… pentru ca e pacat ca Jung n-a apucat sa-l citeasca pe Creanga. Din cate stiu, Carl Gustav Jung se cunostea cu Mircea Eliade, corespondau, dar cat acces a avut Jung la basmele romanesti e greu de spus. Ar fi fost fascinant, totusi, sa fi vazut cum interpreteaza Jung, in registru psihanalitic, “Tinerete fare de batranete, si viata fara de moarte”, bunaoara (“culeasa” din popor de catre Petre Ispirescu). Sau “Povestea porcului” (“culeasa” din popor de catre Ion Creanga). Dar asta nu e decat doar un exemplu de pacat. E pacat ca multi tineri din ziua de astazi cresc fara a sti poveste porcului, dupa cum e pacat si ca multi oameni religiosi nu se apleaca mai cu rabdare asupra povestilor. Sau filosofii. Oamenii, in general, pacatuiesc cand vine vorba despre “povestile pentru copii”.

Si totusi, dupa cum zice Socrate in Republica lui Platon, incepem educatia copiilor prin a le spune povesti, false per ansamblu, dar care contin in ele unul sau mai multe adevaruri ascunse. Pentru ca uneori adevarurile mai au si aceasta tendinta – in loc de a se insira precum margelele pe o ata, se ascund unele-ntr-altele, precum papuselile rusesti. Dupa cum si copiii se ascund in adulti.

Sa recapitulam, pentru cunoscatori, Povestea porcului. Pentru necunoscatori, un rezumat, cu toate scuzele de rigoare pentru ciopartirea unui text care, altminteri, se cuvine a fi citit de la cap la coada, rand cu rand, si cuvant cu cuvant.

  • Un mos de o suta de ani, si-o baba de nouazeci sunt “albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii”. Nu ca n-au vrut, ci ca n-au putut. Si-atunci baba ii zice mosului – atentie! Baba ii zice mosului, nu invers – “ – Doamne, moşnege, Doamne! De când suntem noi, încă nu ne-a zis nime tată şi mamă! Oare nu-i păcat de Dumnezeu că mai trăim noi pe lumea asta? Căci la casa fără de copii nu cred că mai este vrun Doamne-ajută!” [Nota: Observati, rogu-va, cum baba se adreseaza deopotriva mosneagului si lui Dumnezeu, mosneagul fiind strecurat retoric inlauntrul lui Doamne-Doamne, precum o falie de parizer intr-un sandwich. Ar mai fi cateva de discutat si la restul randurilor, dar n-am inca o viata de cheltuit pe Povestea Porcului.]
  • Avem o problema, baba (nu mosul!) vrea s-o rezolve. Cum? Prin adoptie. Gandirea populara a secolului al nouasprezecelea ar trebui sa-I rusineze, prin toleranta, pe activistii secolului douazecisiunu: “Ia, mâine dimineaţă, cum s-a miji de ziuă, să te scoli şi să apuci încotro-i vedea cu ochii; şi ce ţi-a ieşi înainte întâi şi-ntâi, dar a fi om, da’ şarpe, da’, în sfârşit, orice altă jivină a fi, pune-o în traistă şi o adă acasă; vom creşte-o şi noi cum vom putea, şi acela să fie copilul nostru.” Om sau – atentie! – sarpe, sau orice alta “jivina” (animal, bestie, pentru ai de-s precum copiii mei si nu mai stiu cuvantul).
  • Zis si facut. Mosneagul, ascultator, pleaca dis-de-dimineata, “până ce dă peste un bulhac (mlastina/mocirla). Şi numai iaca că vede în bulhac o scroafă cu doisprezece purcei, care şedeau tologiţi în glod (tolaniti in noroi) şi se păleau la soare. Scroafa, cum vede pe moşneag că vine asupra ei, îndată începe a grohăi, o rupe de fugă, şi purceii după dânsa. Numai unul, care era mai ogârjit, mai răpănos şi mai răpciugos, neputând ieşi din glod, rămase pe loc. Moşneagul degrabă îl prinde, îl bagă în traistă, aşa plin de glod şi de alte podoabe cum era, şi porneşte cu dânsul spre casă. Pes curt, mosneagul sperie scroafa, scroafa fuge, cu purceii dupa ea. Toti, mai putin unul. Sa retinem: scroafa se sperie de mosneag. Mosneagul o cauta, ca sa zicem asa, cu lumanarea. Dar ia ce poate. Ce poate? Poate doar ce nu poate fugi de el. Poate doar ce mai ramane. A’ mai proasta solutie, cum ar veni. Alta n-a mai ramas.
  • Cand il vede, baba de nouazeci de ani, devine “sprintenă ca o copilă”, il spala, ii da de mancare, pe scurt il “ia de copil pe bune”. Desi e porc. “Să-i fi zis toată lumea că-i urât şi obraznic, ea ţinea una şi bună, că băiat ca băiatul ei nu mai este altul! Numai de-un lucru era baba cu inima jignită: că nu putea să le zică tată şi mamă.” Porcul nu putea vorbi. Porcul nu putea sa se exprime.
  • Intr-o zi – o “buna zi”, nu orice zi!, c-am uitat si intelesul acestei vorbe – baba il trimite pe mos la targ sa cumpere una, alta, sa faca shopping, cum s-ar spune, si ceva “roscove pentru ala micu’”. Batranul se revolta, are impresia ca “ala micu’” e rasfatat, bombane, dar merge si face ce-I zice baba. La targ afla ca imparatul vrea sa-si marite fata. Si ca i-o va da celui care-I va construi “un pod de aur pardosit cu pietre scumpe şi fel de fel de copaci, pe de-o parte şi de alta, şi în copaci să cânte tot felul de păsări, care nu se mai află pe lumea asta, aceluia îi dă fata; ba cică-i mai dă şi jumătate din împărăţia lui. Iară cine s-a bizui să vină ca s-o ceară de nevastă şi n-a izbuti să facă podul, aşa cum ţi-am spus, aceluia pe loc îi şi taie capul. Şi cică până acum o mulţime de feciori de crai şi de împăraţi, cine mai ştie de pe unde au venit, şi nici unul din ei n-a făcut nici o ispravă; şi împăratul, după cum s-a hotărât, pe toţi i-a tăiat, fără cruţare, de le plânge lumea de milă. Apoi, măi babă, ce zici? bune veşti sunt aceste? Ba şi împăratul cică s-a bolnăvit de supărare!” Pe scurt, toata lumea e nefericita, pentru ca toata lumea vrea binele, dar binele refuza sa se intrupeze, pentru ca, printre altele, podul ar trebui sa fie “cu pasari care nu se mai afla pe lumea asta”. Si-atunci unii mor, altii se imbolnavesc cautand binele pe lumea asta cu pasari care nu-s de pe lumea asta. Da-n ce consta binele? In buna casatorie a fiicei imparatului. El, imparatul, nu ea, printesa, ar vrea s-o casatoreasca, dar nu cu oricine. Cu cineva care merita. Cum merita? Facand un pod de aur intre cele doua familii.
  • Rezumat: Toti printii de pe lume nu pot. Porcul poate, dar doar dupa ce ii adorm parintii. Face podul, pasarelele nu de pe lumea asta, tacamul complet. Imparatul ramane cu gura cascata (bouche bee, ar zice francezul). Sa nu ardem insa etapele, ca riscam sa pierdem esentialul. Inteleptul a spus sa te apropii incet de miezul placerilor. Mai intai porcul il convinge pe mosneag sa mearga la imparat, sa-i spuna ca el va face podul. Pus in fata provocarii, porcul incepe sa vorbeasca. Mosul, reticent, face, cum ar zice Kierkegaard, “a leap of faith”, un salt in orb, bazat pe credinta in copilul-porc-adoptat (ceva de genul Indiana Jones). Merge la imparat si-I zice ce si cum. “Atunci împăratul, văzând aşa mare obrăznicie, pe de-o parte i-a venit a râde, iară pe de alta se tulbură grozav”. Normal. Poate ceea ce ti se pare imposibil – un porc sa reuseasca unde au esuat toti printii – se va implini. Asta te “tulbura grozav”. Pe buna dreptate, pentru ca porcul face podul, uneste familiile, iar imparatul n-are incotro. E om de cuvant. Ii trimite porcului fata.
  • In continuare, povestea curge asa: “Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: „Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie”. Şi s-a apucat de gospodărie.” Surprizele nu se opresc aici. Resemnarea fetei se dovedeste de bun augur, pentru ca-n fiece noapte porcul isi leapada pielea si se trasforma intr-un Fat Frumos. Toate bune si frumoase? Nu inca.
  • La doar vreo doua saptamani dupa ce fata imparatului, se intelege, doarme (si nu doar) cu porcul-Fat-Frumos, cu care nu e casatorita, merge sa-si viziteze parintii si le spune ce si cum. Reactia parintilor e de la sine graitoare. Tatal (imparatul, adica), isi stie fata. Banuieste ca nu e inca multumita si ca va incerca sa schimbe lucrurile. Conservator, o sfatuieste sa se abtina. Are de-a face cu cineva sau ceva ce depaseste puterea de intelegere: “  – Draga tatei! Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns, ca să nu păţeşti vreo nenorocire! Căci, după cum văd eu, omul acesta, sau ce-a fi el, are mare putere. Şi trebuie să fie ceva neînţeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească!” Mama, insa, are alte idei: “După aceasta au ieşit amândouă împărătesele în grădină ca să se plimbe. Şi aici, mama sfătui pe fată cu totul de alt fel: – Draga mamei, ce fel de viaţă ai să mai duci tu dacă nu poţi ieşi în lume cu bărbatul tău? Eu te sfătuiesc aşa: să potriveşti totdeauna să fie foc zdravăn în sobă şi, când a adormi bărbatu-tău, să iei pielea cea de porc şi s-o dai în foc, ca să ardă, şi atunci ai să te mântui de dânsa!” Cum ar veni, degeaba e Fat Frumos in dormitor, daca-n momentul in care-l scoti in lume arata ca un porc.
  • Zis si facut. Cand pielea de porc arde in soba, Fat Frumos se trezeste de la duhoare si spune printre lacrimi: “Alei! femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învăţat cineva, rău ţi-a priit, iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut!” De aici incolo, lucrurile ii scapa de sub control. Exista un blestem care e pus in miscare, automat. Pentru ca blestemele nu tin de credinta, ci de magie. Or, magia e automata. Apesi butonul si se porneste televizorul. Dansezi “Paparudele” si vine ploaia. Faci “A” si se intampla “B”. In jurul pantecului fetei se strange un cer de fier, iar fat Frmos ii explica ce se va intampla in continuare: “Când voi pune eu mâna mea cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta, şi numai atunci să se nască pruncul din tine, pentru că ai ascultat de sfaturile altora, de ai nenorocit şi căzăturile ieste de bătrâni, m-ai nenorocit şi pe mine şi pe tine deodată! Şi dacă vei avea cândva nevoie de mine, atunci să ştii că mă cheamă Făt-Frumos şi să mă cauţi la Mănăstirea-de-Tămâie.”
  • Pentru gandirea din ziua de astazi, lucrurile au luat-o deja razna, dat fiind ca nimic nu l-ar impiedica pe Fat Frumos sa-si puna chiar atunci mana dreapta (nu stanga!) pe pantecele fetei, scapand-o de cercul de fier. Pentru gandirea de-atunci, e normal. Fata (fara nume!) nu si-a rascumparat inca greseala. E deja insarcinata. Insarcinata si pedepsita pentru ca a gandit cu capul altora. Facand asta, a nenorocit pe toata lumea. Pentru a-si repara greseala va trebui sa realizeze ca are nevoie de Fat Frumos, sa-l caute si sa-l gaseasca. Pana acum porcul facuse totul. De acum, fata va trebui sa faca. Dar, pentru a-l gasi, are nevoie de un nume, pe care, pana atunci, nu-l stiuse (Fat Frumos) si de un loc (Manastirea-de-Tamaie; o dubla sfintenie).
  • Si totusi, fata nu realizeaza din primul moment nevoia de Fat Frumos. Socrii, de-acum din nou saraci, ii sugereaza ca de-acum nu mai au cu ce s-o tina, asa ca fata incepe sa se gandeasca: “Ea, văzându-se acum aşa de nenorocită şi oropsită, ce să facă şi încotro s-apuce? Să se ducă la părinţi? Se temea de asprimea tată-său şi de şugubaţa defăimare a oamenilor! Să rămână pe loc? Nu avea cele trebuitoare şi-i era lehamete de mustrările socrilor.” Si-abia, datorita altor nevoi, fata realizeaza nevoia de Fat Frumos, asa ca se hotareste sa-l caute.
  • Calatoria, normal am putea spune, se petrece prin pustiuri, vreme de un an, cand ajunge la casa celei ce se va dovedi a fi Sfanta Miercuri (pentru cei mai putin dusi la biserica, miercurea e prima zi de post din saptamana, in “conditii normale”). Cand o vede, Sfanta se minuneaza cum de-a ajuns pana acolo? Ce a adus-o? “M-au adus pacatele”, raspunde fata, semn c-a inceput sa inteleaga ce (i) se intampla. Pe scurt, Sfanta Miercuri n-o poate ajuta direct, nimeni nu stie unde-ar fi Manastirea-de-Tamaie. Ii da, totusi, un corn de prescura si un paharel de vin. Bate saua sa priceapa iapa. Si-o furca de toarce singura fire de aur, sa fie acolo, pour la bonne bouche.
  • Si inca ceva: Sfanta Miercuri o primeste pentru ca se identifica drept “om bun” (om, nu barbat sau femeie, om), iar fata ii spune: “De nume am auzit, măicuţă, dar că te afli în lumea asta, nici prin cap nu mi-a trecut vreodată.” Stim de unele, dar nu chiar le credem posibile in aceasta lume. De ce? Pentru ca aceasta lume nu e una a povestilor si a sfintelor. Asta nu ne trece prin cap.
  • Calatoria de la Sfanta Miercuri la Sfanta Vineri mai dureaza inca un an. De la Sfanta Vineri la Sfanta Duminica, altul. De fiece data, fata primeste un corn de prescura, un paharel de vin, si-un cadou (o vartelnita de aur care depana singura si, respectiv, o tipise de aur, c-o closca cu puii de aur), dar numai Sfanta Duminica gaseste o vietate care o poate ajuta sa gaseasca Manastire-deTamaie: un ciocarlan schiop si ca vai de lume. [Nota: Nici una dintre Sfinte nu “stapaneste” peste oameni, doar peste jivine.] Ciocarlanul stie, pentru ca pana la Manastire-deTamaie il “purtase dorul” si tot acolo isi fransese si piciorul, de ramasese schiop. Sfanta Duminica ii porunceste ciocarlanului s-o conduca pe fata pana acolo, iar biata pasare schioapa se supune, desi nu e foarte entuziasmata.
  • Din nou, drumul ii poarta prin tot felul de locuri primejdioase, nemaivazute si nemaiuzite, ciocarlanul o mai duce la rastimpuri pe aripile sale pe fata, pana ce ajung la o pestera. Manastirea-de-Tamaie nu e pe ceva culme maiestuoasa de munte, e intr-o pestera. Inlauntru insa, ne spune povestea, “era un rai, şi nu altăceva!” Acolo era si podul de aur si palatal in care fata traise cu fat Frumos doua saptamani sau ceva-pe-acolo. Si tot acolo, ii spune ciocarlanul, e si Fat Frumos. Dar mai intai, ii arata o fantana, unde va trebui sa stea trei zile, “că încă eşti nemernică pe aceste locuri şi tot n-ai scăpat de primejdii”. Si-I spune ce si cum sa faca. E o lume intro alta lume, cam ca-n Jules Verne, O calatorie spre centrul pamantului, numai ca nu ni se spune de unde vine lumina (si nimeni nu intreaba).
  • Fata merge la fantana, scoate furca de aur care-ncepe sa toarca singura. O slujinca o vede si da fuga la stapana, sa-i spuna. Si-acum povestea incepe sa devina cu adevarat interesanta: “Stăpâna acestei slujnice era viespea care înălbise pe dracul, îngrijitoarea de la palatul lui Făt-Frumos, o vrăjitoare straşnică, care închega apa şi care ştia toate drăcăriile de pe lume. Dar numai un lucru nu ştia hârca: gândul omului.” Incep negocierile. Fata vrea sa fie lasata peste noapte in odaia imparatului. Vrajitoarea se invoieste, pentru ca-i da seara o cana cu lapte adormitor, asa ca doua nopti la rand, fata zadarnic incearca sa-I vorbeasca lui fat Frmos. Abia in a treia noapte, dupa ce un (alt) servitor credincios ii spune ce si cum, iar Fat Frmos nu-si mai bea laptele, apuca si ei sa vorbeasca.
  • Si de-aici incolo, sa lasam si noi povestea sa vorbeasca singura: “Făt-Frumos! Făt-Frumos! Fie-ţi milă de două suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani, cu osânda cea mai cumplită! Şi întinde mâna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, să plesnească cercul şi să se nască pruncul tău, că nu mai pot duce această nefericită sarcină!
  • Şi când a sfârşit de zis aceste, Făt-Frumos a întins mâna, ca prin somn, şi când s-a atins de mijlocul ei, dang! a plesnit cercul, şi ea îndată a născut pruncul, fără a simţi câtuşi de puţin durerile facerii. După aceasta împărăteasa povesteşte soţului său câte a pătimit ea de când s-a făcut el nevăzut.
  • Atunci împăratul, chiar în puterea nopţii, se scoală, ridică toată curtea în picioare şi porunceşte să-i aducă pe hârca de babă înaintea sa, dimpreună cu toate odoarele luate cu vicleşug de la împărăteasa lui. Apoi mai porunceşte să-i aducă o iapă stearpă şi un sac plin cu nuci, şi să lege şi sacul cu nucile şi pe hârcă de coada iepei, şi să-i dea drumul. Şi aşa s-a făcut. Şi când a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica şi din Talpa-iadului bucăţica; şi când a picat sacul, i-a picat şi hârcei capul.
  • Hârca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus că dăduse moşneagul, crescătorul lui FătFrumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpânusău, Făt-Frumos, în purcelul cel răpciugos şi răpănos, cu chip să-l poată face mai pe urmă ca să ia vreo fată de-a ei, din cele unsprezece ce avea şi care fugiseră după dânsa din bulhac. Iaca dar pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o aşa de grozav. Iară pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul şi împărăteasa, şi pe lângă dânşii l-au ţinut până la sfârşitul vieţii lui.
  • Acum, aduceţi-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă când s-a însurat. Dar acum a făcut şi nunta şi cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit şi nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Şi numai cât a gândit Făt-Frumos, şi îndată au şi fost de faţă părinţii împărătesei lui şi crescătorii săi, baba şi moşneagul, îmbrăcaţi iarăşi în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Şi s-a adunat lumea de pe lume la această mare şi bogată nuntă, şi a ţinut veselia trei zile şi trei nopţi, şi mai ţine şi astăzi, dacă nu cumva s-a sfârşit.

Gata. Gata? De-abia acum incepe. Voi incerca, pe parcursul a catorva episoade, nu stiu cate si nici cand, sa deztelenesc (daca va mai amintiti de fuior si de vartelnita) cateva posibile niveluri de lectura: social, psihanalitic, mistic. Si inca unul, banuit doar, pe care vi-l voi spune doar printre randuri.


… pentru ca unii poate isi mai amintesc bancul: Ion si Ianos sunt prieteni de-o viata. Au copilarit impreuna, au fumat impreuna prima tigara, s-au casatorit cu doua surori de la capul satului si locuiesc acum pe aceeasi ulita. Toate bune si frumoase, pana-ntr-o buna zi, cand Ion se napusteste manios asupra lui Ianos, si-n loc de binete ii da un pumn de-l culca la pamant. Buimacit, Ianos il intreaba: ” – Da’ ce-ai Ioane? Ai bolunzit?” La care Ion ii raspunde manios: „- Bai, voi, ungurii, l-ati omorat pe Mihai Viteazul!” Ianos e si mai nedumerit: „- Pai bine, Ioane, da’ asta o fo’ acum patru sute de ani!” Ion nu se lasa induplecat: „- Poate, da’ io abia acu’ am aflat!”

Nu radeti, ca nu e de ras.

Cand o cultura isi pierde busola bunului simt, isi inventeaza probleme pe care, apoi, nu mai stie sa le rezolve. Bunaoara, un copil neastamparat e diagnosticat cu ADD (Attention Deficit Disorder), de parca neastamparul la copii n-ar fi normal, umflat cu Prozac, si dat pe mana psihologilor, pana cand bietul pusti chiar incepe s-o ia razna. Atunci vin alti specialisti, care declara gresit diagnosticul initial, si opresc „tratamentuL’. Atata doar ca-ntre timp problema a devenit una cat se poate de reala. Asa si in Romania, cu „discutia despre familie”. Asa si in Statele Unite, cu simbolurile, statuile, ba chiar si cartile care ar rani ceva sensibilitati istorice. Cam cum i-a ranit si lui Ion sensibilitatea istorica povestea cu Mihai Viteazul.

Ultima victima a acestei atrofieri a bunului simt e statuia Generalului Lee, din New Orleans. Ca unul care a locuit doi ani acolo, pe vremea cand predam la Tulane University, recunosc ca m-am indragostit atat de oras, cat si de statuia instalata pe un obelisc in mijlocul asa numitului Lee Circle, in jurul careia se invarteau tramvaiele care veneau spre sau plecau din French Quarter.

Astazi (vineri), statuia veche de 130 de ani (1), devenita un simbol al orasului, va fi data jos. Mai mult, unul dintre activisti s-a declarat nesatisfacut de decizie, argumentand ca oricine ar trebui sa aiba dreptul s-o distruga „cu ciocanul, precum Zidul Berlinului„. Motivul? Ati ghicit! Raneste sensibilitatile istorice. Sensibilitati ranite pe care le putem pansa cu ciocanul, cu pumnul sau cu bomba.

Pentru necunoscatori, Generalul Lee a fost faimosul comandant al trupelor Sudului in timpul sangerosului Razboi Civil American (peste 600,000 de victime, mai multe decat in toate celelalte razboaie purtate de americani de atunci incoace luate la un loc!) Pentru cei ceva mai cunoscatori, dar nu indeajuns, acelasi General Lee era cat pe ce sa ajunga comandantul trupelor Nordului! Pozitia i-a fost oferita de catre nimeni altul decat Presedintele Lincoln, la inceputul ostilitatilor.  Lee l-a refuzat, dar nu pentru ca era in favoarea sclavagiei. Inca din 1856, adica vreo cinci ani inainte de izbucnirea razboiului, a numit sclavagia „un rau politic si moral”  (“a moral and political evil”) si a anticipat ca, din cauza sclavagiei, „tara va trebui sa treaca printr-o incercare cumplita, probabil o rascumparare necesara pentru acest pacat national ” (“the country will have to pass through horrible ordeal, a necessary expiation perhaps for our national sins”). Usor modificata, ideea a fost folosita mai tarziu chiar de catre Lincoln, in cel de-al doilea Discurs Inaugural, spre sfarsitul razboiului.

Lee nu era nici in favoarea secesiunii. S-a supus, insa, deciziei luate de catre statul sau, Virginia, de a secede din Uniune. L-a refuzat pe Lincoln spunand ca prima sa datorie e fata de statul Virginia, si-abia apoi fata de Uniune. „Sunt american, pentru ca sunt virginian, nu invers.” Ideea nu era catusi de putin radicala la vremea respectiva, ba chiar nici mai tarziu. Ronald Regan, bunaoara, care, ca actor, nu era chiar specialist nici in teorie politica, nici in istorie, a declarat ca „Statele au format Uniunea, nu invers” – o replica dadatoare de fiori multora care stiau argumentele Sudistilor dinaintea izbucnirii Razboiului Civil, si o idee combatuta vehement de catre Lincoln.

Mai mult, dupa asasinarea lui Lincoln, Generalul a avut un rol covarsitor in prevenirea re-izbucnirii ostilitatilor, argumentand ca, odata ce-ai acceptat infrangerea, trebuie sa-ti respecti cuvantul dat invingatorului.

A fost, asadar, Lee vreun inger in uniforma confederata, cum multi il prezinta inca? Nicidecum. Cum inger n-a fost nici unul dintre oamenii care au jucat un rol esential in istoria Statelor Unite. Istoria nu se scrie cu ingeri decat in imaginarul colectiv. Se scrie insa cu oameni de stat.

Pentru multi, insa, asta nu e suficient. Intr-o realitate paralela, care si-a piredut bunul simt, lumea e populata cu ingeri in lupta cu dracii.

Dovada? Nici Thomas Jefferson, autorul principal al faimoasei Declaratii de Independenta („toti oamenii sunt nascuti egali, inzestrati de catre Creator cu anumite drepturi inalineabile„, etc…) n-a scapat. Recent, statuia lui Jefferson de la Universitatea Columbia, a fost acoperita cu gluga alba a Ku Klux Klan-ului, in semn de protest fata de faptul c-a fost stapan de sclavi, intretinand, din cate se pare, relatii „ne-principiale”, cum se spune acum, cu una dintre sclave, Sally Hemings. [Nota: Si in acest caz, povestea e, de buna seama, ceva mai complicata, dar nu mai am timp. Precizez doar ca, din varii motive, Jefferson se afla spre coada clasamentului simpatiilor mele fata de Parintii Fondatori. Asta insa nu schimba cu nimic datele problemei.]

Nu-mi mai ramane decat sa ma rog ca faptele de mai sus sa nu ajunga la urechile tuturor, ca ne trezim si cu statuia lui Lincoln doborata, sub acuzatii de „simpatii cu Lee” (n-am gasit alta rima). Sau unele pasaje din Aristotel. Sau din Biblie. La personajele de pe dolarii americani (y compris Lincoln sau Jefferson) nici nu mai vreau sa ma gandesc, ca se-apuca unii sa arda banii (oricum scrie pe ei „In God we trust” si mai au si piramida masonica, ceea ce nu-i corect politic, oricum ai lua-o).


Parafrazand un proverb Zen (sau pe Hegel, pentru iubitorii de referinte mai culte), periculosi nu sunt cei care nu stiu nimic. Cei care nu stiu nimic, au bun simt. Periculosi sunt doar cei care stiu cate ceva, dar au impresia ca stiu totul. Asa, ca Ion, cand a aflat noutatea ca ungurii l-au omorat pe Mihai Viteazul.

PS Inserez niste fotografii cu statuile in cauza. Pana se mai poate.

PPS Acasa jucam sah cu piese inspirate din Razboiul Civil. „Regii” sunt presedintii Lincoln si Davis. „Reginele”, generalii Grant si Lee. Respectand adevarul istoric, uniformele sunt albastre si, respectiv, cenusii. Mi-e si frica sa mai joc „cu albele”.

NOTA: Textul a fost publicat si pe http://www.contributors.ro


… ca e fragila. Conceptele, ca si vorbele, sunt fragile. Si naravase. Se pot sparge cand le scapi din mana sau cand scapi haturile. Iar asta n-ar fi nimic. Mai grav e ca cioburile o iau razna, ne cad noua in cap, ne dau copite si sfarsesc prin a ne omori. Nu e de colea sa-ti cada in cap ramasitele unui pian Steinway @& Sons, dupa cum nu e de colea sa-ti cada in cap ramasitele democratiei sau libertatii. Sau cele ale familiei.

Initiativa Coalitiei pentru Familie (sau a mintilor ce-au stat in spatele ei, n-are importanta), a reusit sa inflameze inca o data opinia publica din Romania. De ce? Pentru ca (1) fost inteleasa drept un atac la adresa cuplurilor homosexuale; si (2) pentru ca a deschis o dezbatere despre ce anume inseamna “familia”: Bunaoara, o familie mono- parentala e “mai putin” familie decat una cu doi soti?

Punctul (1) e banal si, ca urmare, lipsit de relevanta teoretica si practica. Da, Coalitia asta (si/sau mintile dindaratul ei) au vrut sa atace astfel cuplurile homosexuale. Aici nu exista dubii, indoieli metafizice, subtilitati. Exsita doar maciuca democratica, toporul democratic al majoritatii, cum bine remarca Alexandru Toma Patrascu. Pana aici nimic nou. Despre tirania democratica a majoritatii s-au scris biblioteci, cel putin de la Platon incoace. Repet: e banal, plictisitor, prin urmare lipsit de relevanta. Frectie de camfor la un picior de lemn.

Punctul (2), pe de alta parte, e cu totul totului o alta poveste. Asta da. Asta merita gandita si re-gandita: Ce e familia? E familia intemeiata, cum zice propunerea de lege, pe casatoria dintre un barbat si-o femeie, sau nu are si n-ar trebui sa aiba vreo legatura, logica sau legala, cu actul casatoririi, dupa cum sustine Cristi Danilet? Cu intrebarea asta mai “venim de-acasa”. Nu suntem “plecati cu boii de-acasa”, “pe-aratura”, “cu oile”, etc. Nu. Deschidem discutia “de-acasa”, adicatelea dintr-un loc fix, recunoscut de toti ca atare.

Sau nu?

Ce inseamna, de fapt, “acasa”? Ce inseamna, de fapt, casatoria? Ce inseamna, de fapt, iubirea, libertatea, democratia, familia?

Paste.2017.2

De fapt, toate aceste cuvinte, aceste concepte (intre ”concepte” si “cuvinte” fiind o diferenta importanta, dar nu in acest context) sunt intelesuri in functie de care ne construim vietile. De fapt, noi nu ne hranim cu paine ci cu intelesuri, adicatelea cu cuvinte. De fapt, in functie de ceea ce intelegem prin fericire alegem sa facem una sau alta, in functie de ceea ce intelegem prin iubire ne “luam” sau ne “despartim”, ne “facem” fotbalisti, ingineri sau tarani. De fapt, dupa cum spunea Heidegger, aceste cuvinte ne traiesc pe noi, nu invers. De fapt, asta nu e joc de cuvinte. E un  fapt.

Si-atunci cum ramane cu familia? Cu asta putem, nadajduiesc, cadea cu totii de acord: “familia” e un cuvant al carui inteles e de la sine inteles pana cand cineva il pune sub semnul intreabrii si-atunci devine precum “timpul” la Fericitul Augustin: “Ce-i timpul? Daca nu ma-ntrebi, stiu. Daca ma-ntrebi, nu mai stiu.”

Ce e, asadar, familia? Dar casatoria pe baza careia s-ar intemeia familia? S-o luam de la coada la cap: casatoria. Dupa Kant, e un contract. Dupa Hegel e dezgustator sa-I spui “contract”. “Dezgustator” nu e o metafora, e cuvantul folosit de Hegel insusi. Dupa Hegel, casatoria nu e nici “doar” iubire, nici “doar” contract, ci amandoua in acealsi timp. Daca te iubesti cu altcineva, nu e suficient pentru a te declara “casatorit”. Daca, pe de cealalta parte, semnezi un contract de casatorie, nu esti inca, propriu-zis, casatorit. Trebuie sa le ai pe amandoua – si iubirea, si contractul. Iar pentru ortodocsii de moda veche, ortodocsi adica, de moda noua ne-existand, ceea ce semnezi la notar nu te face mai “casatorit” in ochii Domnului decat te face semnarea vreunei polite de asigurare impotriva inundatiilor. Ceea ce se intampla la notar e “casatorie civila” (contractul lui Kant). Ceea ce se intampla la biserica e, pentru cei credinciosi, uniunea mistica, adevarata casatorie, adicatelea. Creada fiecare cat il duce mintea si credinta. In limbaj Hegelian, insa, abia acolo iubirea se obiectivizeaza prin taina cununiei. Cei care spun “un petec de hartie nu schimba cu nimic situatia” au dreptate. Petecul ala de hartie nu schimba nimic – decat juridic. Juridic, cum bine explica si Cristi Danilet, “sotii” au felurite drepturi (mostenirile si dreptul de vizita la spital par a fi deocamdata ingrijorarile principale). Drepturile astea pot fi asigurate juridic sub orice titulatura: casatorie, portocala, copac sau pisica.

E o stampila.

Dar familia? Despre ce familie vorbim? Juridica? Atunci e o stampila. O portocala. Un copac. O pisica. Orice decide functionarul cu pricina pe baza regulamentelor in vigoare. Are importanta daca-i spunem “familie”, “uniune civila”, sau “portocala”? Juridic vorbind, nu are, atat timp cat drepturile sunt asigurate in mod egal (mostenire, vizita la spital, etc). Ramane “eticheta”. Despre asta vorbim? Ei bine, da! Despre etichete, vorbim, despre cuvinte. Sunt doi copii proveniti din doua casatorii parte din aceeasi familie, doua familii diferite, sau ambele? Dar un copil crescut de-o bunica biologica si un bunic legal? As putea-o duce asa mult si bine, facand combinatii dintre cele mai nastrusnice, pana nu va mai intelege nimeni ce inseamna, de fapt, familia. Vorba Fericitului: “Daca nu ma-ntrebi, stiu, Daca ma-ntrebi, nu mai stiu”. Nu despre drepturi, asadar e vorba in tot acest “scandal”. Problema drepturilor se poate rezolva usor, pentru homosexuali, divortati, concubini, amanti, ingeri si martieni.

Problema cuvintelor, mai greu.

De fapt, “la inceput a fost Cuvantul, si Cuvantul era la Dumnezeu, si Dumnezeu era Cuvantul”. De fapt, Evanghelia lui Ioan a fost scrisa in greaca, unde Logos inseamna deopotriva “Cuvant” si “Ratiune”. De fapt, la inceput a fost Ratiunea.

P.S. Textul a fost publicat si pe http://www.contributors.ro


V.3

… dupa cum bine zicea Rousseautraim prin comparatie. [Nota: Pentru necunoscatori, Rousseau s-ar incadra perfect in categoria indicata de catre bunica profesorului meu de fizica din liceu (sic) – Jivoiu, Dumnezeu sa-l ierte – care mi-a spus ceva de genul: „Fumurescu, bunica mea avea o vorba: Unde-i minte multa, e si prostie cu caru‘” 🙂 ] Potrivit lui Rousseau, omul modern e depresiv pentru ca, simplu spus, nu se poate abtine sa nu se compare: ala e mai inalt, mai destept, mai frumos, alalalt are mai multi bani, o casa mai mare, celalalt canta mai bine la pian, e ziarist mai bun, doctor mai bun, face mai bine filosofie politica, bea mai multa bere, s.a.m.d.

V.2

V-ati prins, pitici 🙂 .

V.23

Asta, omul modern, potrivit lui Rousseau, e „omul impartit impotriva siesi insusi” – „cand se gandeste la altii, se gandeste la sine, iar cand se gandeste la sine, se gandeste, de fapt, la altii.” Mai pe romaneste: Cand ma gandesc la altii, ma gandesc, de fapt, la cum ma compar „eu” cu acei „altii„; cand merg pe strada ma gandesc daca sunt mai aratos, mai bine imbracat, mai deluatinseama; cand sunt la scoala, ma gandesc daca „ala” sau „aia” e mai destept(ata), inalt(a), frumo(a)s(a), etc. Nu la ei ma gandesc, ci la mine. Invers, cand ma gandesc la „mine„, ma gandesc, de fapt, la „altii„: sunt oare eu mai de invidiat?

V.6

Or, din aceasta perspectiva, n-ai cum decat sa pierzi: intotdeauna, fara greseala, se va gasi un om care sa cante mai bine la pian, care sa joace mai bine fotbal, care sa fi citit mai mult decat tine, sa fie mai tanar, sa fie mai bun(a) decat tine intr-un fel sau altul. Pierzi. Depresia vine de la sine.

Ca ploaia.

V.21

Ca tot veni vorba, cand, plecat din Houston, ajungi la Vancouver, Canada (British Columbia, ca sa fim mai exacti), te poate intampina o ploaie din aia, mocaneasca, daca n-ar fi si la oras, la Cluj, toamna. Atata doar ca acum, la Vancouver, e primavara, si ciresii infloresc pe unde nu te astepti, printre zgarie-nori.

V.19

Prin comparatie, la Houston e cald si bine. Acum. Deocamdata. Adicatelea, inca nu e foarte cald si nici foarte umed, poti manca in duminica de Paste afara. La Vancouver nu poti decat cel mult sa-ti faci niste poze pe-afara. De mancat pe vreo terasa, nu-ti vine.

V.10

Mancarea, insa, e buna – europenish style. Gasesti din asta si-n Houston, dar in Vancouver e la tot pasul. Scumpa, din perspectiva americanului, doar usurel mai piparata din perspectiva europeanului.

V.12

Vancouver e un oras nou (a explodat, practic, dupa 1914 si construirea Canalului Panama), dar a fost re-gandit (la propriu), in ultimii vreo 50 de ani. Prin comparatie, Houston-ul a fost construit in stilul texan, heirupist, nu vrem noi nici un plan, fiecare cu al sau cal, a sa pusca, si a sa nevasta, asa ca a iesit o harababura uriasa. De vreo zece ani, houstonienilor le-a venit mintea de pe urma la cap 🙂 S-au apucat sa „planifice”, sa incerce sa-i dea orasului o identitate, un cap si-o coada.

V.15

Prin comparatie, Vancouver e frumos si scump. Houston e ieftin si urat.

V.35

Vancouver are „rainforest”. Houston are doar uragane si seceta.

V.5

Vancouver are o admiratie nedisimulata, dar nu mai putin complezenta, fata de nativii americani (vezi totemurile). Pe partea asta, Houston-ul se preface ceva mai putin.

V.18

La Vancouver, poti merge la ski jumatate din an. La Houston, poti merge la scalda in ocean tot o jumatate de an.

V.25

Tanda pe manda, prin comparatie, prefer sa vizitez Vancouver-ul si sa locuiesc in Houston, Texas. Vorba ceea: Iar in ziua a opta, Dumnezeu a creat Texasul 🙂

V.9

 

 


Hristos a inviat! Cerurile s-au deschis, a inceput Saptamana Luminata, asa ca putin Hegel n-are a strica nimanui 🙂 Poate parea curios sa te gandesti taman la Hegel de Paste, dar pentru cei familiarizati cat de cat cu al doilea ganditor dupa Platon, curios ar fi sa nu te gandesti la Hegel in aceste zile. Poate parea curios sa te gandesti la Hegel sau chiar la Paste cand lumea pare sa dea in clocot, referendumul din Turcia, Donald Trump, Coreea de Nord precum un pitic imbatosat in magazinul cu portelanuri, alegerile din Franta, s.a.m.d. Insa in realitatea care-l interesa pe filosof atat de mult, curios ar fi sa nu te gandesti la Paste si la Hegel in zilele astea. De fapt, ar fi curios sa nu te gandesti. Te gandesti. Tu, pre tine insuti, prin toate aceste realitati. Cu atat mai mult cu cat in greaca veche „kurios” insemna Domn sau Stapan. Capul familiei, stapanul gospodariei, cel care se ingrijea de toti si de toate era „kurios”. Deloc surprinzator, in Noul Testament, Iisus apare drept „kurios, i.e., Domn si Stapan.

[Nota 1: Am mai scris despre asta, dar nu strica sa repetam: In latina, „cura” insemna de asemenea „a avea grija”, „a ingriji”, „a obloji”, „a vindeca” – de unde si „curativ” in romaneste. „Curiosus” in latina avea sensul de „cu grija”, „atent”, „iscoditor”, dar si „a-ti vari nasul un pic prea mult in treburile altora”, „a te baga acolo unde nu-ti fierbe oala”. Sensul se transmite aproape intact in franceza veche, „curios” (in franceza moderna „curieux„), dar mai dobandeste unul – acela de „ciudat”, „neobisnuit”, sens pe care, de altfel, il gasim si in limba romana: „E curios ca s-a intamplat/a zis/a facut asta!”De ce? pentru ca doar ceea ce e neobisnuit starneste … curiozitatea, i.e., interesul, adicatelea grija. Cu acest sens, „curious” apare si in engleza pe la 1715, toamna. Si tot cam pe-atunci, in cataloagele bibliotecilor englezesti, „curious” incepe sa fie echivalat cu „erotic” sau chiar de-a dreptul „pornografic”. Pornografia era inca doar o curiozitate.]

Revenim la Paste.

Cand te uiti cu cata sete loveste preotul usa bisericii, strigand „Deschideti portile, sa intre Imparatul Maririi!„, cand inconjori de trei ori biserica sau ciocnesti ouale vopsite, n-ai cum sa nu-ti amintesti de comentariile lui Hegel din Filosofia Dreptului. Pe scurt, filosoful german sustinea ca nimic nu e mai lesne decat sa tratezi traditiile si credintele religioase drept simple superstitii, fara a putea sesiza Spiritul/Geist care se manifesta prin ele, cat si cum poate.  Asta ar fi etapa – absolut necesara, dar insuficienta – in dezvoltarea spiritului: etapa de negatie. Esti, cum s-ar spune, adolescent (si la faza asta s-ar fi „intepenit” deopotriva Iluminismul si credinciosii in nirvana): e faza la care esti precum Miorita, iarba nu-ti mai place, gura nu-ti mai tace, contesti orice autoritate, suspicionezi orice adevar drept manipulare, eventual ocupi Sorbona, Wall Street sau ce se mai gaseste. Sa repetam, e o faza absolut necesara, dar insuficenta, pentru ca spiritul oprit la etapa de negatie ramane un perpetuu adolescent . Or, adolescentii inremeniti in proiectul adolescentei sunt periculosi, pentru ca radicali prin definitie. O stie orice parinte trecut prin asta. Ca regula generala, daca nu-l citesti la timp pe Hegel, descoperi tarziu ca „bunica avea dreptate„, fara sa stie de ce 🙂

[Nota 2: Duhul ar fi o mai corecta traducerea a germanului Geist – precum grecescul Pneuma, pentru ca surprinde combinatia – altminteri imposibil de capturat in engleza rupta intre „Ghost” si „Spirit” – dintre „ratiune”/”spirit” si „suflu”/”rasuflare”. Hegel foloseste intotdeauna „Geist” – deci „Duhul”, nu Spiritul. In germana, Sfantul Duh e Heilige Geiste, nu, precum in engleza (sau latina) Holy Spirit/Spiritus Sanctis. Heidegger nu stia romaneste, altminteri ar fi adaugat, poate, si limba romana, langa greaca si germana, in seria limbilor in care se poate face, cu adevarat, filosofie 🙂 .In treacat fie spus, greco-catolicii, adoptand latinizantul „Sfantul Spirit” in loc de „Sfantul Duh”, au pierdut mult. Dar despre asta am scris, prin 1990-91, un mini-serial in revista „NU„.]

Revenim la Paste. Si la Hegel. Pentru ca n-avem incotro.

Duhul (Geist) se uita, cu necesitate, zice Hegel, la sine, pentru a se putea cunoaste. Asadar, Sfanta Treime e perfect rationala – pentru ca tot ceea ce e rational e actual, si viceversa. Dumnezeu, ca Spirit Absolut in Sine, se „separa” in Fiul, ca Logos (Cuvant sau Ratiune), pentru a se oglindi in El si pentru a se reuni prin Sfantul Duh. [Nota 3: Inutil, sper, sa mai precizez, ca acestea sunt simplificari – unele nepermis de exagerate – ale gandirii hegeliene, preluate in prinicipal din lecturile lui despre Filosofia Religiei. Sunt, insa, facute, in „spiritul” (sic) hegelian, asa ca ingaduiti-mi, rogu-va, sa mi le ingaduiesc.] Acesta e doar Inceputul. Prin Hristos, Dumnezeu, ca „universal”, se „particularizeaza” („intrupeaza„, zicem noi, pe romaneste), ingaduind astfel „particularelor” (oamenilor, mai pe romaneste, care n-au cum sa fie decat pacatosi, fiind „particularizati”) sa se „universalizeze”. Mai mult, Hristos amaraste iadul, cum zice Ioan Gura de Aur, prin singura metoda posibila din perspectiva hegeliana – negarea negatiei. Cu moartea pre moarte calcand.

Iadul, fiind o „simpla” negatie, e luat astfel prin surprindere si invins cu propriile-i arme. Primeste „pamant” si se intalneste cu „cerul„. A primit ceea ce vedea, i.e., „particularul” (un trup), si a cazut prin ceea ce nu vedea (Dumnezeu, Absolutul, Universalul).

Si uite-asa, mai ca-ti vine sa ciocnesti cu Hegel un ou incondeiat cu un trandafir in crucea prezentului 🙂 (Pentru cei nefamiliarizati cu imaginea, a se citi introducerea de la Filosofia Dreptului – nu e vorba de rozacrucieni :). E vorba pur si simplu despre a trai fara a-ti mai pierde timpul cu „ce-as mai fi fost daca”. Hic Rhodus, hic salta.)

Hristos a inviat! Adevarat a inviat! Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru!

NOTA: Textul a fost publicat si pe http://www.contributors.ro

 

 

 

 


Inviere

Sfantul Ioan Gura de Aur (Chrisostomul) – in romaneste:

De este cineva binecredincios si iubitor de Dumnezeu, sa se bucure de acest praznic frumos si luminat. De este cineva sluga inteleapta, sa intre, bucurandu-se, intru bucuria Domnului sau. De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum rasplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintai, sa-si primeasca astazi plata cea dreapta. De a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca.

De a ajuns cineva dupa ceasul al saselea, sa nu se indoiasca, nicidecum, caci cu nimic nu va fi pagubit. De a intarziat cineva pana in ceasul al noualea, sa se apropie, nicidecum indoindu-se. De a ajuns cineva abia in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama din pricina intarzierii, caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel de pe urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintai; si pe cel de pe urma miluieste, si pe cel dintai mangaie; si aceluia plateste, si acestuia daruieste; si faptele le primeste; si gandul il tine in seama, si lucrul il pretuieste, si vointa o lauda.

Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru; si cei dintai, si cei de al doilea, luati plata. Bogatii si saracii impreuna bucurati-va. Cei ce v-ati infranat si cei lenesi, cinstiti ziua. Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi. Masa este plina, ospatati-va toti. Vitelul este mult, nimeni sa nu iasa flamand. Gustati toti din ospatul credintei; impartasiti-va toti din bogatia bunatatii. Sa nu se planga nimeni de lipsa, ca s-a aratat Imparatia cea de obste. Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate, ca din mormant iertare a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de ea. Pradat-a iadul Cel ce S-a pogorat in iad; umplutu-l-a de amaraciune, fiindca a gustat din trupul Lui. Si aceasta mai inainte intelegand-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amarat, intimpinandu-Te pe Tine jos: amaratu-s-a ca s-a stricat. S-a amarat, ca a fost batjocorit; s-a amarat, ca a fost omorat; s-a amarat, ca s-a surpat; s-a amarat, ca a fost legat. A primit un trup si de Dumnezeu a fost lovit. A primit pamant si s-a intalnit cu cerul. A primit ceea ce vedea si a cazut prin ceea ce nu vedea. Unde-ti este, moarte, boldul? Unde-ti este, iadule, biruinta? Inviat-a Hristos si tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos si au cazut diavolii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata stapaneste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa; ca Hristos, sculandu-Se din morti, incepatura celor adormiti S-a facut. Lui se cuvine slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin.”

Ioan.Gura.de.Aur

in engleza:

If any man be devout and love God, let him enjoy this fair and radiant triumphal feast. If any man be a wise servant, let him rejoicing enter into the joy of his Lord. If any have labored long in fasting, let him now receive his recompense. If any have wrought from the first hour, let him today receive his just reward. If any have come at the third hour, let him with thankfulness keep the feast. If any have arrived at the sixth hour, let him have no misgivings; because he shall in nowise be deprived thereof. If any have delayed until the ninth hour, let him draw near, fearing nothing. If any have tarried even until the eleventh hour, let him, also, be not alarmed at his tardiness; for the Lord, who is jealous of his honor, will accept the last even as the first; he gives rest unto him who comes at the eleventh hour, even as unto him who has wrought from the first hour.

And he shows mercy upon the last, and cares for the first; and to the one he gives, and upon the other he bestows gifts. And he both accepts the deeds, and welcomes the intention, and honors the acts and praises the offering. Wherefore, enter you all into the joy of your Lord; and receive your reward, both the first, and likewise the second. You rich and poor together, hold high festival. You sober and you heedless, honor the day. Rejoice today, both you who have fasted and you who have disregarded the fast. The table is full-laden; feast ye all sumptuously. The calf is fatted; let no one go hungry away.

Enjoy ye all the feast of faith: Receive ye all the riches of loving-kindness. let no one bewail his poverty, for the universal kingdom has been revealed. Let no one weep for his iniquities, for pardon has shown forth from the grave. Let no one fear death, for the Savior’s death has set us free. He that was held prisoner of it has annihilated it. By descending into Hell, He made Hell captive. He embittered it when it tasted of His flesh. And Isaiah, foretelling this, did cry: Hell, said he, was embittered, when it encountered Thee in the lower regions. It was embittered, for it was abolished. It was embittered, for it was mocked. It was embittered, for it was slain. It was embittered, for it was overthrown. It was embittered, for it was fettered in chains. It took a body, and met God face to face. It took earth, and encountered Heaven. It took that which was seen, and fell upon the unseen.

O Death, where is your sting? O Hell, where is your victory? Christ is risen, and you are overthrown. Christ is risen, and the demons are fallen. Christ is risen, and the angels rejoice. Christ is risen, and life reigns. Christ is risen, and not one dead remains in the grave. For Christ, being risen from the dead, is become the first fruits of those who have fallen asleep. To Him be glory and dominion unto ages of ages. Amen.

Ioan.Gura.de.Aur.2

…et, pour la bonne bouche, si in franceza:

Que tout homme pieux et ami de Dieu jouisse de cette belle et lumineuse solennité.

Tout serviteur fidèle, qu’il entre avec allégresse dans la joie de son Seigneur.

Celui qui a porté le poids du jeûne, qu’il vienne maintenant toucher son denier.

 

Celui qui a travaillé depuis la première heure, qu’il reçoive aujourd’hui le juste salaire.

Celui qui est venu après la troisième heure, qu’il célèbre la fête dans l’action de grâce.

Celui qui est arrivé après la sixième heure, qu’il n’ait aucun doute, il ne sera pas lésé.

Si quelqu’un a tardé jusqu’à la neuvième heure, qu’il approche sans hésiter.

S’il a traîné jusqu’à la onzième heure, qu’il n’ait pas honte de sa lenteur,

car le Maître est généreux,

il reçoit le dernier comme le premier;

il accorde le repos à l’ouvrier de la onzième heure comme à celui de la première.

Il fait miséricorde à celui-là, et comble celui-ci.

Il donne à l’un, il fait grâce à l’autre.

Il accueille les oeuvres, il apprécie le jugement ; il honore l’action et loue l’intention.

Aussi, entrez tous dans la joie de notre Seigneur.

 

Premiers et derniers, recevez le salaire.

Riches et pauvres, chantez en choeur tous ensemble.

Les vigilants comme les nonchalants, honorez ce jour.

Vous qui avez jeûné, et vous qui ne l’avez point fait, réjouissez-vous aujourd’hui.

La table est prête, mangez-en tous ; le veau gras est servi, que nul ne s’en retourne à jeun.

Jouissez tous du banquet de la foi.

 

Que nul ne déplore sa pauvreté car le Royaume est apparu pour tous.

Que nul ne se lamente sur ses fautes, car le pardon s’est levé du tombeau.

Que nul ne craigne la mort, car la mort du Sauveur nous a libérés.

Il a détruit la mort, celui qu’elle avait étreint.

Il a dépouillé l’enfer, celui qui est descendu aux enfers.

Il l’a rempli d’amertume, pour avoir goûté de sa chair.

 

Isaïe l’avait prédit en disant :

l’enfer fut rempli d’amertume lorsqu’il t’a rencontré”;

rempli d’amertume, car il a été joué;

bouleversé, car il fut mis à mort ; bouleversé, car il fut anéanti.

Consterné, car il saisit un corps et trouva un Dieu.

Il prit de la terre et rencontra le ciel.

Il saisit ce qu’il voyait, et tomba sur celui qu’il ne voyait pas.

O mort, où est ton aiguillon ?

Enfer, où est ta victoire.

 

Le Christ est ressuscité et tu as été terrassé.

Le Christ est ressuscité et les anges sont dans la joie.

Le Christ est ressuscité et voici que règne la vie.

Le Christ est ressuscité, et plus un mort au tombeau,

car le Christ est ressuscité des morts, prémices de ceux qui se sont endormis.

A lui, gloire et puissance dans les siècles des siècles Amen.

 


Motto: „Vino, mama, sa ma vezi/Cum lucrez la Spatii Verzi!

E si asta o premiera: un interviu despre compromis si traducerea cartii in limba chineza, aparut in The Beijing News (al treilea cotidian ca circulatie din Beijing).

Beijing News Book Review 2017-03-25

Redau mai jos interviul in engleza. De ce sa se delecteze, la cafeaua de sambata dimineata, doar cateva milioane de chinezi? 🙂 Nu pot decat sa nadajduiesc ca traducerea in chineza e fidela.

The Beijing News: Although readers could find several discussions about compromise as a concept, there is no research concerning its history and stature. Your work offers for the first time a conceptual history of compromise by a survey of its usage from the end of the sixteenth century to the beginning of the eighteenth century, in both French and English. Why has compromise, a key concept in civil history, been ignored?

When I started work on this project, before 2010, compromise was under the radar of politicians and political theorists alike. Back then, the reason, I suspect, was the apparent “banality” of the subject. Supposedly, compromise was such an obvious method for solving political disagreements that almost no one bothered to pay attention to it. Things have changed dramatically in the past few years, as the lack of willingness to compromise has become evident not just in the national politics of one country or another, but in international politics as well. Politics is increasingly radicalized wherever one turns, from the US to South America, and from Europe to Asia. Without pretending to know the details, I would guess that the Chinese society has witnessed a similar development in the last few decades. So nowadays, compromise has become an increasingly “hot” topic, not just in public discourses, but also among theorists. Since the first publication of my book in 2013, several books, articles, and international conferences have focused on the theoretical and practical challenges raised by compromise.

What I hope to bring new into these debates is the intellectual history of the concept—a history that, simply put, shows that people were and still are unwilling to compromise whenever there is no perceived equality between the parties in conflict, and/or when the identities of the parties involved appear to be threatened. I am emphasizing the word “appear,” because these perceptions are inherently subjective. It is impossible to find an objective position from which to determine if the parties are equal or not, or if the identity is “really” under threat or not. To a large extent, identities are “constructed” or “imagined.”

The Beijing News: Compromise makes both public politics and communal life possible, but why has it been hard to reach compromise in some fields, especially of religion? What characteristics do they have? 

As I mentioned before, it is a matter of perceived threat to one’s identity, as individual or as a group. Religion is suitable for compromise in societies in which, for a variety of reasons, religion has lost its “grip” in defining identities, not necessarily for the individual, but at group level. I might define myself as a religious person, and yet not feel threatened by atheists or people of different religions, because the society to which I belong does not define itself in religious terms. Obviously, this does not preclude situations in which one or more religious groups inside a larger secularized society feel their identities threatened by the very religious indifference of the larger community—quite the opposite.

Things change drastically whenever a community defines itself as “Christian,” “Buddhist,” “Confucianist,” “Muslim,” etc. in counter-distinction to another religious community. Then compromise between groups is no longer an option, for “truth” or “true religions” are no more amenable to partiality than mathematical truths. In religion one cannot be “partially true” as one cannot be “partially true” about the result of 2+2. “3” is not a “partially true” answer—it is plainly wrong. The same applies to inter-ethnic conflicts—yet another type of conflict difficult if not impossible to solve by making compromises.

Here is the good news, however: since identities are largely “constructed” or “imagined,” a change in self-definition can make compromise possible in cases in which it had previously not been an option. For example, no compromise was possible for centuries between the French and the Germans. Historical rivalries and bloody disputes prevented them for agreeing to compromise. Yet, once they started defining themselves first and foremost as Europeans, and French or Germans only at a secondary level, compromises came to be accepted as reasonable, for “now we are equal, now we are all Europeans”.

The Beijing News: Today China is suffering seriously social segmentation along liberalism, nationalism, populism, and elitism. Conflicts always occur in the fields of ideas and opinions, and each side argues with their own reason, causing insult libel and assault, but neither would give in. This situation has been for around twenty years, and there are no signs presently of the whole public sphere that would meet compromises. Historically, how people could change such situation?

I have started to sketch a possible answer in my previous response. But first, let me tell you that the fact that the Chinese people seem unable to compromise over these issues has a bright side too: it means that they are deeply concerned with these ideas, that they take them seriously. It also means that in this rapidly changing world, the Chinese are struggling—like everyone else—to (re)define themselves. I suspect that things are even more complicated in the particular case of China, considering the deeply rooted respect of the Chinese people for their ancestors, their traditions, and their past.

I am afraid that there are no magic solutions, for one cannot change overnight the ways in which people choose to define themselves. Some degree of disagreement in these areas will always be present, in Chinese public life as elsewhere, which is not necessarily a bad thing. There will always be people who, say, will favor individual over community rights, or the other way around. Some people will always fall prey to populist appeals, and look upon elites with contempt, thinking that their reputation is fabricated or exaggerated or both. Others will always look for solutions in men of exceptional character, for there is an innate need for heroes who save the day, and so forth. But insofar as these disagreements are kept at a normal level, they are rather signs of a healthy public life. Things become more complicated when arguments of ideas threaten to rip apart the fabric that keeps communities together.

In short, the challenge with compromise is to know when and what to compromise, for there are dangers on both sides. On the one hand, no public communal life is possible absent some willingness to compromise. On the other hand, if one is willing to compromise on every issue, it means that there is nothing left to be compromised. Put it differently, if one has nothing to die for, one has nothing to live for either.