…deși am auzit expresia asta destul de tîrziu, din gura unui bucureștean: „Eu nu-mi dau filme!”, într-un context în care sensul expresiei era limpede – „eu nu mă autoiluzionez”. De atunci, de cîte ori am auzit-o, sensul a fost același: „Alții își dau filme, eu nu-mi fac iluzii”. „Alții sînt fraieri. Eu, nu.” Hmmm… Poate se cuvine să cădem nițel pe gînduri. După cum Baudelaire spunea că-n Epoca Luminilor cea mai mare viclenie a diavolului e să ne facă să credem că nu există, trebuie să luăm în calcul și posibilitatea că, într-un fel sau altul, toți ne dăm filme. Și cea mai mare iluzie ar fi aceea că nu ne facem iluzii. Noi. Alții, da. Fraierii.

Una dintre greșelile cele mai frecvent întîlnite printre cititorii Republicii lui Platon este să uite adevăratul subiect al discuției. Răpit de frumusețea dialogului și de deșteptăciunea argumentației, cititorul e tentat să se focalizeze pe… Republica, adicătelea pe forma de organizare statală pe care o propune Socratele lui Platon. De aici încep și controversele. Unii, precum Karl Popper în faimoasa-i carte Societatea deschisă și dușmanii ei, îl acuză pe Platon de proto-totalitarism. Alții, precum Allan Bloom, care a și retradus-o, susține că toată Republica nu e decît o ironie socratic-filosofică, un avertisment împotriva societăților totalitare. Prinși în vîltoarea argumentației, puțini își mai amintesc de unde pleacă și unde se încheie dialogul – de la suflet. Așa că eu, unul, prefer să interpretez dialogul deopotrivă prin prismă politică și psihologică. (Să nu uităm că, etimologic vorbind, psiho-logia e știința sufletului, despre care, după cum ne spune și Aristotel în Etica Nicomahică, orice politician ar trebui să știe măcar cîte ceva.)

Dacă-i așa, atunci faimoasa alegorie a peșterii de la începutul Cărții a șaptea este (și) o alegorie a sufletului. Pentru cei nefamiliarizați, alegoria e despre niște prizonieri înlănțuiți într-o peșteră toată viața, prizonieri care nu pot vedea decît niște umbre, proiectate fără știința lor de către niște păpușari care, folosindu-se de un foc, la jumătatea peșterii, imită animale, păsări, arbori și-n general tot ceea ce vedem în această lume. De bună seamă, prizonierii sînt convinși că ceea ce văd e realitatea, încep să facă asociații între succesiunea umbrelor și se iluzionează că descoperă corelații mai mult sau mai puțin științifice. Pentru a scăpa de iluzii, e nevoie ca cineva să descătușeze un prizonier și să-l forțeze să urce afară din peșteră. De ce să-l forțeze? Pentru că, avînd ochii obișnuiți cu întunericul, prizonierul va resimți ca dureroasă, mai întîi, lumina focului și-n cele din urmă pe cea a soarelui. Cu răbdare, însă, norocosul își va ajusta privirea la lumină și va vedea, în cele din urmă, adevăratele animale, păsări, arbori etc. și va înțelege că ceea ce crezuse toată viața că e „realitatea” nu era, de fapt, decît umbra unor păpuși care imitau realitatea. O realitate de mîna a treia, dacă preferați.

Și-acum să ne întoarcem la sufletele noastre, despre care atît Socrate, cît și Sfinții Părinți ne îndeamnă să ne-ngrijim mai mult decît de orice altceva. Să ne întoarcem la felul în care „ne dăm filme” singuri. Pentru că, după cum explică Socrate, în cazul în care prizonierul eliberat, cel care vede realitatea „la prima mînă”, se va întoarce în peșteră, încercînd să-i elibereze pe alții, se va poticni, nemaifiind obișnuit cu întunericul, va fi luat în tărbacă și poate chiar ucis (cum i s-a întîmplat lui Socrate în „viața reală”). Cu alte cuvinte, de prizonierii din sufletele noastre nu putem scăpa, după cum nu putem scăpa de umbrele pe care le luăm drept realitate. La „soare” iese – și asta doar la răstimpuri – de-abia cîte o părticică norocoasă a sufletului nostru. Restul rămîne în peșteră și îți dă filme.

Și-atunci esențiali devin păpușarii. Nu manipulatorii la care se gîndește toată lumea, de la politicieni la așa-numiții influencer-i, ci păpușarii dinlăuntrul fiecăruia dintre noi. Pentru că acolo, la mjlocul atît al societății, cît și al sufletului, se dă, ca să zicem așa, bătaia peștelui. Simplu spus, partea de la soare e prea mică, iar partea de la capătul peșterii e prea mare și prea lesne de manipulat. Și-atunci întrebarea-cheie devine: „Cine ne manipulează manipulatorii?”, pentru că-n definitiv păpușarii își construiesc păpușile după modele luate din afara peșterii. Spune-mi ce păpușari ai, ca să-ți spun cum îți sînt educați, cu umbre, prizonierii. Ce filme îți dai. Pentru că, repet, aici nu e vorba despre societate, aici e vorba despre suflet.

E deopotrivă o binecuvîntare și un blestem. În Cartea a opta a Republicii, Socrate face o paralelă între diferitele forme de guvernămînt și diferitele forme ale sufletului, sugerînd nici mai mult, nici mai puțin decît că noi toți ne naștem cu suflete… democratice! Dacă nu v-a pufnit rîsul, e deja un semn bun. Se cheamă că sînteți deschiși la ideile cele mai năstrușnice. Se cheamă că sînteți, fără să realizați, aproape socratici. Pentru că Socrate o spune în Cartea a opta verde-n față: „Democrația apare ca fiind cea mai frumoasă, o țesătură din mai multe culori… Și dacă cineva ar vrea să construiască o Republică din vorbe, cum facem noi acum, ar trebui să meargă într-o democrație, unde, precum într-un mall de Constituții, să-și aleagă acele elemente care-i convin cel mai mult”. (Notă: traducerea e aproximativă.)

Am, așadar, o veste bună și una rea. Vestea bună e că ne-am născut cu suflete democratice. Pe parcursul aceleiași zile, sufletul nostru poate iubi banii, onoarea, sportul, mîncarea multă, mîncarea dietetică, drogurile, ba chiar și pe Platon, în funcție de filmele pe care păpușarii le proiectează în străfundurile sufletelor noastre. Vestea rea e că ne-am născut cu suflete democratice. Pe parcursul aceleiași zile, sufletul nostru poate iubi banii, onoarea, sportul, mîncarea multă, mîncarea dietetică, drogurile, ba chiar și pe Platon, în funcție de filmele pe care păpușarii le proiectează în străfundurile sufletelor noastre.

Să ne-ntoarcem, prin urmare, de unde am plecat: cel mai mare „film” pe care ni-l putem da e acela că noi „nu ne dăm filme”. Fraier nu e cel care își dă filme. Adevăratul fraier e cel care crede că el nu-și dă. Tot în Cartea a opta a Republicii, Socrate avertizează că trecerea de la sufletul democratic la cel tiranic – sufletul lipsit de îndoieli – poate dura cît o fîlfîire din pleope. Depinde de păpușari. Depinde de filme și de regizori.

http://www.dilemaveche.ro


… pentru c-a fost odata, ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti (pacat ca Heidegger nu stia romana, c-ar fi fost mult mai entuziasmat de basmele romanesti decat de Hölderlin) o vreme in care cititorii Dilemei Vechi ar fi stiut ca titlul e o referinta la cartea Hannei Arendt, Eichmann in Ierusalim: Un raport despre banalitatea raului. “Dar de-acuş,/ Zise el cu glas sfârşit/ Ridicând un picioruş,/ Dar de-acuş s-a isprăvit…” De-acus, nu mai bag mana-n foc cata lume stie ca astea-s versuri din Toparceanu, dar stiu ca multa lume vrea reforma educatiei, una care sa nu mai fie bazata pe “memorizare”, ca si cum masina ar putea merge fara benzina sau mintea omului fara informatia “pompata” si ea in scoala.

Asistăm la o explozie a tehnicilor alternative de învățare, menite, chipurile, să stimuleze creativitatea de ambele părți ale catedrei: într-o devălmășie, profesori și studenți cîntă, dansează și bat din palme în timpul cursurilor. O clasă fără o prezentare Power Point și cîteva filmulețe pe YouTube este considerată, în ziua de astăzi, una fără sare și fără piper, dacă nu retrogradă de-a dreptul. Cum să menții interesul studenților obișnuiți cu tweets, Snapchat, feednews ș.a.m.d. – toate surse de informație punctuală, servită clipă de clipă, într-un ritm din ce în ce mai accelerat? A fi sau a nu fi plictisit(or) – iată noua dilemă hamletiană. „Creative learning” presupune, printre altele, îmbrăcarea în costume de epocă, de la togi la peruci pudrate, adoptarea unor roluri – de la Antigona la Benjamin Franklin – cu speranța că astfel de „role-playing” ar putea rezolva problema plictisului intelectual.

Trecerea la învățămîntul online, prin Zoom, MSTeams etc., din cauza pandemiei, a exacerbat fenomenul pînă la cote pe care, pînă deunăzi, le-aș fi numit paroxistice. Acum mă feresc de acest cuvînt ca dracul de tămîie, pentru că mi-am învățat lecția: de fiecare dată cînd zici „mai rău de atît nu se poate”, te-nșeli – se poate. Tare mi-e teamă că, și după sfîrșitul pîrdalnicei ăsteia de pandemii, tendința se va menține. La o primă vedere, e „rentabilă”, atît pentru profesori, cît și pentru studenți. Pentru profesori fiindcă ce poate fi mai lesne decît să predai de acasă, din fața unui computer, în loc să conduci o jumătate de oră sau mai mult doar pentru a ajunge la facultate? Pentru studenți fiindcă ce poate fi mai lesne decît să te conectezi la cursul online, de bună seamă cu microfonul tăiat și camera închisă, și, ascultînd cu o jumătate de ureche prelegerea, să-ți vezi între timp de-ale tale? Puțină lume mai realizează că aceste avantaje sînt un cadou otrăvit.

Pentru profesori fiindcă, încetul cu încetul, arta predarii va deveni o luptă pentru supraviețuirea celui cu cea mai mare priză „la public”. Profesorul se va transforma într-un entertainer. Despre studenți, ce să mai vorbim? Devenind, de facto, stăpînii actului educațional, nu vor avea decît de pierdut. Un discipol în, să zicem, artele marțiale, care își poate controla maestrul, nu va învăța niciodată cum să folosească forța loviturii celuilalt pentru a-și trînti adversarul la pămînt. La fel, un elev care își poate controla învățătorul nu va învăța niciodată nimic. Nici cine e Topîrceanu, nici cine e Hannah Arendt, nici cine e Shakespeare sau Homer.

„Luați un cerc, mîngîiați-l, va deveni vicios”, spunea Eugène Ionesco. Viciul, spre deosebire de virtute, nu presupune efort. De viciu „te lași dus”. Dacă vreți, viciul e „la vale”, iar virtutea – „la deal”. Și-atunci, să fim cinstiți și s-o recunoaștem: cîți dintre noi, puși în fața alternativei „la vale” sau „la deal”, ar alege-o pe ultima, de bunăvoie și nesiliți de nimeni? Viciul, însă, are o problemă majoră: e plictisitor prin definiție. Și banal. „La vale” se dau toți copiii, cu sania, dar cîți dintre ei vor încerca măcar să urce pe Everest? (Notă: Departe de mine gîndul de-a ridica primul piatra – există și coborîri la vale făcute cu stil și aplomb.) Spre deosebire de viciu, însă, efortul virtuții e orice, numai plictisitor nu. S-a plictisit cineva cînd s-a lăsat de vreun viciu? Optimistul din mine se încăpățînează să creadă că taman aici există o oportunitate care s-ar cuveni exploatată. Toată industria de „entertainment” e, de fapt, plictisitoare, altminteri oamenii n-ar schimba canalele și serialele în neștire. Dar asta se aplică și educației. Aparent paradoxal, dar e plictisitor să înveți „fără efort”, fără memorizare, doar cu bătut din palme, Power Point și panglici scoase pe gură. O învață, pe propria-i piele, orice copil. Vine o vreme cînd te scîrbești și de prea mult circ, și de prea multă înghețată. Cumva, însă, aceste constatări de bun-simț se pierd în noianul de reforme educaționale.

Da, ia ceva timp să memorezi că 7 x 7 = 49, că e la deal, dar îți este infinit mai util decît să socotești, fără memorizare, cît fac 7 + 7 + 7 + … (deja m-am plictisit). Da, nici tinerilor greci nu le era ușor să memoreze Iliada și Odiseea, dar o făceau – și ce să vezi? Platon a făcut Academia, Aristotel, discipolul său, Liceul, iar acum avem telefoane mai deștepte decît noi, pe care putem căuta și cît fac 7 x 7, și cum să mergem trei străzi să ne cumpărăm o cafea. Nu mai trebuie să memorizăm nimic, pentru că, vorba lui Pavel Stratan, „la vale-i mai ușor de mers”. Și iarăși, ce să vezi? Majoritatea doctoranzilor din America („furtul de creiere”) provin din țări din astea, retrograde, unde trebuie să știi „pe de rost” tabla înmulțirii, cine-a fost Shakespeare sau Hannah Arendt (dacă știi și de Topîrceanu, cu atît mai bine).

Departe de mine gîndul că memorizarea în sine reprezintă o soluție ideală, altminteri am avea, cu siguranță, mai mulți doctoranzi europeni și americani în China decît invers. Vreau doar să ne redobîndim bunul-simț. După cum nu poți urca Everestul fără antrenament, nu poți gîndi dacă nu „mănînci” informație. Pentru a căuta ceva, trebuie să știi ce cauți. „Nu Te-aș căuta, dacă nu Te-aș fi găsit.” Creativitatea în absența unui efort educațional care implică memorizarea, de la „Înger, îngerașul meu” la tabla înmulțirii și de la „Cățeluș cu părul creț / fură rața din coteț” la viteza luminii „e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvîrșire!”.

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, o vreme în care cititorii Dilemei vechi știau cine-a zis vorbele de mai sus fără să apeleze la Google.

„Dar de-acuş, / Zise el cu glas sfîrşit / Ridicînd un picioruş, / Dar de-acuş s-a isprăvit…”

http://www.dilemaveche.ro


NOTA: Imi cer scuze cititorilor fideli ai acestui blog de casa, dar am fost in Romania, iar asta mi-a ocupat, vorba ceea, tot timpul 🙂 Am ramas, asadar in urma cu vreo trei texte publicate in Dilema Veche. Le postez acum in ordine cronologica, cu scuzele de rigoare.

…pentru că tot românul cunoaște expresia „Drumul spre iad e pavat cu bune intenții” și toată lumea vrea „o țară ca afară”, dar tot românul se cătrănește dacă Guvernul nu aprobă „o punte” peste care să treacă, fără grija apăsătoare a zilei de luni, de vineri pînă marți, Ziua Copilului. Știm cu toții cît de mare e grija părinților români față de educația tinerei generații. Sînt convins că încă de vineri, 28 mai, pînă marți, 1 iunie, bibliotecile și muzeele au fost luate cu asalt, românii și-au petrecut timpul mînă-n mînă cu copiii, mergînd la pescuit, la biserică, în drumeții, descoperind frumusețile patriei și pe cele ale literaturii clasice.

Că, de cînd a început pandemia, România este în topul țărilor cu cele mai puține zile de școală în Europa, nu pare să îngrijoreze prea multă lume, atunci cînd vine vorba de „punțile” dintre week-end-uri și zilele de sărbătoare. În cazul în care ați pierdut șirul sărbătorilor legale (e omenește, la cît de multe sînt), îngăduiți-mi să vi le reamintesc, pentru a vedea că nu sîntem doar un popor harnic și drept-credincios, dar și unul nediscriminator, deschis sărbătorilor cu origini cel puțin dubioase.

Începem noul an cu dreptul, mai precis nu cu una, nu cu două, ci cu trei zile libere: 31 decembrie, 1 și 2 ianuarie. 3 ianuarie a picat duminică. Vorba ’ceea: orice lucru bine făcut începe cu o pauză. N-apucă să se termine luna ianuarie, că sărbătorim, pe 24, Mica Unire și, chiar dacă n-am putut defila cu torțe pe străzi sau juca Hora Unirii, tot merităm o mini-vacanță pentru a ne reîmprospăta lecturile cu „Moș Ion Roată și Unirea”. Din păcate, anul acesta, Mica Unire a picat într-o duminică. 1 și 8 Martie nu sînt oficial zile libere (rușine să ne fie!), dar neoficial ne străduim din răsputeri să ignorăm această scăpare misogină. Le numărăm, așadar, tot la zile libere.

Pîrdalnicul de calendar ne-a jucat feste anul ăsta, că și 1 Mai – Ziua Muncii (ideea comuniștilor americani, dispăruți între timp) a picat, nefericita, în mijlocul zilelor libere de Paște – începute cu ziua liberă de Vinerea Mare (30 aprilie) și încheiate pe 3 mai. Ghinion. Din fericire, 1 Iunie, Ziua Internațională a Copilului (originată în Turcia, în 1920; a nu se confunda cu 20 noiembrie, care e Ziua Universală – nu Internațională! – a Copilului), a picat marți, de unde și nevoia imperioasă a unei „punți” între vinerea scurtă și marțea lungă. N-o mai lungesc, pentru c-ați prins ideea.

De-acum, cu excepția Zilei Naționale (Marea Unire), avem doar sărbători creștine: două zile (!) de Rusalii (mă-ntreb cam cîți români știu ce sărbătorim, de fapt, la Rusalii), în iunie, Adormirea Maicii Domnului în august, Sfîntul Andrei în noiembrie și, de bună seamă, Crăciunul (pică iarăși în week-end!). Pe urmă vine Anul Nou și-o luăm de la capăt. Să fie primit! Sînteți curioși să aflați țări care au un număr asemănător (ba chiar mai mare) de zile libere și de „punți” cu al României? Argentina, Rusia, Cambodgia, Iranul și… Franța. China are doar unsprezece sărbători oficiale plătite, dar două sînt fiecare de cîte o săptămînă.

Vedeți vreo conexiune?

Prin comparație, în SUA, numărul sărbătorilor legale e mult mai lesne de ținut minte, pentru că este… zero! Teoretic. Practic vorbind, există sărbătorile „federale”, nouă la număr, dar astea sînt zile libere (și plătite) doar pentru lucrătorii din guvernul federal. Angajații „la stat”, cum ar veni. Pentru restul lumii, nu există nici o lege care să mandateze zile libere și, cu atît mai puțin, „punți”. Regulile la companiile private sînt sublime, dar lipsesc cu desăvîrșire. La lanțul de magazine Walmart, bunăoară, cel mai mare din America, există o singură zi liberă (una!) – ziua de Crăciun. La un alt lanț de magazine, mai mititel, Kroger, tot așa, dar de Thanksgiving programul e redus. Nici o zi liberă de Anul Nou sau Paște (indiferent pe ce „stil”). Concediul de maternitate? Fără vreo lege clară, cam de la două săptămîni (plătite) la două luni (neplătite).

Și-atunci revin și vă-ntreb: sînteți siguri că vreți o țară ca afară? Siguri-siguri? Și ca afară unde? În Argentina, unde lumea se bate pe hîrtia igienică? Iran? China? Rusia? Sau în capitalista, de-suflet-lipsita Americă? La începutul secolului al XX-lea, Max Weber publica faimoasa carte Etica protestantă și spiritul capitalismului, în care explica diferențele de dezvoltare dintre țările protestante și cele catolice (deja evidente încă din 1905!) prin diferențele culturale care le influențează Weltanschauung-ul, privirea/percepția lumii. Simplu spus, dacă Marx l-a întors pe Hegel cu susu-n jos, Weber l-a întors pe dos pe Marx. America a fost, în bună măsură, creația puritanilor, un soi de protestanți ai protestanților. Ca mișcare religioasă, puritanii au supraviețuit mai puțin de un secol – o fîlfîire de pleoape la scara istoriei. În privința culturii, însă, cîțiva oameni parașutați în mijlocul sălbăticiei, însă convinși că vor deveni farul lumii, și-au atins țelul într-un mod care i-ar fi surprins în primul rînd pe ei înșiși.

Ceea ce ne aduce înapoi la diferența dintre intenții și capătul neintenționat al drumului, dar și la puntea spre iad, de așa-zisa Ziua Copilului. Pentru că-n toată această nesiguranță dintre unde dai și unde crapă, un singur lucru pare să fie sigur – cultura. Cu alte cuvinte, educația. Nu educația ca simplă transmitere de informație, ci educația „pe stil vechi”, care presupunea cultivarea unor deprinderi care să-ți folosească tot restul vieții – cum ar fi deprinderea lucrului bine făcut sau memorarea unor zicale precum „pică pară mălăiață în gura lui nătăfleață”. Avem, ce-i drept, și-o scuză: comunismul. Aparent paradoxal, făcînd elogiul deșănțat al muncii („munca l-a făcut pe om”), comuniștii au reușit să compromită pînă și ideea de muncă. Am crescut cu expresii de genul „cine-i harnic și muncește ori e prost, ori nu gîndește”. Ca toate puritanismele, nici comunismul n-a durat, la scara istoriei, mai mult de-o fîlfîire de pleoape (extrem de dureroasă, ce-i drept, pentru cei care s-a întîmplat să se nimerească taman cînd pleoapele erau închise). Dar, ca și puritanismul american, comunismul românesc a lăsat în urma lui o „cultură”. Una pe dos, din păcate.

Așa că, data viitoare cînd mai cerem „punți” peste care să ne trecem, de mînă, copiii, ar fi bine să chibzuim mai bine unde, de fapt, vrem să-i (a)ducem.

http://www.dilemaveche.ro


…pentru că, dacă e să ne luăm după toate expresiile românești care presupun îngurgitarea altui om sau măcar a unor părți din trupul omenesc, s-ar putea crede că sîntem un popor de canibali îndrăgostiți. (Nici o legătură, în cele ce urmează, cu Istoria intelectuală a canibalismului, a lui Cătălin Avramescu.) Nu-i vorbă, există și-n alte limbi expresii de dragoste exprimate în termeni „canibalici”. Francezii, bunăoară, au „je veux te manger” („vreau să te mănînc”), ba chiar „je te mangerai tout rond” sau „tout cru” („te-aș mînca cu totul” sau „de viu/crud”). Englezii au și ei „I’d swallow you up” („te-aș înghiți dintr-una”), „I want to eat you up” („îmi vine să te mănînc”) ș.a.m.d. Ca români, însă, în afara exemplelor de mai sus, avem multe altele, imposibil de enumerat în detaliu aici, de la banalul „mînca-l-ar mama” la pofte mai specifice, de genul „mînca-ți-aș buzele”, degetele sau ochii, pînă la cele cvasi-transcendentale, gen „mînca-ți-aș inima” sau chiar „sufletul”.

Constatarea e, măcar la o primă vedere, măgulitoare. Cum toate aceste expresii sînt evident asociate cu iubirea ce-și dorește să în-corporeze (la propriu) obiectul dragostei, se cheamă că sîntem un popor iubitor cu asupra de măsură, atît „la vrac” („mînca-te-aș cu totul”), cît și în detaliu („degetele”, „obrajii”, „ochii”), atît „în transcendent”, cît și „în imanent”. Iar cînd zic „imanent”, nu mă refer la posibilele conotații sexuale (existente, de-altminteri, și-n alte limbi). Astea sînt banale. Pe de o parte, pentru că actul sexual poate fi văzut ca o formă mai concretă a aceleiași dorințe de în-corporare (de unde și expresia „a face dragoste”). Pe de alta, pentru că subiectul s-a devalorizat prin inflație psihanalitică. În zilele noastre, e acceptat automat, bunăoară, că-n „Scufița Roșie” lupul nu e decît un prădător sexual pedofil, chit c-o mănîncă, fără remușcări, nu doar pe Scufița Roșie, ci și pe bunica uitată de majoritatea interpretărilor (asta ar fi de psihanalizat). Ca să nu mai vorbim despre lupul din „Capra cu trei iezi”. Pentru a parafraza o vorbă atribuită lui Freud, uneori un lup e doar un lup. Așa că mai bine să ne ocupăm de interpretările mai interesante.

Pentru că, dincolo de interpretarea convenientă a româneștii porniri de a-l mînca pe cel iubit, mai există una, mai puțin măgulitoare. Există o diferență fundamentală între a vrea să-l mănînci pe celălalt și a te lăsa mîncat, iar asta nu doar la propriu, ci și la figurat. Cînd vrei să-ți mănînci obiectul dragostei, o faci din dorința de a șterge astfel distanța dintre iubitor și iubit, evident în favoarea iubitorului-mîncător. Din momentul în care e în-corporat în iubitor, iubitul nu mai are alegere, nu se mai poate răzgîndi, nu mai poate părăsi relația, decît cel mult la dorința îngurgitatorului. Peștele uriaș care-l înghite pe îndărătnicul profet Iona n-o face (din cîte știm) din dragoste pentru Iona. Chitul, cum e numit în varianta românească, e doar intermediarul iubirii lui Dumnezeu, care-l forțează pe profet să-și ducă la capăt misiunea primită și astfel nu doar să salveze de la pieire cetatea Ninive, ci și să învețe puterea căinței și a iertării. Între noi fie vorba, aici e și greșeala lui Iona din piesa de teatru, altminteri superbă, cu același nume, a lui Marin Sorescu – Iona al lui Sorescu vrea să iasă din pîntecele peștelui prin forțele proprii, nu se lasă scos acolo unde trebuie, cînd trebuie. N-o mai lungesc: iubirea „canibalică” e o iubire posesivă, prea puțin înclinată spre a împărtăși cu alții obiectul iubirii. Nu întîmplător ceea ce începe cu „mînca-l-ar mama” sfîrșește de multe ori cu „soacră, soacră, poamă acră”.

Și-atunci, dacă dragostea tot trece inevitabil prin stomac, e bine să fim grijulii cu ceea ce băgăm în gură. Altfel spus, cu ceea ce iubim. Pentru că de iubit nu iubim doar oameni, ci și animale, obiecte, cărți, idei, amintiri și cîte și mai cîte! Sîntem, cum s-ar zice, pantagruelici. Expresia, însă, e prea puțin înțeleasă. De cele mai multe ori e folosită pentru a ilustra un apetit nestăvilit pentru mîncare. Cei care însă au frunzărit măcar Gargantua și Pantagruel a lui François Rabelais știu că atît Gargantua (tatăl), cît și Pantagruel (fiul), uriași cum sînt, ies în evidență în primul rînd prin educația primită. Nu ce bucate, ci ce profesori au avut și ce cărți au mîncat „pe pîine” ca să crească atît de mari (Gargantua se naște din urechea mamei, după cum Atena, zeița înțelepciunii, se naște direct din fruntea lui Zeus). Mai mult, Gargantua începe cu o referință la Socratele din Simpozionul platonic, în care naratorul îl folosește pe Socrate drept exemplu că adevărul e ascuns sub suprafața vizibilă a lucrurilor. (Sau, cum spune Ioan Gură de Aur, diavolul „a primit ceea ce vedea și a căzut prin ceea ce nu vedea”.) Cartea se încheie cu o consultare a Oracolului Sfintei Sticle, la care, pentru a descifra răspunsul, o carte se cuvine a fi băută – la propriu.

Bate șaua să priceapă iapa.

Dacă la restaurant ne pierdem de multe ori timpul pînă ne hotărîm ce-am prefera să mîncăm, poate că-n viață n-ar strica să chibzuim puțin și la ceea ce-am prefera să iubim, că tot de-un fel de mîncare e vorba, la urma urmei. Dar această decizie s-ar cuveni să fie doar aperitivul acestui ospăț al iubirii. Paradoxul iubirii „canibalice” este că te satură doar cînd te lași mîncat – ba chiar te oferi, chit că ăsta e un ideal greu de atins pentru muritorii de rînd. Nu „mînca-te-aș”, ci „mănîncă-mă”! Pentru credincioși, „Luați, mîncați, acesta este Trupul Meu!” (Matei 26) nu e vreo metaforă (de aceea, printre acuzațiile aduse primilor creștini a fost și aceea de canibalism). Dar și Iona, că tot l-am pomenit, se oferă, de bunăvoie și nesilit de nimeni, mîncare pentru pești, pentru a-i salva pe ceilalți. Iar în Parfumul lui Patrick Süskind, Jean-Baptiste Grenouille, un sociopat și criminal în serie din Franța secolului al XVII-lea, care putea controla reacțiile oricui folosind puterea parfumului, scîrbit de ușurința cu care pot fi manipulați oamenii și de cît de urît put, sfîrșește prin a se scîrbi de sine însuși. (Legătura dintre simțul olfactiv și cel apetitiv nu mai are nevoie de dovezi.) Se stropește, de bunăvoie și nesilit de nimeni (și el), cu parfumul iubirii și e mîncat, la propriu, din prea multă dragoste. Spune-mi ce-ai vrea să mănînci ca să-ți spun cine ești.

Poftă bună!

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro


… pentru tinerii care n-au prins filmele din perioada comunista, expresia „Citeste si da mai departe!„‘ parea sa fie o regula la toate manifestele tipariti de catre obiditii comunisti in ilegalitate.

Sa fim, insa, obiectivi: „Citeste si da mai departe!” nu e catusi de putin un indemn rau. Dar totul depinde de ce anume citesti, cum dai mai departe, si cui. Iar cu asta incepem sa ne apropiem de miezul postarii, care consta in ceremonia de obtinere a doctoratului.

Ceremonia a inceput in asa-numitul Ev Mediu Intunecat – atunci cand au aparut primele universitati, oamenii vorbeau fluent vreo trei limbi si latina:), si cantau „Gaudeamus igitur” (pare-se ca dateza de prin secolul al XIII-lea).

Stiti de ce doctoratul se mai numeste PhD, adicatelea Doctor in Filosofie, si daca il faci in, sa zicem Geologie? Pentru ca tot in Evul Mediu Intunecat nu puteai gradua in niciuna dintre celelalte discipline (Drept, Teologie si Medicina) daca nu graduai mai intai in Filosofie. Ce-am fost si ce-am ajuns!

Oricum, ceremonia s-a pastrat in SUA, unde mai intai se defileaza cu steagurile fiecarui Colegiu, dupa care viitorii doctori sunt „hooded” de catre indrumatorii doctoratului. Mai exact, li se pune peste cap o „gluga” („hood”) cu culorile Universitatii. La randu-le, indrumatorii trebuie sa poarte costumul de la universitatea de la care au graduat, nu cea la care predau. E un fel de „binecuvantare”, de trecere a stafetei de la un cititor de carti la alt cititori de carti.

E o intreaga simbolistica, de la cele trei dungi de catifea de pe maneca, la ciucurasul purtat pe partea stanga dupa graduare (pe dreapta, inainte), la culoarea albastra de pe gluga, indiferent de celelalte culori (semn ca esti doctor in Filosofie, nu in Drept, Medicina, etc – ei au alte culori), forma tichiei, s.a.m.d.

Pare o ceremonie absurda in ziua de astazi, dar sa nu uitam ca ne hranim cu simboluri: steaguri, insigne, decoratii.

Anul acesta, am citit si am dat mai departe.



…chiar dacă sînt, de la natură, un om leneș, fac tot ce-mi stă în putință pentru a-mi conserva energiile pentru lucrurile care mă interesează. Fiind un admirator al posmagilor gata muiați, n-am nici conturi pe rețelele de socializare. De vreo zece ani mi se tot spune că nici nu știu ce pierd (varianta românească a FOMO – Fear Of Missing Out). Și tot de vreo zece ani îmi pare că nu pierd nimic esențial. Dimpotrivă – alții muncesc pentru mine. Alții verifică toate rețelele de socializare, culeg informațiile cele mai importante (ba chiar și scandalurile mai interesante), le rostogolesc prin mass-media, pînă cînd, în cîteva agenții de știri, vreo două ziare și cîteva televiziuni de știri ajunge informația distilată, cea care contează. Și chiar dacă, printre crăpături, mai scapă vreuna, am suficienți amici de nădejde care mă țin informat, de bunăvoie și nesiliți de nimeni.

Nu mi-a trebuit, prin urmare, cont de Facebook pentru a afla că Facebook testează o aplicație de „întîlniri romantice” pentru… oameni buni! Știam că există felurite site-uri pe care oamenii le folosesc pentru a-și întîlni iubirea vieții, sau măcar un partener de-o noapte, dar partea cu „oamenii buni” mi-a stîrnit atenția. N-am rezistat și-am dat click pe știre pentru a afla mai multe. Și-am aflat că „bunătatea nu este doar parte a unui program”. Cei de la Facebook nu glumesc cînd vine vorba despre oamenii buni – doar ei pot beneficia gratuit de acest serviciu (dacă au cont de FB, desigur). Doritorii trebuie să explice în detaliu de ce se consideră oameni buni, dar asta nu e suficient. O echipă de „experți” de la Facebook le va verifica răspunsurile, înainte de a-i accepta ca utilizatori și a le îngădui să vorbească pe video, pentru patru minute, cu potențialul suflet-pereche. Pentru cei interesați, aplicația se numește Spark („Scînteia“). Ce poate aprinde mai lesne scînteia iubirii dacă nu certitudinea, atestată de către experți, că atît tu, cît și ceilalți utilizatori sînteți oameni buni?

Nu mi-a părut rău c-am mușcat din momeală (clickbait). A meritat, pentru că știrea m-a pus pe gînduri: Cum să te prezinți pentru a-i convinge pe experții de la FB că ești om bun? Ce fel de dovezi sînt necesare pentru a determina că un om e bun? Care sînt criteriile? Face donații? E membru Greenpeace sau merge la biserică? Cum deosebește un specialist omul bun de omul rău (pentru că e limpede că, fiind o aplicație exclusivistă, prezumția nu e doar că există și oameni răi, dar și că ei, cei răi, reprezintă majoritatea)? Care sînt calificările experților? Presupunem că sînt cei mai buni pentru că, la orice selecție serioasă, profesioniștii îi judecă pe aspiranți și îi acceptă (sau nu) în breaslă. Pe profesioniștii bunătății de la FB cine i-a confirmat?

Acestea sînt însă doar cîteva întrebări preliminare, de încălzire. Cele cu adevărat importante abia urmează: 1) Pot declara, cu mîna pe inimă, că sînt un om bun? 2) E bine pentru mine să cred că sînt om bun, indiferent de criteriile de judecată folosite? 3) De ce m-aș îndrăgosti de un om convins că e bun? Să le luăm pe rînd.

1) Cei care mai merg la biserică știu că, înainte de împărtășanie, rugăciunea aparținînd, după tradiție, Sfîntului Ioan Gură de Aur începe așa: „Cred, Doamne, și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit în lume să mîntuiești pe cei păcătoși, dintre care cel dintîi sînt eu” (1 Timotei. 1:15). Din această perspectivă măcar, ideea că m-aș putea făli cu bunătatea mea pare cel puțin aiurea, dacă nu semnul distinctiv al păcatului trufiei. Poate că n-am omorît, furat, mințit etc., dar oare sînt chiar fără de păcat? Să arunce primul piatra.

2) Cu ce m-ar ajuta convingerea că sînt om bun? Desigur, pentru moment, m-ar face să mă simt mai bine, prin comparație. Dar, după cum observa Rousseau, omul modern e nefericit pentru că trăiește într-o comparație perpetuă. E „omul divizat împotriva sieși”. Cînd se gîndește la alții, se gîndește la sine (cum se situează prin raportare la ei – e mai înalt, mai deștept, mai chipeș, mai bogat etc.?), iar cînd se gîndește la sine, se gîndește la alții (cum „arată” în ochii celorlalți). E o competiție pe care nimeni n-are cum s-o cîștige. Depresie asigurată.

3) De ce m-aș îndrăgosti de un (alt) om care se consideră bun? Omul acela nu-l va putea niciodată înțelege cu adevărat sau ierta pe cel rău (sau mai puțin bun). Păi, mi-ați putea replica, de aia e om bun, pentru că-mi va ierta greșelile, slăbiciunile sau căderile. Hopa! Deci faceți greșeli, aveți slăbiciuni și căderi – deci ați mințit (sau v-ați înșelat) declarîndu-vă bun. Sau nu aveți, și-atunci partenerul vă judecă greșit. Deci nu e un om bun, cum s-a pretins. Cum o dai, cum o cotești, din spirala catastrofală de-a te considera om bun n-ai cum scăpa. Vorba lui Eugène Ionesco: „Luați un cerc, mîngîiați-l, va deveni vicios”.

Aici nu e vorba despre teologie. Aici e vorba despre bun-simț. „Îi veți cunoaște după roade.” Ați cunoscut vreun om instalat confortabil în certitudinea bunătății lui care să nu fie ranchiunos pe lumea rea dimprejur? Lumea care nu-l merită? Cum se face că doar cei care nu se consideră buni, ci dimpotrivă, primii păcătoși, par a nu avea nevoie de psihoterapie? Cum se face că aceia care nu caută fericirea o găsesc? Nu trebuie să fii creștin pentru a realiza că creștinismul e contraintuitiv. E pe dos de ceea ce-ți „vine” și de ceea ce crezi c-ar fi normal. Nu „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, ci „iubește-ți dușmanul”. Nu un Dumnezeu atotputernic, ci unul care e răstignit și ucis. Cu moartea pre moarte călcînd. Și, vorba lui Nicolae Steinhardt, un Boier, care nu socotește cu abacul, ci iartă cu generozitate. Să nu uităm, primul care intră în Rai nu e vreun sfînt, ci un tîlhar. De ce? Pentru că nu s-a crezut „om bun”, dar a recunoscut bunătatea atunci cînd a văzut-o.

Nu e complicat. Creștinismul e ca mersul pe bicicletă. Cînd te urci pe bicicletă și te înclini într-o parte, „îți vine” să întorci ghidonul în direcția opusă. Ți se pare normal. Logic. Dar, după ce cazi de cîteva ori și-ți julești genunchii, înveți să nu te mai încrezi în „ce-ți vine” și-n logica simplistă. Înveți repejor că trebuie să faci exact opusul și să-ntorci ghidonul în direcția în care te înclini, deși nu-ți vine. Cu alte cuvinte, înveți să te încrezi în legile fizicii, chiar dacă nu știi că le spune așa, doar pentru a nu-ți mai juli genunchii.

Cînd sînt slab, atunci sînt tare. Chiar și pe Facebook.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro


Sfantul Ioan Gura de Aur (Chrisostomul) – in romaneste:

„De este cineva binecredincios si iubitor de Dumnezeu, sa se bucure de acest praznic frumos si luminat. De este cineva sluga inteleapta, sa intre, bucurandu-se, intru bucuria Domnului sau. De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum rasplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintai, sa-si primeasca astazi plata cea dreapta. De a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca.

De a ajuns cineva dupa ceasul al saselea, sa nu se indoiasca, nicidecum, caci cu nimic nu va fi pagubit. De a intarziat cineva pana in ceasul al noualea, sa se apropie, nicidecum indoindu-se. De a ajuns cineva abia in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama din pricina intarzierii, caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel de pe urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintai; si pe cel de pe urma miluieste, si pe cel dintai mangaie; si aceluia plateste, si acestuia daruieste; si faptele le primeste; si gandul il tine in seama, si lucrul il pretuieste, si vointa o lauda.

Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru; si cei dintai, si cei de al doilea, luati plata. Bogatii si saracii impreuna bucurati-va. Cei ce v-ati infranat si cei lenesi, cinstiti ziua. Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi. Masa este plina, ospatati-va toti. Vitelul este mult, nimeni sa nu iasa flamand. Gustati toti din ospatul credintei; impartasiti-va toti din bogatia bunatatii. Sa nu se planga nimeni de lipsa, ca s-a aratat Imparatia cea de obste. Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate, ca din mormant iertare a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de ea. Pradat-a iadul Cel ce S-a pogorat in iad; umplutu-l-a de amaraciune, fiindca a gustat din trupul Lui. Si aceasta mai inainte intelegand-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amarat, intimpinandu-Te pe Tine jos: amaratu-s-a ca s-a stricat. S-a amarat, ca a fost batjocorit; s-a amarat, ca a fost omorat; s-a amarat, ca s-a surpat; s-a amarat, ca a fost legat. A primit un trup si de Dumnezeu a fost lovit. A primit pamant si s-a intalnit cu cerul. A primit ceea ce vedea si a cazut prin ceea ce nu vedea. Unde-ti este, moarte, boldul? Unde-ti este, iadule, biruinta? Inviat-a Hristos si tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos si au cazut diavolii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata stapaneste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa; ca Hristos, sculandu-Se din morti, incepatura celor adormiti S-a facut. Lui se cuvine slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin.”

… in engleza:

If any man be devout and love God, let him enjoy this fair and radiant triumphal feast. If any man be a wise servant, let him rejoicing enter into the joy of his Lord. If any have labored long in fasting, let him now receive his recompense. If any have wrought from the first hour, let him today receive his just reward. If any have come at the third hour, let him with thankfulness keep the feast. If any have arrived at the sixth hour, let him have no misgivings; because he shall in nowise be deprived thereof. If any have delayed until the ninth hour, let him draw near, fearing nothing. If any have tarried even until the eleventh hour, let him, also, be not alarmed at his tardiness; for the Lord, who is jealous of his honor, will accept the last even as the first; he gives rest unto him who comes at the eleventh hour, even as unto him who has wrought from the first hour.

And he shows mercy upon the last, and cares for the first; and to the one he gives, and upon the other he bestows gifts. And he both accepts the deeds, and welcomes the intention, and honors the acts and praises the offering. Wherefore, enter you all into the joy of your Lord; and receive your reward, both the first, and likewise the second. You rich and poor together, hold high festival. You sober and you heedless, honor the day. Rejoice today, both you who have fasted and you who have disregarded the fast. The table is full-laden; feast ye all sumptuously. The calf is fatted; let no one go hungry away.

Enjoy ye all the feast of faith: Receive ye all the riches of loving-kindness. let no one bewail his poverty, for the universal kingdom has been revealed. Let no one weep for his iniquities, for pardon has shown forth from the grave. Let no one fear death, for the Savior’s death has set us free. He that was held prisoner of it has annihilated it. By descending into Hell, He made Hell captive. He embittered it when it tasted of His flesh. And Isaiah, foretelling this, did cry: Hell, said he, was embittered, when it encountered Thee in the lower regions. It was embittered, for it was abolished. It was embittered, for it was mocked. It was embittered, for it was slain. It was embittered, for it was overthrown. It was embittered, for it was fettered in chains. It took a body, and met God face to face. It took earth, and encountered Heaven. It took that which was seen, and fell upon the unseen.

O Death, where is your sting? O Hell, where is your victory? Christ is risen, and you are overthrown. Christ is risen, and the demons are fallen. Christ is risen, and the angels rejoice. Christ is risen, and life reigns. Christ is risen, and not one dead remains in the grave. For Christ, being risen from the dead, is become the first fruits of those who have fallen asleep. To Him be glory and dominion unto ages of ages. Amen.

…et, pour la bonne bouche, si in franceza:

Que tout homme pieux et ami de Dieu jouisse de cette belle et lumineuse solennité.

Tout serviteur fidèle, qu’il entre avec allégresse dans la joie de son Seigneur.

Celui qui a porté le poids du jeûne, qu’il vienne maintenant toucher son denier.

Celui qui a travaillé depuis la première heure, qu’il reçoive aujourd’hui le juste salaire.

Celui qui est venu après la troisième heure, qu’il célèbre la fête dans l’action de grâce.

Celui qui est arrivé après la sixième heure, qu’il n’ait aucun doute, il ne sera pas lésé.

Si quelqu’un a tardé jusqu’à la neuvième heure, qu’il approche sans hésiter.

S’il a traîné jusqu’à la onzième heure, qu’il n’ait pas honte de sa lenteur,

car le Maître est généreux,

il reçoit le dernier comme le premier;

il accorde le repos à l’ouvrier de la onzième heure comme à celui de la première.

Il fait miséricorde à celui-là, et comble celui-ci.

Il donne à l’un, il fait grâce à l’autre.

Il accueille les oeuvres, il apprécie le jugement ; il honore l’action et loue l’intention.

Aussi, entrez tous dans la joie de notre Seigneur.

Premiers et derniers, recevez le salaire.

Riches et pauvres, chantez en choeur tous ensemble.

Les vigilants comme les nonchalants, honorez ce jour.

Vous qui avez jeûné, et vous qui ne l’avez point fait, réjouissez-vous aujourd’hui.

La table est prête, mangez-en tous ; le veau gras est servi, que nul ne s’en retourne à jeun.

Jouissez tous du banquet de la foi.

Que nul ne déplore sa pauvreté car le Royaume est apparu pour tous.

Que nul ne se lamente sur ses fautes, car le pardon s’est levé du tombeau.

Que nul ne craigne la mort, car la mort du Sauveur nous a libérés.

Il a détruit la mort, celui qu’elle avait étreint.

Il a dépouillé l’enfer, celui qui est descendu aux enfers.

Il l’a rempli d’amertume, pour avoir goûté de sa chair.

Isaïe l’avait prédit en disant :

„l’enfer fut rempli d’amertume lorsqu’il t’a rencontré”;

rempli d’amertume, car il a été joué;

bouleversé, car il fut mis à mort ; bouleversé, car il fut anéanti.

Consterné, car il saisit un corps et trouva un Dieu.

Il prit de la terre et rencontra le ciel.

Il saisit ce qu’il voyait, et tomba sur celui qu’il ne voyait pas.

O mort, où est ton aiguillon ?

Enfer, où est ta victoire.

Le Christ est ressuscité et tu as été terrassé.

Le Christ est ressuscité et les anges sont dans la joie.

Le Christ est ressuscité et voici que règne la vie.

Le Christ est ressuscité, et plus un mort au tombeau,

car le Christ est ressuscité des morts, prémices de ceux qui se sont endormis.

A lui, gloire et puissance dans les siècles des siècles Amen.

Hai sa fie si-n germana:

Osterpredigt des Johannes Chrysostomos

Wer fromm und gottesfürchtig ist, labe sich an diesem schönen strahlenden Fest.
Wer ein getreuer Knecht ist, gehe fröhlich ein zu seines Herrn Freuden.
Wer sich im Fasten verzehrt hat, empfange jetzt seinen Dinar.
Wer von der ersten Stunde an gearbeitet hat, empfange heute seinen gerechten Lohn.
Wer um die dritte Stunde gekommen ist, feiere mit Danken.
Wer um die sechste Stunde gekommen ist, zweifle nicht. Er wird nichts einbüßen.
Wer nach der neunten Stunde gekommen ist, trete herzu ohne Zaudern und Furcht.
Wer um die elfte Stunde gekommen ist, fürchte sich nicht ob seines späten Kommens.
Denn der Herr ist großzügig, er empfängt den Letzten wie den Ersten.

Er lässt den Arbeiter der elften Stunde zur Ruhe eingehen wie den der ersten Stunde.
Er erbarmt sich des Letzten und sorgt für den Ersten. Jenem gibt er, und diesem schenkt er
Die Werke nimmt er an und begrüßt den Entschluss. Die Tat ehrt er, und die Absicht lobt er.
So geht ein, alle, zu eures Herrn Freuden!

Empfangt euren Lohn, die Ersten wie die Letzten! Reiche und Arme, jubelt miteinander!
Ausdauernde und Achtlose, ehrt diesen Tag!
Wer die Fasten gehalten, und wer sie vermieden, freue sich heute!
Der Tisch ist gedeckt, tretet alle herzu und tut euch gütlich
Das gemästete Kalb ist bereit, niemand gehe hungrig von dannen.
Jeder erquicke sich am Gastmahl des Glaubens.
Jeder genieße den Reichtum seiner Güte.

Niemand beklage seine Armut, denn das Reich ist allen erschienen.
Niemand beweine seine Schuld, denn Vergebung leuchtet vom Grabe.
Niemand fürchte den Tod, denn des Erlösers Tod hat uns befreit.
Er hat den Tod vernichtet, von dem er umfangen war.
Er hat die Hölle gefangen geführt, in die er hinabfuhr
Er erzürnte sie, der er sein Fleisch zu kosten gab.

Jesaja weissagt und spricht:
Die Hölle ward betrübt, als sie dich gewahrte.
Sie ward betrübt, denn sie ward zu Spott.
Sie ward betrübt, denn sie ward vernichtet.
Sie ward betrübt, denn sie ward gestürzt
Sie ward betrübt, denn sie ward gefesselt.

Die Hölle nahm einen Leib und begegnete Gott.
Sie nahm Erde und traf auf den Himmel.
Sie nahm das Sichtbare und fiel durch das Unsichtbare.

O Tod, wo ist dein Stachel? O Hölle, wo ist dein Sieg?
Christ ist erstanden, und du bist gestürzt
Christ ist erstanden, und die Dämonen sind gefallen.
Christ ist erstanden, und die Engel frohlocken.
Christ ist erstanden, und das Leben ist Sieger.
Christ ist erstanden, und leer sind die Gräber.

Denn Christus ist geworden der Erstling unter denen, die da schlafen,
da er ist auferstanden von den Toten.
Ihm sei Lob und Preis von Ewigkeit zu Ewigkeit. AMEN.

CHRlSTUS IST AUFERSTANDEN, ER IST WAHRHAFTIG AUFERSTANDEN!


… În-credere

24apr.21

…pentru că, deși s-a vorbit mult despre efectele secundare ale vaccinurilor anti-COVID, n-am auzit încă pe nimeni vorbind despre vreun efect secundar benefic. Nu știu dacă vaccinul Johnson & Johnson provoacă tromboze, dar știu sigur că mie mi-a dat idei. Mărturisesc că mă interesa mai puțin vaccinul și mai mult dovada de vaccinare, pentru a putea reveni în țară fără teama de a fi carantinat sau blocat pe undeva, la plecare sau la întoarcere. Vă imaginați, așadar, dezamăgirea pe care-am simțit-o cînd mi s-a înmînat un cartonaș tipărit, pe care erau scrise cu pixul, de mînă, numele, data nașterii, data vaccinării, numărul lotului de vaccin și locația. Cu pixul! De mînă! Păi, asta puteam face și eu, cu o imprimantă și-un pix! Am cerut, respectuos, „ceva mai oficial”, dacă se poate cu o ștampilă. Ceva care să inspire o birocratică seriozitate și, prin urmare, încredere în Europa. Omul s-a uitat la mine nedumerit și, dac-ar fi știut cum, probabil s-ar fi crucit. „Păi, asta e dovada oficială! Alta nu este.” Nu l-am crezut. Văzusem o dovadă de vaccinare din Franța: frumos tipărită, frumos ștampilată, pe o întreagă coală A4, cu tot felul de cifre și nume pe care nimeni n-ar avea răbdare să le parcurgă. Tocmai de aceea, impunea respect și încredere. Din cîte-nțeleg, și cele din România sînt la fel de impunătoare. Aici, am întrebat în stînga și-n dreapta. Degeaba. Indiferent unde se vaccinaseră și cu ce, toți americanii primiseră același cartonaș scris de mînă, cu pixul.

Efectul secundar s-a făcut simțit de-ndată. Am realizat brusc una dintre diferențele majore dintre America și Europa, în general, și România, în particular – încrederea! Nu e o diferență economică. Dar e una care explică și diferențele economice. Mi-am amintit cît de șocat am fost prima oară cînd am văzut că-n America poți plăti cu cecul orice, de la zarzavaturi la case sau iahturi. Cum vine asta? – m-am întrebat ca tot românul proaspăt ieșit din comunism, învățat că toată lumea „fentează sistemul” cît de mult poate, ba-i mai fentează și pe cei din jur. Oricine pune mîna pe carnetul meu de cecuri îmi poate falsifica semnătura! Mi-am amintit de căruțele de bani plătite în România pentru notarizarea traducerilor diplomelor de facultăți și masterat sau pentru vînzarea-cumpărarea apartamentelor. În America, dacă vrei să notarizezi ceva, orice (de obicei pentru Europa), mergi la bancă. Dacă e banca unde ai contul, nu plătești nimic. Dacă e o altă bancă, plătești o taxă de cîțiva dolari, indiferent de numărul de pagini, de limba în care e redactat documentul, dacă e tipărit sau scris de mînă. Și e de bun-simț. „Notarul” cu pricina pune o ștampilă (singura ștampilă pe care am văzut-o de cînd sînt în SUA) și semnează că i-ai declarat pe propria răspundere că e adevărat ce scrie acolo. Dacă ulterior se dovedește c-ai mințit, e faptă penală. Nu-ți trebuie studii superioare pentru asta. Vînzările-cumpărările de mașini sau case se fac și ele tot prin semnătură de mînă, cu pixul. Pe-ncredere. Notarii din România ar muri de foame în America. Aviz amatorilor!

Diferența dintre o societate bazată pe încredere și una clădită pe suspiciune e uriașă pentru că pleacă de la premise diferite despre natura umană și, implicit, despre relațiile interumane. În primul caz, se pornește de la premisa că oamenii sînt, cu rare excepții, corecți. Nu sînt „puși” pe înșelătorie și furtișag. În celălalt, e invers. Prezumția este una de vinovăție. Cel de lîngă mine vrea să mă fure, să mă-nșele, „să-mi tragă țeapă”. Asta se vede din clipa în care plătești într-un restaurant c-o carte de credit. Pretutindeni în SUA (și-am colindat nițel), dai cardul chelnerului, el îți aduce nota, scrii de mînă bacșișul, semnezi și-ți recuperezi cardul. Pretutindeni în Europa (și-am colindat-o nițel) e invers. Nu lași cardul din mînă. Chelnerul vine la masă („pay-at-the-table”) c-un aparat (POS) prin care îți treci cardul. Într-o societate, oricare va fi fiind aceea, încrederea se cîștigă greu și se poate pierde repede. Dovadă, Canada, unde sistemul american de plată a fost abandonat în favoarea celui european, pentru a preveni eventualele fraude. Schimbarea a fost salutată ca un semn de progres. Îngăduiți-mi să o privesc taman pe dos.

Neîncrederea e toxică și poate otrăvi rapid și ucide orice relație atinge. Cupluri care și-au declarat iubire veșnică se destramă, frați și surori se ceartă pe moșteniri, relațiile de serviciu se umplu de ură, orice gest sau cuvînt e automat suspect, simpatiile politice ascund interese meschine ș.a.m.d. Regimul Terorii din timpul Revoluției Franceze, cînd au fost ghilotinați zeci de mii de oameni, a pornit de la neîncredere, și la fel au pornit și crimele nazismului sau ale comunismului. Dar tot neîncrederea a dus și la prăbușirea lor. Pentru că, lăsată de capul ei, neîncrederea nu poate construi, ea poate doar distruge. Inclusiv relația cu Doamne-Doamne. „Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cît un grăunte de muștar, aţi zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici colo», și s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă” (Matei 17:20). Cum încă n-a văzut nimeni munții mișcîndu-se de colo-colo, iar pe apă nu merg decît nebunii întru Hristos la Vodolazkin, dar nici aceia, după cum constată critic-înțelegător privitorii, „n-au învățat încă să fugă”, se cheamă că avem, ca oameni, un deficit major la capitolul credință. Avem însă și o soluție simplă: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” (Marcu 9:24). Altfel spus, nu unde îți este inima, ci unde vrei să îți fie (etimologic, „credo” vine de la „kerd-dhe”, literal „a-ți pune inima”).

Aici, însă, nici măcar nu mai e vorba de religie. Aici e vorba despre un elementar bun-simț. Pe cînd colinda America pentru a-i înțelege viitoarea ascensiune, tînărul Alexis de Tocqueville s-a folosit de serviciile unui căruțaș și a început să-l descoasă cu privire la credință. Omul, simplu după vorbă, după port, i-a spus doar ceva de genul: „Dom’le, pe mine nu mă interesează în ce crede omul, dar mă interesează să creadă. Că dacă nu crede-n nimic, eu cum să am încredere-n el să-i dau un dolar?”. Și uite-așa s-a născut America – pe încredere. Pe credit, atît la propriu, cît și la figurat. Așa că, dacă mai auziți vreun pragmatic, uns cu toate alifiile, vorbind cu dispreț despre creduli, amintiți-i că ăștia, credulii, cîștigă atît Împărăția Cerurilor, cît și Războaiele Mondiale sau un nivel de trai invidiat de-o lume întreagă. Fără ștampile.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro


… pentru ca nu e bine ca omul sa fie singur (Geneza 2:18), dar nici cainele. In cazul asta, Lily. Asa c-am mai luat un pui de beagle, de data asta baiat, pe care l-am botezat Ghita (pe romaneste) si Gus (pe englezeste). Nu poti merge la veterinar cu un caine al carui nume nu-l poate pronunta nici medicul, nici receptionista. (Cititorii fideli ai acestui blog isi vor mai fi amintind ca si pe Vasile il chema, pe englezeste, Max.)

As putea povesti mult si bine despre nazdravaniile lui Ghita si despre interactiunile lui cu ceilalti caini din casa. Ma voi multumi, insa, doar cu un sfat: Daca sunteti cumva, Doamne-fereste!, depresati, nu aruncati banii pe Prozac, Zoloft, sau psihoteraputi. E mai ieftin si mai eficient sa va luati un catelandru. Va va reaminti ceas de ceas despre bucuria de-a trai pur si simplu (la propriu).

Alec i-a facut si-o casuta – simbol, ca de folosit, o foloseste pe-a noastra, dar, vorba ceea, daca vrea un moment de singuratate, ar avea unde sa se retraga.

Si-acum, pentru necunoscatori, explicatia titului acestei postari.