… pentru ca toate pe lumea asta au un sfarsit. Pana si povestile. Pana si povestile despre povesti. Pana si povestile despre Povestea Porcului. [Nota: In Cartea  a VIII-a a Republicii, personajul Socrate constata ca tot ceea ce “vine in existenta” e supus coruptiei si, eventual, mortii – pana si Republica.] Am discutat pana acum posibile interpretari sociologice si psihologice ale povestii. Desi mai mult sau mai putin superficiale, mai mult sau mai putin jucause, aceste niveluri au rostul lor bine definit. “Mesajul” sociologic al povestii ii aduce pe oameni impreuna, ii invata cum sa con-vietuiasca in asa fel incat toata lumea sa beneficieze de pe urma societatii, le spune ce e bine si ce e rau si le explica de ce. “Mesajul” psihologic, pe de alta parte, se adreseaza individului ca atare, nu societatii. Il invata cum sa-si gestioneze “piticii”, cum sa calatoreasca prin subconstient, vorba lui Jung, cum sa-si invinga proprii demoni.

Toate acestea sunt folositoare la casa omului.

Dar toate acestea raman vulnerabile – si, la urma care scapa turma, ineficente – cata vreme nu sunt atasate “mesajului metafizic”. Altminteri construiesti, in aer, castele de nisip. Altminteri, incerci precum Stan, intr-un film mut cu Stan si Bran, sa te cateri pe-o franghie care nu-i legata de nimic. Nu de pomana Aristotel a scris nu doar “Fizica”, ci si “Metafizica”. Pentru ca lumea asta nu e un castel de nisip cladit in vazduh, altminteri n-am mai fi aici sa discutam despre asta. [Nota: Pour les conaisseurs, “cearta” dintre John Rawls si Habermas e interesanta si dureroasa din acest punct de vedere – e  ca si cum ai asista la cearta dintre doi orbi pe tema “care vede mai bine?” Nu stii ce sa faci: sa razi au sa plangi? Ceea ce-ar aduce in disutie o alta poveste, cea a Imparatului “C-un ochi rade, c-un ochi plange”.]

In Evul Mediu, dezbaterea despre cuvenita randuiala a stiintelor era un subiect major, atat in lumea crestina, cat si in cea musulmana sau iudaica. In primele universitati, nu puteai absolvi nici Teologia, nici Dreptul, nici Medicina, daca nu graduai mai intai in Filosofie. De aici si titulatura de PhD (Doctor in Filosofie, indiferent de specialitate.) Mai mult sau mai putin voalat, atat musulmanii cat si evreii din Evul Mediu au sugerat ca filosofia s-ar situa mai sus decat teologia, care ar fi mai buna doar pentru “masele largi de oameni ai muncii”. [Nota: Vezi, bunaoara, diferenta in ierarhia stiintelor la Alfarabi, intre Enumerarea stiintelor si Cartea religiilor.] Filosofii crestini, pe de alta parte, au fost mai umili, sustinand deschis ca filosofia ar fi slujnica teologiei, nu invers. [Nota: Aquinas ar fi aici exemplul cel mai cunoscut, dar cu siguranta nu singurul si nu cel mai important la vremea respectiva.] Filosofia in culturile iudaica si islamica a disparut, practic, dupa 1300. Filosofia a supravietuit in lumea crestina pana-n ziua de azi. Bate saua sa priceapa iapa.

Sau porcul. Pentru ca, sa nu ne luam cu vorba si sa uitam, subiectul povestii e un porc adoptat de niste batrani disperati ca nu au copii.

Cat de batrani sunt batranii? Povestea ne spune ca mosul are o suta de ani, iar baba nouazeci. Mai stim de un asa cuplu? Mai stim, daca citim Biblia si cunoastem povestea lui Avram si a lui Sarai. El avea o suta de ani, ea avea nouazeci, si n-aveau alt copil in afara lui Ismail, facut de catre Avram cu o sclava, la indemnul si cu cu incuviintarea femeii (Geneza, 15-17). Isaac se naste pe urma. Dar mai intai, Doamne-Doamne le schimba numele. Avram devine Avraam, iar Sarai, Sara. Un nou destin, un destin imposibil, presupune un nou nume. [Nota: Povestea lui Avraam si a Sarei mai are multe detalii fascinante, care ar putea ilumina si mai bine Povestea Porcului. Dar (a) presupun ca cititorii le cunosc, si (b) nu intentionez – inca – sa scriu o carte pe tema asta, desi incep sa iau tot mai in serios posibilitatea.]

Cand afla ca Sara va ramane insarcinata, pe Avraam il bufneste rasul, cum il bufneste pe Imaparta cand afla ca porcul se angajeaza sa construiasca podul.

Si-acum sa ne gandim: Cine e singurul personaj din toata povestea caruia ni se dezvaluie numele? Si cand? Avem un mos si-o baba, un imparat si-o imparateasa, avem o printesa si un porc, trei Sfinte (Miercuri, Vineri si Duminica) carora le stim de la bun inceput numele, cativa servitor si servitoare, niste jivinii si-un ciocarlan schiop. Ei bine, singurul care isi dez-valuieste (!) adevaratul nume e porcul. Nu si-l dez-valuieste in prima noapte in care isi leapada pielea de porc, transformandu-se (transsubstantiindu-se?) intr-un print, ca pielea de porc nu e voal, ci doar atunci cand fata ii arunca pielea in foc. Abia atunci cand nu mai are o “piele” care sa-l ascunda in zorii zilei. Abia atunci e fortat sa se dez-valuiasca. “Şi dacă vei avea cândva nevoie de mine, atunci să ştii că mă cheamă Făt-Frumos şi să mă cauţi la Mănăstirea-de-Tămâie.” [Nota: Sa nu uitam, in aceeasi fraza in care Fat-Frumos isi dezvaluieste numele, dezvaluieste si numele locului in care poate fi gasit – o manastire. De tamaie. Intr-o pestera.]

Si-acum sa ne mai gandim o data: Mosul, curat la suflet din cate se-ntelege, merge “incotro vede cu ochii” – iar ochii il atrag spre … o mlastina! In mlastina, in mocirla, se afla o scroafa cu doisprezece purcei. Acum, cand auzim cifra doisprezece, suntem trimisi automat spre semnficatia cifrei: douasprezece luni ale anului, doisprezece apostoli. Atata doar ca asistam la o rasturnare de situatie. In loc de Iisus avem “scroafa”, despre care aflam ca “era viespea care înălbise pe dracul, îngrijitoarea de la palatul lui Făt-Frumos, o vrăjitoare straşnică, care închega apa şi care ştia toate drăcăriile de pe lume. Dar numai un lucru nu ştia hârca: gândul omului.” Dracoaica ingrijeste palatal lui Fat-Frumos! Le stie pe toate, dar nu “gandul omului”. Asta e punctul ei slab. Calcaiul lui Ahile, daca doriti.

Gandul omului poate bate rautatea.

Povestea e clar pe dos: In loc de apostoli, avem “doisprezece purcei, care şedeau tologiţi în glod (tolaniti in noroi) şi se păleau la soare. Scroafa, cum vede pe moşneag că vine asupra ei, îndată începe a grohăi, o rupe de fugă, şi purceii după dânsa. Numai unul, care era mai ogârjit, mai răpănos şi mai răpciugos, neputând ieşi din glod, rămase pe loc.

Cand il vede pe mos, scroafa fuge, grohaind (zice ea ceva), si unspreezece dintre cei doiprezece purcei o urmeaza. Din instinct. In fata nevinovatiei, raul o rupe, din reflex, la fuga.

Aparent sa fugi din mocirla e lesne. Numai unul ramane pe loc. In glod.

Sa ne gandim.

Stim deja ca e o poveste “pe invers”. Scroafa e opusul lui Iiisu. In cazul lui Iisus si al celor doisprezece apostolic, unul singur iese in evidenta, tradand. Iuda. In cazul purceilor, unul singur iese in evidenta, refuzand (sau neputand) s-o ia la fuga. Fat-Frumos. El, care arata ca un porc, dar sfarseste facand un pod “cum nu se mai afla pe lumea asta”, in lumea aceasta, acolo unde cei care arata ca printi, nu reusesc si-si “pierd capetele”. [Nota: Haideti, ca nu-i greu de inteles ce inseamna, in fapt, sa-ti “pierzi capul”. Doar porcul ramane “cu capul pe umeri”. Doar porcul nu-si pierde ratiunea.]

Sa n-o mai lungim: podul e intre “fizica” si “metafizica”. Intre lumea aceasta si cea de dincolo. Si, pana la porcul de Fat-Frumos, nu mai fusese vazut pe lumea aceasta. Atata doar ca podul poate disparea in orice clipita, la fel de miraculos cum a aparut.

Miracolele sunt fragile.

Podurile dintre lumea aceasta si cea de dincolo sunt fragile.

Dragostea e fragila, pentru ca e pod.

Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor” (Corinteni, 13:1).

Cand vine vorba de dragoste, nu te iei dupa spusele unuia sau alteia, zice povestea: “pentru că ai ascultat de sfaturile altora, de ai nenorocit şi căzăturile ieste de bătrâni, m-ai nenorocit şi pe mine şi pe tine deodată!” Nu e, insa, totul pierdut. Dimpotriva. Abia dupa ce treci prin mlastina, abia dupa ce musti din mar si pici din Rai, abia atunci. Fata are de-acum un nume pentru porc, numele adevarat, si un loc unde sa-l gaseasca. “Şi dacă vei avea cândva nevoie de mine, atunci să ştii că mă cheamă Făt-Frumos şi să mă cauţi la Mănăstirea-de-Tămâie.” Daca are nevoie, fata pacatoasa stie de-acum unde si ce sa caute. Vorba lui Pascal: “Nu Te-as cauta, daca nu Te-as fi gasit.” Simplu spus, cand cauti ceva, stii deja ce cauti, deci, intr-un fel, l-ai gasit deja. Nu e pierdut. N-are cum.

Urmeaza pocainta. “M-au adus pacatele”, ii raspunde fata Sfintei Miercuri cand o intreaba ce cauta pe-acolo. Iar ciocarlanul schiop, dupa ce-o duce la pestera in care se afla si Manastirea de Tamaie, si podul de aur, si palatul cu Fat-Frumos cu tot in el, ii spune sa mai stea trei zile la fantana, “că încă eşti nemernică pe aceste locuri şi tot n-ai scăpat de primejdii” Cine mai sta “la fantana”? Femeia Samariteanca (Ioan 4 – din nou, aici ar fi multe de spus, dar raman fidel punctelor (a) si (b) enuntate mai sus.)

Ce e pocainta? Pocainta e recunoasterea limitelor. Pocainta e rationala, pentru ca ratiunea isi recunoaste limitele, precum femeia Samariteanca pusa in fata evidentelor. “E rational sa nu pot intelege totul rational.” Iar fata de imparat intelege asta. E fortata sa inteleaga asta. Asa ca implora. Se roaga: “Făt-Frumos! Făt-Frumos! Fie-ţi milă de două suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani, cu osânda cea mai cumplită! Şi întinde mâna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, să plesnească cercul şi să se nască pruncul tău, că nu mai pot duce această nefericită sarcină!”

Si miracolul se intampla.

Si miracolul de-al doilea e mai miracol decat micacolul dintai. Pentru ca abia acum vrajitoarea e rupta in bucati, abia acum fata poate naste, abia acum podul si palatal si parintii sunt cu totii asezati bine in lumea aceasta, nu doar in cealalta, abia acum fata si Fat Frumos se pot casatori. Abia acum, ne-ascultarea fetei isi arata roadele. Toate roadele.

Pana la urma urmei, urma care scapa turma, fata-fara-de-nume rezolva problema mai bine decat Fat-Frumos.

Asta e Hegel. Sau intelepciunea Zen: “Pentru cei care nu stiu nimic, arborii sunt arbori, muntii sunt munti, si apele, ape. Pentru cei care stiu cate ceva, arborii nu mai sunt arbori, muntii nu mai sunt sunt munti, si nici apele, ape. Iar pentru cei care stiu, arborii redevin arbori, muntii, munti, iar apele, ape.”

Povestea Porcului nu e decat, vorba lui Hegel, trandafirul din crucea prezentului.

Ca de n-ar fi, nu s-ar povesti.

Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus Povestea Porcului asa. Dar n-am incalecat si pe-o capsuna, caci nu v-am spus o mare si gogonata minciuna.

Doar cateva mai mici.

P.S. Textul a aparut – cu o „Nota” in plus – si pe http://www.contributors.ro

Anunțuri

… acum vreo doua saptamani, fara sa spuna nimic, Andrei si Alec s-au apucat sa instaleze pe cosul casei steagul american. In curand il vom avea si pe cel romanesc, fluturand „umar la umar” – c-asa merg lucrurile (mai sunt niste tehnicalitati care trebuie rezolvate).

Flag.1

… in timpul asta, eu mi-am petrecut vreo zece ore pe zi, in ultimele zile, citind documetele epocii si scriind la o carte pe tema asta. Cred ca sunt mai american decat americanii 🙂 E fascinanta perioda. E istoria in mars, si – dupa toate studiile – nu stii cat a fost intelepciune practica – phronesis – si cat degetul lui Doamne-Doamne impingandu-i pe americani sa schimbe lumea.

… imnul a fost scris in timpul „raboiului uitat” cu Marea Britanie, din 1812, iar muzica – are si istoria ironiile ei – e „plagiata” de la The Anacreontic Song, un cantec al unui club … londonez! complicat de cantat pentru a verifica daca membrii clubului sunt prea beti sau nu.

Mai conteaza? Dupa cum spunea Machiavelli inca din secolul al XVI-lea, istoria e scrisa de invingatori. Vae victis! 🙂

Da, americanii sunt, fundamental, niste tarani smecheri. Sunt patrioti din nevoie. Pentru ca n-au istorie (ce-s 241 de ani la scara istoriei? Sparta a rezistat mai bine de 800, ca sa nu mai vorbim despre Imperiul Roman; nici cel Britanic nu s-a descurcat rau). Dar, tocmai pentru ca sunt, fundamental, tarani (rednecks), sunt fundamental cinstiti. Cam ca maramuresenii. Sau oltenii – „cin’ se ia cu mine bine, ii dau haina dupe mine/cin’ se ia cu mine rau/ sa-l fereasca Dumnezeu„. Sau motii. Nu vrei s-o vezi pe tanti Veta punandu-si „manurile-n cap”, frecandu-si baticu’ in sus si-n jos. E pericol. Nu vrei ca Uncle Sam sa „put your name on the top of the list„. Oamenii astia au reusit, cumva, sa ingenuncheze Imperiul Marii Britanii. Au fost, intr-un fel, mai englezi decat englezii.

Nu mi-e rusine ca sunt (si) american, dupa cum nu mi-e rusine ca sunt roman. (Toate masinile noastre au steagul Romaniei pe ele.)

Nu poti trai fara o identitate. Sau mai multe.

Important e sa stii cum sa le gestionezi.

Happy Fourth of July!


… din sarma.

Arbori.Alec.1

… „litza”, ii mai spuneam, daca isi aminteste cineva de „litza”.

Arbori.Alec.2


… si-acum, dac-am ispravit cu nivelurile mai superficiale, cele sociologice, ale povestii (soriciul porcului, cum ar veni), sa incepem a ne apropia, incetisor, de miezul povestii. Dar pentru asta, trebuie sa trecem mai intai prin slanina.

Dar daca Povestea Porcului nu e despre un mos si-o baba, un imparat si-o imparateasa, o fata si-un porc? Daca toate acestea – intreaga poveste – e menita a ne dezvalui ceea ce se petrece inlauntrul nostru, inlauntrul fiecaruia dintre noi? Daca inlauntrul fiecaruia dintre noi se afla un mos si-o baba, un imparat si-o imparateasa, o fata si-un porc? Ba chiar si un pod de aur care sa lege doua lumi intre ele? [Nota: Jorje Luis Borges a scris o poveste scurta despre Imparatul Galben si un poet – Parabola Palatului – unde o imparatie intreaga incapea intr-un poem, si-atunci de ce nu intr-o singura minte?] E o posibilitate ce se cuvine a fi luata in considerare cu toata seriozitatea, pentru ca povestile – toate povestile – in afara de rostul de-a ne invata despre lume – nivelul sociologic) mai au si rostul de-a ne invata cate ceva despre noi insine (nivelul sa-i spunem psihologic). Si nu numai.

Sa ne gandim. Noi, pre noi insine.

Poate ca ideea ca pana si batranii (baba si mosul) vor sa aiba copii, vrea sa ne spuna ca (1) inlauntrul fiecaruia dintre noi exista (a) o latura masculina si una feminina; (b) ca amandoua pot imbatrani “sterpe” (cum ar veni, pot incremeni in proiect). Simplul fapt ca imbatranim (mosul are o suta de ani, baba, nouazeci) nu ne face automat nici mai fericiti, nici mai intelepti. Putem, daca nu facem nimic, ramane “albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea”. (2) ca, pentru a evita aceasta perspectiva, pentru a reusi sa imbatranim frumos, avem nevoie de “copii”, adicatelea de (a) trairi proaspete si (b) de ganduri proaspete. Pe care, daca nu le putem avea, le putem macar adopta din lumea larga. C-asa ne spune povestea.

La inceput, e buna orice traire = nu e nevoie sa fie om, poate fi orice jivina [Nota: Cati mai stiu cuvantul asta?]. Omul e vorbitor, inzestrat cu ratiune. Aristotel, buanoara, spunea ca suntem fiinte politice – zoon politikon – pentru ca suntem inzestrati cu darul vorbirii (mai putin cunoscutul zoon logon ekhon), care ne permite sa gandim in abstract. Fara cuvinte precum “abstract” nu putem gandi abstractul. Fara un cuvant precum “infinit”, nu putem gandi infinitul. Sau fericirea. Iubirea. S.a.m.d. Ati prins ideea.

Mai pe urma, insa, simpla traire nu ne mai este indeajuns. Cand vede pentru prima oara porcul, baba devine “sprintena ca o copila”. Daca porcul e o traire, baba dinlauntrul fiecaruia dintre noi se bucura, ia trairea, o spala, o pupa, o ingrijeste. [Nota: Observati, rogu-va, ca baba din noi vrea trairea proaspata, nu mosul. Mosul doar executa ce-i spune baba. Povestea nu ne spune ca mosul s-ar bucura.] Mai pe urma, insa, “inima se jigneste”, ne spune povestea. De ce? Pentru ca porcul, aka trairea nu ne poate vorbi. Nu ne poate spune “tata si mama”. [Nota: Desi baba e factorul decizional, activ, cel care urneste lucrurile inlauntrul fiecaruia dintre noi, povestea ni-i oranduieste, de fiece data, invers: “un mos si-o baba”, “tata si mama”. Cu putina rabadare vom intelege, poate, si de ce.] Simplu spus, dupa o vreme, simpla tarire nu ne mai satisface. Vrem mai mult. Vrem ca trairea sa aiba un rost. Un sens. Vrem ca trairea cu pricina sa ne vorbeasca.

Pana atunci, insa, aflam ca inlauntrul fiecaruia dintre noi se mai afla, in afara de-un mos si de-o baba, si un imparat si o imparateasa. Ei au copii – o fata – dar tot nemultumiti sunt, numai ca aici rolurile se inverseaza. Nemultumit, deocamdata, e imparatul. (Despre imparateasa, povestea nu ne spune nimic.) De ce e nemultumit imparatul, chiar daca are o copila – frumoasa, se intelege, si “vorbitoare” si ascultatoare? Pentru ca vrea “un pod de aur pardosit cu pietre scumpe şi fel de fel de copaci, pe de-o parte şi de alta, şi în copaci să cânte tot felul de păsări, care nu se mai află pe lumea asta”. Cu alte cuvinte, vrea ceva aparent imposibil. Ceva care nu-i de pe lumea aceasta. Realitatea de zi cu zi nu il mai satisface.

Si-abia atunci, pus in fata visului imposibil al imparatului, porcul incepe sa vorbeasca. Iar mosul – nu baba! – crede ce-i spune porcul. Mosul asculta si de baba si de porc, cu toate riscurile. Sa nu uitam, insa, ca porcul e o traire noua. O traire care ne scoate din rutina, si de care ne indragostim. Trairea incepe sa vorbeasca, capata sens sau rost, abia pusa in fata unei provocari imposibile in aparenta. Trairea face promisiuni de care, surprinzator, se achita. Construieste, pe dinaluntrul nostru, un pod de aur intre doua lumi – cea saraca si cea bogata. Mosul si baba, pe de o parte, imparatul si imparateasa, pe de alta.

Pod pe care trece fata (fara nume!)

Sa recapitulam: fata imparatului (al carei rost pare a fi acela de a-l asculta pe imparat si de-al ajuta sa-si implineasca visul imposibil), se duce, ascultatoare, la palatul porcului si – pentru ca se supune, afla ca porcul e, de fapt Fat Frumos. Cu alte cuvinte, afla ca trairea cu pricina nu doar poate satsiface setea de imposibil si de dincolo de realitatea cu zi cu zi, dar are si ea, trairea, la randu-i, un rost. Inlauntrul trairii se afla rostul. Dar nu tot timpul. Doar noaptea, cand toata lumea doarme, trairea isi dezvaluie rostul. Altfel spus, deocamdata trairea isi dezvaluie scopul doar in vis.

Pentru printesa si pentru imparateasa, aceasta insa nu e de ajuns. De-acum, dupa ce, ascultand, au dat de mai bine, vor mai mult. Imparatul e multumit de ce are – un pod de pe alta lume, dar in aceasta lume – si e speriat sa nu piarda totul. Imparateasa, nu. Imparateasa si fata – pana atunci ascultatoare – devin ambitioase, si vor mai mult. Ard pielea porcului. Forteaza astfel rostul trairii la lumina zilei. Si-atunci sunt pe punctul de-a nenoroci pe toata lumea care vorbeste.

Sa ne gandim.

Daca toate acestea se petrec – sa nu uitam! – inlauntrul fiecaruia dintre noi (sau s-ar putea petrece) asta inseamna ca aducerea brutala a unei trairi in lumina ratiunii, arderea soriciului, cum s-ar spune, te poate nenoroci pe dinlauntru. Nu toate trairile pot fi rationalizate fara a-ti asuma riscuri imense. Vorba lui Wittgenstein, “despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie sa se taca”. [Nota: Fraza, aflata la sfarsitul Tractatus-ului, e scoasa din context, dar se potriveste aici. N-are legatura cu Wittgenstein. De fapt, inclin sa cred ca Wittgenstein ar fi oripilat sa afle ca lumea isi aminteste de el datorita sau din cauza acestei singure fraza din Tractatus.] Ganditi-va doar cum ar arata lumea asta daca toti baietii ar rationaliza, pe urmele lui Freud, ca ar vrea, in subconstient, sa-si omoare tatal si sa se culce cu mama? Sau fetele, ca ar vrea sa se culce cu tatal, etc? Sau daca ne-am apuca, in devalmasie, sa vedem in orice “pornire” altminteri fireasca, un conflict subliminal?

E un dans pe sarma care se petrece inlauntrul fiecaruia dintre noi. Pe de o parte, daca incepi sa-ti rationalizezi toate trairile, risti sa ramai fara niciuna. Pe de alta, daca nu ti-o rationalizezi pe niciuna, risti sa traiesti toata viata cu un porc pe dinlauntru si cu “inima jignita”. Din perspective total diferite, Confesiunile Fericitului Augustin, bunaoara, sau Autobiografia lui John Stuart Mill vorbesc despre acelasi lucru.

In plus, nu toate trairile au un rost. Unele doar sunt. Nu trebuie psihanalizate. E plina lumea de porci care nu vorbesc si toata lumea e multumita. Or, excesul de psihanaliza tocmai asta presupune – ca-n fiecare porc se ascunde un Fat Frumos. Cei care spuneau si cei care ascultau Povestea Porcului stiau atata lucru: ca regula generala, porcul nu vorbeste. Pana si Hegel vorbea despre pericolul supra-filosofarii (iar Hegel numai de simplitate nu poate fi suspectat.) Ca regula generala, porcul e bun doar de mancat. Porcii care vorbesc sunt doar exceptia.

Ce urmeaza in poveste?

Ea, văzându-se acum aşa de nenorocită şi oropsită, ce să facă şi încotro s-apuce? Să se ducă la părinţi? Se temea de asprimea tată-său şi de şugubaţa defăimare a oamenilor! Să rămână pe loc? Nu avea cele trebuitoare şi-i era lehamete de mustrările socrilor.” Altfel spus, doar obligata, ratiunea cedeaza. Daca nu, o ia razna. Face, in limbaj contemporan, un panick attack. Doar obligata, ratiunea realizeaza ca, uneori, e mai important sa nu mai rationeze. Sa se lase dusa de trairile pe care nu le poate controla. Au si porcii rolul lor. Si-asa se pocaieste. Inceteaza a se mai trufi ca le poate rezolva pe toate doar aruncand o piele de porc in foc. Urmeaza o calatorie initiatica pe dinlauntrul fiecaruia dintre noi. [Nota: In unele versiuni, aici intervin cele sapte, noua, sau doisprezece perechi de opinci de otel care trebuiesc rupte pana ajungi la solutie.] Fata se lasa dusa “unde vede cu ochii” sau “pe unde-o duc pasii”. Iar pasii o duc prin taramuri din ce in ce mai misterioase, din ce in ce mai pline de jivine din ce in ce mai teribile.

Aici nici nu mai e metafora.

Jung spunea ca-n momentul in care, stand in fotoliu, te scufunzi in propriul subconstient trebuie sa fii constient ca te supui unor riscuri teribile. Intalnesti pitici, serpi si alte jivine – precum fata din poveste. Vorbea cat se poate de serios. O poti lua razna.  Nietzsche, pasionat de psihanaliza, a luat-o [Nota: iubita sa – si a lui Paul Rée – mai tarziu a lui  Freud si RilkeLou Andreas-Salomé, a fost printre primele femei certificate in psihanaliza. Lui Nietzsche nu i-a parea folosit; si nici ei.) Cand te scufunzi in propriul subconstient, povestile ajuta mai mult decat psihanaliza. Acolo, in lumea de dinlauntrul tau, ai nevoie de ajutoare – Sfanta Miercuri si Sfanta Vineri si Sfanta Duminica, si ciocarlanul schiop.

Si toate acestea pentru a ajunge intr-un sfarsit, dupa toate peripetiile, la Manastirea de Tamaie dinlauntrul tau. E intr-o pestera. Manastirea si palatal lui Fat Frumos si chiar podul de aur sunt aici – intr-o pestera. In ascunsul ascunsului fieacaruia. Dar incercarile nu sunt gata. Mai trebuie sa-ti mituiesti de trei ori obstacolele. Vrajitoarea. Umbra. Vestea buna, cum spuneam, e ca partile astea rele ale sufletului se lasa usor cumparate. Trebuie doar sa le cunosti punctele slabe. [Nota: Oricat ar fi de tentanta, alegoria pesterii din Republica lui Platon nu va fi folosita aici.]

In isihasm, asta s-ar numi “pogorarea mintii in inima”. Rugaciunea inimii.

Oamenii aia, care stateau in pustie cu zecile de ani, stiau mai multa psihanaliza decat toti psihanalistii de astazi la un loc, ca altceva nu aveau de facut decat sa se bata cu proprii pitici.

*

Dar, sa nu ne grabim. Sa ne apropiem incet de miezul placerilor.

Carl Gustav Jung zicea ca barbatii au un subconstient/suflet feminin (anima), pe cand femeile au unul masculin (animus). Daca stam sa ne gandim, teoria e de bun simt. Amintiti-va despre istoria Facerii, pomenita intr-un capitol anterior: Eva rationeaza (gresit, dar rationeaza), Adam musca nu-se-stie-de-ce. C-asa-i zice Eva. Amintiti-va de toate cazurile pe care le cunoasteti din experienta personala in care femeia, dincolo de rasete, lacrimi, sau crize de nervi (ne-prefacute!) isi urmareste cu “sange rece” interesul pe termen lung. Si de toate cazurile in care barbatii, oricat de “macho” sau de intelepti ar parea, o iau razna cand ii izbeste asa-numita “vara indiana a hormonilor”, divorteaza, se iau cu o secretara tanara, sau fug la Paris sa picteze, precum Gauguin. [Nota: In cazul “anima” si “animus”, Jung vorbea despre subconstientul colectiv, dar pentru ce sunt povestile, daca nu taman pentru acest subconstient colectiv, din care se hranesc si pe care-l alimenteaza, cam ca-ntr-o banda Moebius, fara de sfarsit?]

Dar asta nu-i tot.

Tot Jung ne spune ca anima (cum ar veni, sufletul barbatului) are patru niveluri de dezvoltare: Eva, Elena (din Troia), Maria si Sofia.

Sa ne gandim.

Eva ar fi femeia pur si simplu (chiar daca nu neaparat nici pura, nici simpla; e femeie). Asa e, la inceput, si fata imparatului (fara nume!). Nu-si pune intrebari, n-are mari indoieli. Spune povestea: „Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie”. Şi s-a apucat de gospodărie.

Elena (din Troia) e “femeia activa” – vorba lui Caragiale, “juna sunt, bela sunt, de nimeni nu depand”, chiar daca nu e intru totului tot un model de virtute. E femeia care-si ia (cat isi ia pentru cunoscatorii povestii Elenei din Troia) destimul in maini. In povestea noastra, fata ramane insarcinata, necasatorita fiind, cu “porcul” de Fat Frumos, trece la actiune (la indemnul mamei), si-arunca pielea de porc in foc. Urmeaza, dupa cum stim, catastrofa.

Maria e Sfanta. Nimic din ceea ce face nu poate fi “cu pacat”. Cand, in poveste, fata e intrebata de catre Sfanta Miercuri “Ce te-a adus aici?’, fata raspunde, fara ezitare: “M-au adus pacatele.” Intreaga calatorie e una de penitenta, initiatica. [Nota: Trezirea! Asta se intampla inlauntrul fiecaruia dintre noi!]

Sofia e de la grecii vechi si e “intelepciune”. Filo-sofia nu e intelepciune. E doar dragoste de intelepciune. O chemare neostoita spre intelepciune. Spre pestera. Spre Fat Frumos. [Nota: Repet, nu ma ating de alegoria pesterii a lui Platon.]

Sa ne amintim sfarsitul povestii: Acum, aduceţi-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă când s-a însurat. Dar acum a făcut şi nunta şi cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit şi nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva.”

Abia acum s-a facut “nunta”. [Nota: Povestea e adresata “oamenilor buni” – asta s-ar numi, in zilele noastre, “positive reinforcement” – daca asculti povestea, esti bun, inalt, frumos si destept.] Abia acum “trairea” s-a cununat cu “ratiunea”, subconstientul cu constientul. Iar asta nu e de colea. Asta e un eveniment exceptional, ca “nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva.”

Ce ne spune povestea? Povestea ne indeamna sa fim realisti – marea majoritate a lumii nu ajunge la o asemenea impacare a constientului cu subconstientul. Mai degraba ramane la “Ce sa fac? Ma culc si cu porcul”. Iar asta nu e sfarsitul lumii. Nu suntem cu totii meniti sanatatii mentale perfecte. De fapt, vorba cantecelului, “pai, hai sa ne avem ca frati/toti suntemputini luati”. C-asa merg lucrurile, vorba lui Kurt Vonnegut. Sa nu ne luam prea tare in serios.

Putin spirit de saga n-are a strica nimanui.

 Şi numai cât a gândit Făt-Frumos, şi îndată au şi fost de faţă părinţii împărătesei lui şi crescătorii săi, baba şi moşneagul, îmbrăcaţi iarăşi în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Şi s-a adunat lumea de pe lume la această mare şi bogată nuntă, şi a ţinut veselia trei zile şi trei nopţi, şi mai ţine şi astăzi, dacă nu cumva s-a sfârşit.

In acest moment, care “mai tine si astazi, daca nu cumva s-a sfarsit”, se desfasoara vietile noastre. Pe un pod de aur, intre un mos si-o baba (de-acum in “porfira imparateasca”, pentru ca l-au ales, crescut si crezut pe Fat Frumos), si-un imparat si-o imparateasa care nu s-au multumit cu ceea ce aveau, asa ca imparatul si-a droit un pod intre cele doua lumi. L-a avut, datorita fetei, l-a pierdut, din cauza fetei, si l-a recastigat datorita fetei.

Dinlauntru.

Vorba ceea: Cine are urechi de auzit, sa auda. Iar cine nu intelege, sa nu inteleaga (vezi si Matei 13).

Si-acum, c-am sacrificat porcul, cu sorici si slanina cu tot, putem, in sfarsit, gusta din miezul placerilor interpretarii. [Nota: Miezul placerilor, ca orice miez, de fruct sau porc, e mai mic.]

(Va urma)


… pentru ca, dupa cum v-am mai spus, americanii au si Ziua Tatalui. Sa nu se supere nimeni. Cum in Romania n-avem asa ceva, uit mereu de ea. „Copiii”, insa, n-au uitat 🙂

Father's.Day.2017

PS Pentru necunoscatori, Socrate si Cowboy-ul reprezinta doua fete ale personalitatii mele (cica) – Dr. Wise and Mr. Rednceck 🙂


… pentru ca autopsia unei povesti incepe precum autopsia oricarui cadavru – prin examinarea exteriorului: are vanatai? Rani vizibile? Arsuri? La povesti, astea toate sunt „sociologie”. Sociologic vorbind, ce ne invata, asadar, Povestea Porcului? Ce ne spune „soriciul”? [Nota: Daca tot veni vorba, soriciul proaspat e o delicatesa de care n-am mai avut parte de vreo douzecisicinci de ani, dat fiind ca legile americane il interzic pe motiv de „alterabilitate rapida”. In curand, vom muri cu totii sanatosi. Poate nu fericiti, nici macar multumiti, dar sanatosi.]

Simplu si la obiect, dat fiind ca asta nu e roman politist de Agatha Christie, sa aflam ucigasul la sfarsit, ci un fel de Columbo, unde stim criminalul de la inceput, si-apoi incercam sa „il dovedim”: Aflam ca e bine sa ai copii. De ce? „De când suntem noi, încă nu ne-a zis nime tată şi mamă! Oare nu-i păcat de Dumnezeu că mai trăim noi pe lumea asta?” Nicio societate nu poate exista in absenta procreatiei. Cine nu crede, sa-si faca privirea roata geopolitic. Mai mult, ca e bine ca acesti copii sa-ti poata spuna „mama” si „tata” si ca mamele isi iubesc copiii, oricat de urati sau de obraznici ar fi (“Să-i fi zis toată lumea că-i urât şi obraznic, ea ţinea una şi bună, că băiat ca băiatul ei nu mai este altul! Numai de-un lucru era baba cu inima jignită: că nu putea să le zică tată şi mamă.”) De ce e important sa-ti spuna „mama” si „tata”? De se jigneste inima? Pentru ca asta e semnul ca „porcul” a inteles respectul. Respectul, pentru a fi respect, trebuie sa se manifeste cumva. De aceea ne adresam unul altuia cu „doamna” si „domnule„, cu „dumneata” sau „dumneavoastra„, de aceea in Marea Britanie revolutia modernitatii a inceput cu trecerea de la „thou” la „you„. [„Thou shalt not kill„, etc.] Si tot de accea, in Bibliile vechi englezesti se mai pastreaza inca „thou”. Din respect.

Numai porcul nu poate sa se exprime. Numai porcul nu poate spune „sarutmana pentru masa”.

Partea sociologic esentiala a povestii ramane insa aceea ca Fat Frumos e un porc. Barbatul, in general vorbind, e un porc. In realitate, insa, inlauntrul fiecarui porc se ascunde un Fat Frumos.

Pana aici mesajul e cat se poate de optimist atat pentru femei cat si pentru barbati. Femeile isi vor putea privi barbatii cu alti ochi – ochii printesei, ajunsa in palatul porcului, printesei careia-i place palatul, ii plac si socrii (!), cat despre porc, mai bine sa lasam povestea sa ne spuna: „Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: „Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie”. Şi s-a apucat de gospodărie.” Fata (fara nume!) strange din umeri si se apuca de gosopdarie.

Intr-un palat!

In acest moment, femeie de-as fi, fara sa-l fi citit mai inainte pe St Exupery, bunaoara, as fi usurel oripilata. Cum adica? Parintii ma trimit la un porc si, doar pentru ca porcul are palate si ma inteleg bine cu socrii, strang din umeri si „ma apuc de gospodarie”?

Ca norocul, povestea nu se opreste aici. Daca strangi din umeri in fata porcului si te apuci de gospodarie, porcul s-ar putea sa-si lepede pielea si sa devina un Fat Frumos. Pe ascuns. De ce pe ascuns? Pentru ca, sociologic vorbind, babatul doar vrea sa para ca e porc. Doar vrea sa para ca e dur. Ca e masculul feroce. In realitate, insa, e o carpa pe care orice femeie o poate indoi sau innoda pe degete dupa cum are chef.

Sa ne gandim.

Ce se intampla in primele pagini ale Bibliei, in capitolul Facerii? Am aflat asta de la o pionera miscarii feministe din SUA, pre numele ei Elizabth Cady Stanton. Femeia cu pricina era usurel dusa de-acasa, a „patronat”, printre altele, o biblie in care Dumnezeu era femeie – inceputurile miscarilor Gaia/Gaea  (pour les conaisseurs) – , s-a pupat, certat si iarasi impacat cu Frederick Douglas, cand a venit vorba despre drepturile negrilor versus drepturile femeilor (alta poveste), dar a surprins un „detaliu” care spune multe din „Facerea”.

Vorbind despre faptul ca femeilor li se interzice dreptul la vot pe motiv de „gandesc cu inima, nu cu creierul„, Elizabeth Cady Stanton readuce in atentie povestea Facerii. ce se intampla acolo? Acolo, o avem pe Eva, la care vine sarpele si-o intreaba (presupus sasiind, precum Kaa, in Cartile Junglei) – urmeaza o parafraza: „Si ce a zis Doamne-Doamne”? „Pai, Doamne-Doamne ne-a zis ca putem face ce vrem, doar sa nu mancam din pomul cunoasterii binelui si-a raului, ca murim.” La care sarpele zice: „Hotarat ca nu veti muri! Doamne-Doamne vrea doar sa nu fiti ca El, cunsocand deosebirea dintre bine si rau.

Si Eva musca. Acum, ce-i drept, Eva face un rationament gresit – si Doamne-Doamne de aceea ii si pedepseste, pentru prostie, nu pentru imoralitate; nu-i pedepseste pentru ca nu stiu raul, ca n-aveau cum sa stie ca fac rau (judecata morala); ii pedepseste pentru ca Eva face un rationament gresit: Daca A atunci NU-B. (Rationament corect: Daca A atunci B. Daca mananci, mori.) Platon era mai radical – “raul e prostie.”Cum ar veni, diavolul e “rau” pentru ca “prost”. Dar, gresit cum ii e rationamentul, Eva rationeaza. Musca. De-acum stie ca face rau. Si ii da lui Adam (care era langa ea, dar Adam nu vede sarpele, nici sarpele pe el; porc de barbat?). Nu ii da explicatii de ce ar trebui sa incalce porunca lui Doamne-Doamne. E mai mult ceva de genul, „Adam, daca ma iubesti, ia de musca!Si Adam musca! Si-atunci – se intreaba Elizabeth Cady Stanton – cine-i rational si cine nu-i? Femeia sau barbatul?

La intrebarea aceasta a incercat sa dea un raspuns, intrucatva convingator, Carl Gustav Jung. Dar pana atunci mai avem de lucrat la soriciul sociologic al Povestii Porcului.

Sociologic vorbind, povestea ne invata ca barbatul e prudent. Conservator. Nu se repede cu capul inainte. Adam nu se repede sa muste din marul interzis. Eva o face. Regele, afland ca inlauntrul porcului sta tupilat un Fat Frumos, realizeaza ca se afla in fata unui fenomen pe care nu-l poate pricepe. Mai mult, intuieste ca fata e ispitita sa “faca” ceva. “  – Draga tatei! Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns, ca să nu păţeşti vreo nenorocire! Căci, după cum văd eu, omul acesta, sau ce-a fi el, are mare putere. Şi trebuie să fie ceva neînţeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească!

Mama, insa, are alte idei. Eva e “revolutionara”. Simplificand, Adam “e de dreapta”, Eva, “de stanga”. Femeia vrea schimbare, nu barbatul. Stiti bancul: Barbatul se casatoreste cu speranta ca femeia nu se va schimba dupa nunta. Si se-nseala. Femeia se casatoreste sperand ca isi va putea schimba barbatul. Si se inseala.

După aceasta au ieşit amândouă împărătesele în grădină ca să se plimbe. Şi aici, mama sfătui pe fată cu totul de alt fel: – Draga mamei, ce fel de viaţă ai să mai duci tu dacă nu poţi ieşi în lume cu bărbatul tău? Eu te sfătuiesc aşa: să potriveşti totdeauna să fie foc zdravăn în sobă şi, când a adormi bărbatu-tău, să iei pielea cea de porc şi s-o dai în foc, ca să ardă, şi atunci ai să te mântui de dânsa!” Cum ar veni, degeaba e Fat Frumos in dormitor, daca-n momentul in care-l scoti in lume arata ca un porc.

Sociologic vorbind, decizia de a-ti vari nasul unde nu-ti fierbe oala se termina prost pentru toata lumea, cam ca si la Revolutia Franceza: “Alei! femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învăţat cineva, rău ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! … pentru că ai ascultat de sfaturile altora, de ai nenorocit şi căzăturile ieste de bătrâni, m-ai nenorocit şi pe mine şi pe tine deodată!” Sa nu uitam, insa! Poveste se termina cu bine. Stim deja asta. Poate ca, la urma urmei, urma care scapa turma, femeia n-a facut rau. Daca Eva nu musca din mar, noi nu mai eram, pentru ca omenirea asa s-a nascut – cazand din rai in istorie. Dar asta nu mai e sociologie. Sa nu ne grabim.

Sociologic vorbind, povestea ne mai invata ca (a) greselile se cuvin a fi rascumparate, dar si ca (b) nici o greseala nu e de ne-rascumparat, si (c) ca singur nu-ti poti rascumpara greseala. Ai nevoie de prieteni. De ajutoare. Fata de imparat, (a) si (b), dupa multe incercari, isi rascumpara greseala. (Eva naste in chinurile facerii, dar naste.) N-o poate face, insa, singura. E nevoie (c) de ajutorul Sfintelor Miercuri, Vineri si Duminica. E nevoie de un ciocarlan schiop. [Nota: Ciocarlanul e o pasăre de culoare cenușie-gălbuie, cu un moț pe vîrful capului, care-și caută hrana sărind de colo-colo (Galerita cristata).] E nevoie ca Fat Frumos sa aiba un “servitor credincios” care-l anunta ca vrajitoarea il drogheaza si fata ii plange la capatai noapte de noapte. Cum ziceam pe vremuri: PCR = Pile, Cunostinte, Relatii. Cum zic americanii, acum: Ai nevoie de “networking” pentru a reusi in viata. (“Capital social” – Robert Putnam).

Ce mai aflam, sociologic vorbind? Aflam ca raul e usor de prostit – cu placeri materiale (fuior de aur, vartelnita de aur, etc).  Amintiti-va de Platon: “Raul e ignoranta”. Amintiti-va de toate povestile cu Pacala sau Danila Prepeleac, in care diavolul e “prostit” – outmaneuvered, ar zice americanul, de catre taranul roman care se dovedeste mai drac decat dracul; ‘Intunecand intunericul, iata portile luminii!”, scria Nichita Stanescu. “Cu moartea pre moarte calcand”, cantam in Noaptea Invierii.) Mai mult: ca raul, la sfarsit, e pedepsit: “Şi când a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica şi din Talpa-iadului bucăţica; şi când a picat sacul, i-a picat şi hârcei capul.” [Nota: Raul e “talpa”, i.e., temelia iadului, si trebuie sa-I iei “capul”, dupa ce-l distrugi bucatica cu bucatica. Raul nu se distruge dintr-o data, la ghilotina.]

Si gata cu nivelul sociologic, desi ar mai fi cateva de adaugat. De-acum incepem sa ne apropiem de miezul placerilor.

Ca de n-ar fi, nu s-ar povesti.

(Va urma)

PS Imi cer scuze pentru excesul de “bolds” and “italics”. Cand totul ti se pare important, “ce mai poti sa si faci?”, vorba cuiva.

NOTA: Textul a fost publicat si pe http://www.contributors.ro


… incepem, cum ar fi zis Aristotel, sa ne apropiem de adevar in cercuri concentrice, din ce in ce mai stranse. Pornim de la ceea ce-i evident si incercam sa ajungem la adevarul ascuns, ca un sambure, in mijlocul fructului. Cu grija, totusi, sa nu se spargem dintii.

Incepem, asadar, cu vreo doua intrebari retorice, de incalzire: De ce, in majoritatea povestilor romanesti, „el” (Fat Frumos, Praslea, etc) se naste sarac, vai de mamaliga lui, si trebuie sa treaca prin felurite incercari pentru a cuceri printesa (care-i nascuta gata printesa, frumoasa si bogata)? [Chiar daca e nascut fecior de rege, e al treilea, adicatelea fara nici o sansa la tron.] Si de ce, pe de alta parte, in majoritatea povestilor occidentale (vezi, bunaoara, Fratii Grimm), situatia sta invers? „Ea” (Cenusareasa, Rapunzel, etc) e nascuta intr-o situatie dezavantajoasa [chiar daca e nascuta printesa are o „mastera”/mama-vitrega ce-o persecuta, vezi Alba ca Zapada], si e nevoita sa treaca prin incercari pentru a fi, intr-un sfarsit, salvata de un print [inalt, frumos, destept si bogat] calare pe un cal de obicei alb?

La primul nivel de lectura – cel sociologic – explicatia pare limpede: cata vreme in societatea taraneasca din Romania, ascensiunea pe scara sociala a taranului sarac se facea prin casatoria „in sus”, c-o femeie „in-zestrata” („cu zestre„), in societatile traditionale occidentale, femeia era „pretioasa” (i.e., virginitatea), iar urcusul spre „lumea buna” incepea c-o casatorie cu un „print”.

Primul nivel de lectura, cel mai evident, n-are prea mult haz, dar implineste o functie sociologica demna de respect. Nicio societate nu poate functiona in absenta unor norme sociale general acceptate: Ana are mere, Xenia are pix, asa merg lucrurile, nu cerceta aceste legi, caci esti nebun de le-ntelegi. Pour les connoisseurs, a se vedea Al Farabi discutand „actualitatile” care distrug „potentialitatile” aristoteliene. De ce, in Coran sau in Vechiul Testament, Dumnezeu cere unele lucruri sau impune unele legi pe care nu le putem intelege rational? Toata lumea poate intelege de ce nu e bine sa ucizi, sa furi, etc, dar de ce sa sacrifici, sa zicem, sapte pui de capra, nu opt sau sase? Intrebarea e, literal, innebunitoare, caci paralizanta.

Sa ne gandim. De fiece data cand „actualizam” ceva, „ucidem” o infinitate de „potentialitati”. Cand, dis de dimineata, decid sa-mi pun camasa asta, pantalonii, astia, cravata asta, „ucid” posibilitatea de a face alte combinatii de panataloni, camasa si cravata. Iar daca asta vi se pare infantil, sa ridicam stacheta: Cand iti alegi meseria, facultatea, orasul in care sa traiesti sau partenerul de viata, „ucizi” o infinitate de alte posbilitati. Mai mult: daca faci un copil astazi, acum, nu va fi la fel cu un alt „potential” copil, facut maine, chiar si cu acelasi partener. Cand „actualizezi”, in limbaj aristotelian, „ucizi potentialitati”. Dar, vorba lui Al Farabi, la lucrurile astea nu trebuie sa te gandesti prea mult, caci risti sa innebunesti. Poti muri de foame, precum magarul lui Buridan, plasat la o distanta egala de doua capite de fan, egale si ele, incapabil sa ia o decizie.

Societatea, orice societate, asta face (printre altele): decide in locul tau.Te scapa de angoasa de a-ti decide culoarea pantalonilor pe ziua de azi.

Or povestile indeplinesc un rol esential in orice societate. Nu, nu e nicio greseala: am scris „indeplinesc”, nu „indeplineau”, pentru ca orice societate e bazata – acum si odinioara – pe povesti. Societatile comuniste au fost, daca va mai amintiti, bazate pe povesti. Povesti despre „omul nou”, „adevarata fericire”, s.a.m.d.. Societatile capitaliste sunt, la randu-le, bazate pe povesti – numai ca stiu sa le spuna mai bine. Razboiul rece s-a incheiat cand Ronald Reagan – omul povestilor „by excellence” – a spus o poveste care l-a naucit pe Gorbaciov. „Mister Gorbachev, tear down this wall!” („Domnule – atentie! domnule, nu „tovarase” – Gorbaciov, darama acest zid!„). Iar zidul a fost daramat, precum zidurile Ierihonului (necunoscatorii vor trebui sa mai puna mana pe Biblie).

Nu e o intamplare ca americanii au succes si au stiut sa atraga, de-a lungul timpului, cele mai luminate minti spre ei (cum, la vremea lor, au stiut egiptenii, atenienii, italienii, francezii, nemtii, sau turcii; chinezii, mai putin – si se vede). Americanii stiu sa spuna povesti. Hollywoodul nu e o intamplare. De buna seama, portavioanele sau bombele atomice nu strica. Dar pentru a avea portavioane si bombe atomice ai, mai intai de toate, nevoie de povesti despre portavione si bombe atomice. Americanii au ajuns pe luna de-abia dupa ce Kennedy le-a spus o poveste frumoasa despre cum vor ajunge pe luna.

Povestea porcului intra, si ea, in aceeasi categorie.

La primul nivel de lectura, implineste mai intai de toate o nevoie sociologica.

Sa ne gandim.

Toate acestea se intamplau pe vremea cand nu existau nici prea multe carti, nici televizune, nici Facebook. Lumea se educa la gura sobei, ascultand povesti pe care nu le diseca nimeni, cum fac eu aci. Iar asta e un alt simptom al societatii contemporane: in ziua de astazi, pana si povestile se cer disecate, precum cadavrele. Oricat de mult il dispretuiesc pe Lucian Blaga pentru cateva decizii majore pe care le-a luat in timpul vietii, nu-i pot nega aspiratia spre genialitate. Cand scria …

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină

… stia ce spune. De aceea, „disectia” Povestii Porcului, de care ma apropii incet dar sigur, nici nu va merge pana la capat si nici nu va dezvalui toate intelesurile. Dupa cum disectia unui cadavru, oricat de amanuntita, nu iti va spune niciodata cine a fost omul acela, ce e omul, sau de ce a trait el (sau ea) pe acest pamant, dar te va invata cate ceva despre corpul omenesc, asa si autopsia ce va urma operata asupra Povestii Porcului.

(Va urma)