, în perioada alegerilor primare, spre singura variantă rămasă, Bernie Sanders, o naivitate cu iz puternic socialist, în care lupul e frate cu mielul și toată lumea cântă kumbaya, eventual pe iPad-uri primite de la guvern.

Tocmai această împingere a discursului politically correct până la absurd i-a asigurat lui Trump succesul nesperat. Pariind pe Hillary Clinton, Barack Obama a reușit să-și distrugă locul în istorie. Trist, dar adevărat.

La al doilea nivel însă, explicația trebuie căutată în noile tehnologii și noile media.

Pe măsură ce oamenii au început să se miște tot mai lesne de-a lungul și de-a latul planetei, iar informația să circule liber și instantaneu, valorile tradiționale au început să fie chestionate. (Să ne amintim că Socrate a fost judecat și condamnat la moarte tocmai pentru că ar fi pus în discuție valorile tradiționale ale Atenei.)

Asta a însemnat, pe de o parte, că, din reflex, instinctual, oamenii au început să se țină cu dinții de niște identități de care nu mai sunt siguri.

Doar dacă nu mai ești sigur de identitatea ta – de creștin, musulman, român, oltean, moldovean, republican, democrat, pesedist sau homosexual – plusezi. Dacă plusezi, devii agresiv sau de-a dreptul violent.

Se știe: când ai probleme în dormitor, tinzi să te lauzi mai abitir, în gura mare, cu performanțele tale.

Pe de altă parte, cultura a devenit una a imaginii. A spectacolului. Cu cât mai avansată tehnologic, cu atât societatea este mai expusă culturii spectacolului de dragul spectacolului.

Ultimele dezbateri prezidențiale din SUA au demonstrat-o cu prisosință. Programele, ideile n-au mai contat. Au contat doar imaginea și retorica. Gândirea a redevenit magică.

Ieri, 8 noiembrie, atât Donald Trump, cât și Hillary Clinton au recunoscut că sunt superstițioși. Și nimeni nu s-a scandalizat.

În fine, dar nu în cele din urmă, ba dimpotrivă, asistăm la împlinirea unei alte previziuni de-a lui Tocqueville. Principiul democratic aplicat inteligenței – avertiza el – împinge gândirea spre extreme: lumea se polarizează între cei care cred orbește fără a ști de ce, și cei care nu mai știu în ce să creadă.

Sau, pentru a folosi o metaforă mai recentă a lui Alain Finkielkraut (din „Înfrângerea gândirii”), viața minții se retrage, făcând loc încleștării teribile, și patetice totodată, dintre fanatic și zombie. Între Tea Party și Occupy Wall Street. Și mai neaoș, avem a alege între smintiți și mișei.

Și-atunci? Ce ne șuieră buzduganul democrației zburând spre noi prin aer, înainte de-a ne ascunde sub pat?

O lecție la fel de simplă precum democrația însăși – polarizarea viitorului nu va mai fi între stânga și dreapta, conservatori și liberali, credincioși și atei, capitaliști și socialiști, sau mai-știu-eu-ce, ci, brutal spus, între oamenii care gândesc, că au cu ce și vor, și cei care nu au cu ce și nici nu vor. Cu alte cuvinte, între adevăratele elite și restul lumii.

Făt Frumos de-aș fi, la auzitul acestui șuierat amenințător tot m-aș ascunde sub pat și mi-aș ticlui un plan de apărare, o apă vie adusă în cioc, ceva, acolo, să mă pot smulge după ce zmeul mă împlântă în pământ pân’ la gât.

NOTA: Textul a aparut si pe http://www.pressone.ro si pe http://www.contributors.ro

Anunțuri


2 Responses to “… Buzduganul democrației”

  1. 1 alex

    “As democracy is perfected, the office of president represents, more and more closely, the inner soul of the people. On some great and glorious day the plain folks of the land will reach their heart’s desire at last and the White House will be adorned by a downright moron.”
    ― H.L. Mencken


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: