… ca de n-ar fi, nu s-ar povesti. Pe Ana (ca si pe Andrei, de altfel, cu Alec n-am mai putut), i-am dat la scoala de la cinci ani. Asa ca Ana, cand a ajuns in America, la zece ani, era deja in clasa cincea. Norocul a facut ca birocratii sa nu se prinda decat prea tarziu, dupa ce incepuse scoala (s-au prins, insa, la Andrei, dupa ce s-au „fript” cu Ana, ca Fumurescu nu e un nume la fel de comun ca si Smith :)).

Nici unul dintre ei n-a avut probleme „de adaptare” – imi place sa cred c-aici a intervenit si „gena de supravietuire sub comunism” 🙂 Darwin, daca preferati. Te adaptezi sau pieri.

Ce scria Ana la sfarsitul clasei a cincea – primul an petrecut in America? Asta!

Ana.5th.grade

Ce face ea acum? Nu-i mai place baschetul, restul a ramas cam la fel, Printre altele, asta a pictat in liceu.

starry.night.Ana

Dupa un masterat la Indiana University si un inceput de doctorat la Houston, un doctorat la University of Pittsburgh, in istorie – istoria Romaniei, ca sa fim mai precisi. Si i-a fost oferita posibilitatea de-a preda propriul curs, la vara.

Pohta ce-a pohtit inca din clasa a cincea, si cu asupra de masura (in America „teacher” e pana la liceu, „professor” e doar la college sau university)!

Copiii.2017

Dar asta nu e tot – ingaduiti-mi sa ma laud, ca nu ne-o chema „Fumurescu” degeaba :)) E prietena in continuare cu doua dintre cele „the best friends” din clasa a cincea!!! 

Nici nu stiu de care dintre cele doua realizari sa ma bucur mai tare.

Stiu ce inseamna un prieten din copilarie pana la batranete. Ii numeri pe degetele de la mana, si sunt ca drojdia pentru aluatul sufletului. Dospeste cu ei. Creste.

Se face paine. De impartit altora.


… acum o saptamana, m-am intors dintr-un periplu european – Paris – Cluj – Bucuresti – Paris.

La Paris am fost invitat sa fiu keynote speaker la un colocviu international „Global Ethics of Compromise„. Cu toata parerea de rau, trebuie sa marturisesc ca m-am convins inca o data: daca educatia pana la liceu e mai buna in Europa, ce urmeaza dupa, mai cu seama in materie de studii doctorale, din Franta pana-n Belgia si din Italia pana-n Germania, e la ani-lumina distanta de State Unite – dar numai daca lumina merge inapoi. Continuand pe aceasta traiectorie, Europa nu are absolut nicio sansa de a recupera distanta intelectuala care o separa acum de SUA. Trist, dar adevarat.

19.Paris.woman.2

Am profitat, insa, de ocazie, pentru a zdruncina niztel convingerile populist-egalitarianiste ale gazdelor franceze, admiratoare, mai mult sau mai putin deschis, ale Vestelor Galbene, ale caror demonstratii am reusit sa le evit, la mustata. La urma urmelor, Vestele Galbene n-ar fi avut niciodata rabdarea de a construi catedrala Notre Dame.

19.Paris.1

Asa ca le-am vorbit gazdelor despre … aristocratie, care provine de la „aristoi” si „kratos” = puterea celor mai buni. Cand i-am vazut ridicand, neincrezatori, din sprancene, i-am intrebat cine e cel mai bun fotbalist francez. Mi-au spus un nume (aveti a ma ierta daca l-am uitat in clipa in care l-am auzit). I-am intrebat daca li se pare normal ca aomul sa fie platit mai bine decat un pusti care bate mingea in spatele blocului. Au raspuns „da”. Si-atunci i-am intrebat de ce accepta elitismul in fotbal sau in arte, dar nu in politica. Asta i-a pus pe ganduri. Nadajduiesc.

Nadajduiesc ca inca se mai gandesc la intelesul cuvantului „aristocratie”.

Paris.Ethics.of.Compromise.3

De la Paris, am mers la Cluj si la Bucuresti, unde am dat atat de multe interviuri in doar cateva zile, incat la sfarsit ragusisem la propriu (dupa cum se poate constata.)

Am vorbit, de buna seama, in primul rand despre compromis – la romani, la francezi, la englezi si americani, dar nu doar despre asta, ci si despre uitatele invataturi ale Evului Mediu si cum ne-ar putea ajuta in a intelege mai bine binecuvantarile si blestemele aduse de noile media. Cum avem o problema de auto-identificare si cum am ajuns la explozia politicilor identitare, atat de ostile compromisurilor. Intre a nu avea nicio identitate sigura si a te agata de una pe care o aperi cu orice pret, nu e nicio diferenta. Imagineaza-ti, vorba lui John Lennon: Daca n-ai pentru ce muri, n-ai nici pentru ce trai.

Cluj.19.1

Si-atunci te inchizi in tine, intr-o identitate imaginara, dar nu imaginata, pe care o aperi cu orice pret, precum cavalerii de-odinioara isi aparau domnitele si onoarea. Acum, stau la crasma. Si scriu graffiti pe ziduri coscovite.

19.Cluj.1

Unul dintre avantajele vorbitului la nesfarsit despre acelasi subiect e acela ca, dincolo de repetitie, esti practic obligat sa gandesti subiectul din perspective diferite. Asa am ajuns sa fac paralele intre Revolutia din ’89 si revolutia digitala. Intr-un caz, s-au impartit arme poporului, iar oamenii au inceput sa se impuste intre ei, ca prostii. Ca asta a fost parte dintr-o conspiratie bine ticluita sau nu, are mai putina importanta. Important e ca „teroristii” au fost oamenii speriati de … teroristi. In cazul revolutiei digitale, i s-a dat poporului informatie, iar oamenii au inceput sa se impuste intre ei cu aceasta informatie, ca prostii. Ca asta e parte dintr-o conspiratie bine ticluita sau nu, are mai putina importanta. Important e ca „dusmanii identitari” sunt oamenii speriati de … „dusmanii identitari”.

https://pressone.ro/alin-fumurescu-politolog-daca-s-ar-da-maine-o-lege-ca-toti-trebuie-sa-aveti-cont-de-facebook-jumatate-dintre-voi-nu-v-ati-face/

http://revistasinteza.ro/toata-lumea-e-speriata-de-polarizarea-care-se-petrece-in-prezent/?fbclid=IwAR3m-BWlsrQLkEyuaKcsnkOaJL1nDGi6P9mDJOlrr-_3xpUvEWnDT_elhJM

Si tot acum o saptamana am realizat ca razboaiele cu gloante nu sunt altceva decat materializarea unor altfel de razboaie – razboaie asupra intelesurilor. Razboaie asupra cuvintelor. La inceput, bataliile se dau asupra cuvintelor. Gloantele, bombele si tancurile vin mai tarziu, ca o consecinta fireasca. Iar in acest razboi, in mijlocul caruia ne aflam fara sa ne dam seama, nu se mai fac compromisuri. Vorba ‘ceea: à la guerre comme à la guerre.


… e o poveste lunga care, in cazul subsemnatului, a inceput acum vreo doisprezece ani, cu o intrebare cat se poate de simpla (credeam): Cine a rostit pentru prima oara, faimoasa fraza, repetata ca o mantra pana acum cativa ani, „politica este arta compromisului?” Si ce anume se intampla in zilele noastre, cand compromisul politic a fost inlocuit de o polarizare tot mai accentuata si o radicalizare ingrijoratoare a politicii, din Romania pana in Statele Unite, si nu doar la nivel national, ci si in relatiile internationale? De unde si pana unde aceasta tensiune care da senzatia unei oale puse la fiert cu capacul sudat? In absenta compromisului politic, cand va exploda oala?

Cand ai intrebari, cauti raspunsuri. Amusini.

Si-am inceput sa amusin si sa alerg, precum un pointer mix (sa zicem, unul dintre cainii nostri, Vasile), dintr-o carte intr-alta, dintr-un autor intr-altul, inapoi, la inceput din deceniu in deceniu, mai apoi din secol in secol, in franceza si-n engleza. Si-am realizat ca merg pe carari nebatute. Ca-n jungla Amazonului. Una peste alta, sunt un om norocos: nimeresc, ca orbul, Braila. Chiar daca n-am fost niciodata la Braila (am fost, insa, la Tulcea, si mi-a placut). Chiar daca (imi place sa cred) nu am facut compromisuri compromitatoare.

Vasile.Craciun.2018

I-am dat de urma” compromisului, in latina (grecii nu aveau cuvant nici pentru „compromis” si nici pentru „reprezentare”), l-am amusinat prin tot Evul Mediu, pana la inceputul modernitatii. Si-am gasit cand i s-a spart intelesul, intre lauda si dispret – in secolul al XVII-lea, de-a curmezisul Canalului Manecii (culmea! Intr-o perioada in care schimburile intelectuale dintre Franta si Mare Britanie prinsesera avant).

Iar aici intervine abilitatea de-a te lupta cu „sindromul Pinocchio„. Ce e sindromul Pinoccchio? Cei mai in varsta isi vor mai fi amintind de desenele animate cu clasicul Pinocchio. Vulpea si motanul merg pe strada, Pinocchio, de lemn, merge, voios, in „pasul strengarului”, spre scoala, Vulpea (sau motanul? nu mai retin), ii spune companionului: „Uite, o papusica de lemn merge voioasa la scoala!” – si continua conversatia. Pentru cativa pasi. Dupa care „le pica fisa”: Cum? „Cum se face ca o papusica de lemn merge voioasa la scoala?” Si de acolo, de la aceasta mirare, incepe toata aventura lui Pinocchio.

Compromisul a fost, pentru mine, Pinocchio.

O papusica de lemn merge voioasa la scoala. Asta nu e normal. Un cuvant isi schimba sensul de-o parte si de alta a Canalului Manecii. Asta nu e normal.

Restul e istorie – o lucrare de doctorat, doua carti, articole, premii, conferinte, etc.. De ce? Pai pentru ca precum iubirea sau sanatatea, compromisul e bagat in seama atunci cand iti lipseste. Am recunoscut: sunt un om norocos, chiar daca pe spinarea unei omeniri care-a inceput sa uite ce e politica – arta compromisului. Sincer, as fi preferat sa fie invers. Nu ma incalzeste cu nimic faptul ca politica o ia razna, iar popularitatea mea creste exponential. Doar pentru ca omenirea a laut-o razna, am devenit oaresceva somitate in materie, tradus in chineza, maine plec spre Paris, unde sunt the keynote speaker la o o conferinta internationala „Global Ethics of Compromise” (ptiu! incep sa sun ca si Alina Mungiu Pippidi :)), pe urma in Romania, unde „Compromisul: O istorie politica si filosofica”, publicata initial de Cambridge University Press, a fost tradusa de catre Doru Castaian pentru Humanitas.

Si-acum anuntul, pentru cei interesati. (Inteleptul a spus sa te apropii incet de miezul placerilor.)

Humanitas.1

 

 

 

 


… asa obisnuiam sa ne intrebam, copii fiind (ba chiar si mai tarziu) cand vreunul vorbea de nu intelegam nimic. Iaca, m-a ajuns vorba din urma.

compromise.chinese.version

Dupa cum unii dintre cititori isi mai amintesc, prima carte despre compromis a fost tradusa si in chineza. De atunci am mai dat niste interviuri pentru ziare chinezesti, au aparut ceva recenzii, etc.

beijing news book review 2017-03-25

De interviuri stiam, dar de recenzii n-as fi aflat daca norocul n-ar face sa am un doctorand chinez care ma informeaza constiincios cand mai apare in China vreun material cu numele meu mentionat pe-acolo (inclin sa cred ca are setata un soi de alerta). Mi-a trimis si ultima recenzie, aparuta in Jianghai Academic Journal.

screenshot (1)

Toate bune si frumoase, dar cand am folosit, de curios, Google translator, am aflat c-am vorbit in carte inclusiv despre compromisul dintre om si natura, cu scopul de a reconcilia omul cu natura ?!? M-am frecat la ochi si-am mai citit o data. Conform autorului – altminteri ceva profesor universitar – as fi un soi de incrucisare intre un budist zen si un ecologist hipster 🙂

screenshot (5)

Acum, fie omul n-a citit cartea si mi-a pus in gura ceea ce-a crezut el c-as fi scris eu, fie a citit-o, dar atunci traducerea e una complet despartita de original.

De-o fi una, de-o fi alta, ma simt tradus, in sensul caragialesc al cuvantului, si vreau sa fie consemnat ca atare. Macar aici, ca n-am de gand sa ma sfadesc cu chinezii 🙂


… iar aceasta nu e o metafora 🙂 In Prefata de la Legile lui Platon, Al Farabi are o poveste simpatica, pe care n-am acum timp sa v-o povestesc, in care un batran intelept, pentru a scapa de un tiran care-i vroia pielea, se imbraca precum un nebun, merge la poarta pazita a orasului, si spune cine este. Nimeni nu-l crede, desi spunea adevarul. La fel, spune Al Farabi, proceda uneori si Platon, dupa ce si-a stabilit reputatia de a vorbi esoteric, „in metafore”. De buna seama, coincidentele sunt strict intamplatoare 🙂

Apus.12.31.2018

… iar aceste nu sunt cele mai reusite desene, fiind facute mai pe fuga. Dar importanta e intentia, si respectarea „traditiei”.

Corto.18.1

Corto.18.2.jpg

Sa traiti, sa-ntineriti

Ca merii, ca perii

In mijlocul verii,

Ca vita de vie

De Santa Marie!

La anul si la multi ani!


… pentru c-atunci cand faci bilanturi, esti contabil. Contabillii nu se lasa – sau nu ar trebui sa se lase – pacaliti de aparente. Putin conteaza cat de frumos decorate sunt birourile companiei auditate, putin conteaza masa copioasa la care te invita patronul, muzica, tacamurile de argint. Ceea ce conteaza sunt bilanturile firmei. Cifrele seci. Ce ramane dupa ce tragi linia si faci socotelile. La fel, cand facem bilantul anului care-a trecut, putin conteaza aparentele. Zgomotul. Agitatia. Brexitul. Vestele galbene in Franta, Orban in Ungaria, Dragnea in Romania, Trump in America, Putin in Ucraina, Xi Jinping in China, s.a.m.d. Fiecare in parte pot fi explicate printr-o multitudine de factori, iar fiecare dintre explicatiii va surprinde, foarte probabil, chiar o frantura de adevar. Dar nici una dintre ele nu ne va apropia de fondul problemei. Da, al problemei, nu al problemelor, pentru ca dincolo de cauzalitatile particulare, exista o cauza comuna.

Sa ne punem, asadar, manecutele negre, de contabil, Sa privim dincolo de fake news, dincolo de breaking news, si dincolo de vartejurile de cuvinte pe care, inevitabil, fiecare noua stire le creeaza, pentru a intelege cum se cuvine 2018. Poate asa, vom reusi sa-l intelegem mai bine si pe 2019. Poate asa, noul an nu ne va mai lua prin surprindere. Poate asa vom reusi sa vedem padurea in ciuda copacilor. Pentru ca o padure reprezinta mai mult decat suma copacilor luati in parte, unul cate unul. Aparent paradoxal, padurea face posibili copacii, nu invers, iar asta atat la propriu cat si la figurat. Si-atunci, pentru a intelege stirile anului 2018, la padure trebuie sa ne uitam, nu la stirea X sau la stirea Y. La ceea ce face stirile individuale posibile, atat la propriu, cat si la figurat. La noile media, adicatelea. Fara noile media, n-am avea nici breaking news, nici fake news, nici meme, nici video-uri simpatice cu pisici, sau zguduitoare, cu incendii si atentate trimise in direct, sinucideri anuntate, s.a.m.d..

Noile media nu doar comunica informatia “in timp real”, ci o si creeaza. De buna seama, noile media nu sunt responsabile de nimic. Nici padurea nu este. Nici jungla. Dar dintr-o jungla nu va creste niciodata o livada de visini. Noile media sunt doar o unealta, precum un cutit. Cu un cutit poti curata cartofii pentru cina, dupa cum, la fel de bine, poti omori pe cineva. Dar, dupa cum stie oricine a tinut vreodata in mana atat un cutit de vanatoare cat si unul de curatat cartofi, forma cutitului, dimensiunea lamei, tipul taisului, etc iti sugereaza ce sa faci cu el. Nimeni nu se gandeste la curatat cartofi cand vede un cutit tip Rambo. Ei bine, noile media sunt un soi de cutit de vanatoare la puterea o suta, care nu doar iti sugereaza cum sa le folosesti, dar aproape ca te obliga sa le folosesti intr-un anumit fel, nu intr-altul. Forma determina, intr-o proportie covarsitoare fondul.

Iar primele victime ale acestei manipulari sunt cei slabi de inger. Cei mai multi dintre noi, adica.

Sa ne-ntelegem: cei slabi de inger nu sunt totuna cu cei saraci cu duhul.

De fapt, cei saraci cu duhul sunt protejati de acest gen de pericole, pe cand cei slabi de inger sunt victime sigure. Cei cu adevarat saraci cu duhul sunt fericiti pentru ca, precum Socrate, ei stiu ca nu stiu, dar, spre deosebire de Socrate, nici nu ravnesc sa afle, pentru ca realizeaza ca nu pot. (Cine n-a intalnit astfel de oameni, sa citeasca Despre soareci si oameni sau Flori pentru Algernon.) In schimb, cei slabi de inger nici nu stiu ca nu stiu, si nici nu realizeaza ca nu pot. Cei slabi de inger sunt slabi pentru ca si-au pierdut ingerul pazitor. Punctele de reper. Ancorele. Orizontul. Identitatea. Noile media le-au zdruncinat identitatile clasice, fara insa a le oferi altele, la fel de stabile, in schimb. Expusi din toate partile bombardamentului mediatic, cei slabi de inger se revolta impotriva a orice.

Precum adolescentii.

Cu totii am trecut prin adolescenta, dar numai cei care am crescut unul sau, preferabil (pentru a avea termen de comparatie), mai multi adolescenti pana au devenit maturi, am avut macar sansa de a judeca aceasta varsta de la distanta, prin ochii maturitatii. Adolescentii sunt frumosi si furiosi. Adolescentii  nu mai sunt copii, dar nici adulti nu sunt. Adolescentul crede ca le stie pe toate, desi isi schimba radical parerile de la o zi la alta. Uraste sa fie considerat un copil (de fapt, de multe ori dispretuieste copiii), dar ii dispretuieste si pe adulti, pe care-i considera, aproape fara exceptii, niste dinozauri retardati, captivi ai normelor sociale, conventiilor si traditiilor. Prins intre doua lumi, adolescentul e o persoana in cautarea febrila a unei identitati – oricare. De aceea le si imbratiseaza si le si respinge pe toate, rand pe rand, daca nu chiar simultan.

Intr-o lume de moda veche (nu mai e cazul) copilul facea ce-i spuneau parintii sau educatorii sa faca, fara sa puna (prea multe) intrebari si fara sa protesteze (prea mult). Daca trebuia sa recite poezii, recita, daca trebuia sa mearga duminica la biserica, mergea, daca trebuia sa poarte cravata rosie cu tricolor si numar de inmatriulare, le purta. Ajuns adolescent, ne-mai-copilul descoperea o lume noua: carti noi, idei noi, oameni noi. Il apuca ameteala existentiala, se apuca de cantat la chitara, de studiat astronomia, de fumat si de iubit, atat din punct de vedere cat si trupesc, de baut, de citit si de uitat la filme. Lumea copilariei ii parea infantila (sic), iar lumea adultilor, ipocrita. Pe urma crestea, devenea adult, intra la facultate sau intr-o meserie, sa casatorea, facea copii, si relua, aproape fara sa-si dea seama, rutinele parintilor, cu unele imbunatatiri care-l faceau sa se simta “progresist”. In termeni hegelieni, copilaria era “teza”, adolecenta, faza negatiei si a rebeliunii, “antiteza”, iar maturitatea sinteza celor doua. Omul matur era omul “tare de inger”. Omul tare de inger nu are crize de identitate si, ca urmare, nu se (mai) isterizeaza din orice. Omul tare de inger nu e fanatic. E intelegator si, prin urmare, greu de manipulat.

Asta in lumea de moda veche.

Lumea noua e altfel. [Nota: “La inceput, toata lumea era America”, scria John Locke in secolul al XVII-lea, referindu-se la nativii americani traind, cum fals se credea, fara nicio a autoritate politica. Ironic, la sfarsit, toata lumea incepe sa devina “noua”. Toata lumea incepe sa devina America, dupa cum sugera Tocqueville in secolul al XIX-lea.] Noile media au propulsat segmente intregi de populatie, din copilarie direct in adolescenta – si le-au lasat intepenite acolo. Prin “copilarie” inteleg in acest caz respectul neconditionat al autoritatii – nu atat a celei politice, cat a celei religioase, culturale, filosofice, etc. Prin “adolescenta” in cazul adultilor, inteleg contestarea automata a oricarei autoritati si a oricarei traditii, pentru simplul motiv ca e „autoritate” sau “traditie”, deci “depasita”, concomitent cu imbratisarea entuziasta a diferitelor “trenduri” religiose, culturale, filosofice, etc. Precum in cazul adolescentei biologice, aceasta adolescenta a civilizatiei occidentale, vine cu bune si cu rele.

“Noii adolescenti” sunt si ei frumosi – pentru ca viseaza imposibilul. Si furiosi – pentru ca nu-l pot atinge.

In lumea de moda veche, oamenii erau crescuti, precum copiii, cu povesti de tot felul – despre comunism sau democratie, despre drepturile omului si despre poporul suveran, despre fericire aici si pe lumea cealalta, si cate si mai cate. De ce? Pentru ca – o stim cel putin de la Platon incoace – asa se cresc copiii. Cu povesti. Ce-i drept, unele povesti erau mai frumoase decat altele, altele erau inspaimantatoare de-a dreptul (dar pentru unii cu atat mai fascinante), iar altele erau intr-atat de trase de par incat nimeni nu mai credea in ele. Dar erau cu toatele povesti. Unui copil nu-i spui cum se fac copiii, decat daca vrei sa-l distrugi, nu sa-l cresti, pentru a deveni adult.

Or, in lumea de moda noua, noile media au facut taman asta: ne-au distrus povestile. Povestile de moda veche. Problema zilei de astazi nu este aglomeratia de fake news. Problema zilei de astazi este absenta povestilor. Implicit, a autoritatii bunicii generice. Bunica generica e bunica de moda veche, cea (ca) din povesti. Bunica aceea ale carei povesti le asculti cu gura cascata, care are intotdeauna in casa gutui, care stie cand sa te mangaie pe crestet si cand sa te puna sa te speli pe maini sau sa-ti spui Ingerasul. Noile media ne-au omorat bunicile generice la gramada cu povestile, sub pretextul ca suntem deja cu totii prea inteligenti pentru a ne mai lasa “prostiti”, ca aia “dinainte” care n-aveau internet si Facebook. Aia dinainte, nu erau “la curent”. Spre deosebire de ei, noi stim cum se fac copiii, Stim ca nu-i aduce barza. Noi ne-am saturat de povesti, pentru ca povestile nu-ti dau mura-n gura, ci te lasa sa pricepi din ele atata cat te duce mintea. Cat poti duce. Povestile au mai multe talcuri. Sunt, prin definitie, esoterice si usurel ipocrite: se prefac ca-ti vorbesc despre una, si-ti transmit, in fapt, alta. Noi insa vrem transparenta si autenticitate, convinsi fiind ca putem intelege orice. Noi suntem adolescenti si le stim pe toate, indiferent de varsta. Noi nu mai suntem nici copii, dar nici adulti.

Si-atunci cum se face ca noi, spre deosebire de cei de dianinte, suntem in permanenta nemultumiti? Revoltati? Cum se face ca ne-am pierdut bunul simt care-ti spune ca a gresi e omeneste, dar a te incapatana in greseala e diabolic? [Nota: In treacat fie spus, diavolul, dia-bolus, e opusul simbolului, sym-bolus. Primul desparte intelesurile, le amesteca, al doilea le uneste, le “trece peste”.] Cum se face ca suntem atat de slabi de inger? De ce bunica generica era buna si blanda si iubitoare si inteleapta si mirosea a gutui, iar noi suntem vesnic nemultumiti, in permanenta agitati, suferim de angoase, depresii si atacuri de panica, in ciuda exercitiilor de yoga, a mataniilor, psihoterapeutilor, alegerilor, mancarurilor vegan, referendumurilor, vidoclipurilor cu pisici simpatice si a tehnicilor de meditatie de tot felul? Cum de nu realizam ca intre #Orice si Tea Party, intre hipster si habotnic diferentele sunt doar de forma, nu si de fond?

Ce are bunica generica si nu avem noi?

Ce are ea si nu am eu? – pentru a cita o cantareata la moda. [Nota: Nu stiu daca sa ma ingrijorez mai mult de aparitiile scenice ale cantaretei cu pricina, dornica sa socheze cu orice pret – ca orice adolescent – sau de entuziasmul publicului de toate varstele.] Ei bine, bunica generica are de partea ei timpul. Intelepciunea bunicii, fie ca e vorba de ceaiuri medicinale, de dulceata de gutui, sau de felul in care se tin sarbatorile, au fost verificate in timp. Au rezistat secole, daca nu milenii. Or, dupa cum sugera Hegel, prin orice practica, orice institutie, orice idee care-a rezistat testului timpului lung, vorbeste Geist-ul, pneuma, Duhul. Ideea nu e, de buna seama, noua. Acum vreo 2500 de ani, Periander din Corint recomanda sa folosesti legi vechi, dar mancare proaspata. Iar Alfonso al X-lea, poreclit in Spania El Sabio (Inteleptul), spunea si el: “Arde butuci vechi. Bea vin vechi. Citeste carti vechi. Pastreaza-ti vechii prieteni.” [Nota: Citatele au fost preluate din Nassim Taleb, care, dintr-o perspectiva usor diferita, sustine acelasi lucru, atat in Antifragile cat si in Skin in the Game.]

Nu e nimic nou sub soare. Timpul si-a iesit din tatani, vorba lui Hamlet (“this time is out of joint”) de fiece data cand noile tehnologii au facut posibila raspandirea ideilor mai repede decat lumea putea duce schimbarea. Inventarea armelor de foc a facut posibila “democratizarea razboiului”, iar cea a tiparului, “democratizarea informatiei”. Rezultatul a fost Reformatia si razboaiele religioase care au zguduit din temelii Europa.  Ambele Razboaie Mondiale s-au petrecut si ele in conditii similare. [Nota: Subiectul merita o analiza aparte.] Ceea ce difera intrucatva acum nu e atat schimbarea dramatica, peste noapte, ci “incremenirea in schimbare”. Altfel spus, incremenirea intr-o adolescenta – slaba de inger prin definitie – a unei civilizatii intregi.

La anul si la multi ani!

NOTA: Textul a fost publicat si pe http://www.contribtors.ro


… in decembrie 1968, astronautii echipajului Apollo 8 au fost primii oameni care au parasit orbita Pamantului, au dat inconjur Lunii, si s-au intors, teferi, pe Planeta Albastra. Frank Borman, James Lovell, si William Anders au fost primii oameni care au fost martori, ba au mai si fotografiat, un „rasarit de Pamant” din preajma Lunii.

In Ajunul Craciunului din 1968, putin inaintea „rasaritului de Luna„, cei trei au trimis un mesaj „catre toti oamenii de pe pamant” – si toti oamenii de pe Pamant care se gaseau in fata unui televizor, mai putin cei din tarile comuniste, l-au ascultat cu sufletul la gura. Era, la urma urmelor, un mesaj venit, la propriu, din cer.

Rand pe rand, cei trei au inceput prin a recita primele versete din Biblie. „La inceput Dumnezeu a creat cerurile si pamantul …” Si au incheiat cu „Good night, good luck, a Merry Christmas, and God bless all of you, all of you on the Good Earth!” („Noapte buna, noroc, un Craciun fericit, si Dumnezeu sa va binecuvanteze pe toti, toti oamenii de acest bun Pamant!” – aprox.) A fost un moment de o frumusete aparte: Omul a reusit, pentru prima oara, sa vada Pamantul de la distanta, dincolo de cer, dar, in loc sa se trufeasca, si-a inaltat privirea si mai sus, spre Ceruri. Ba mai mult, din pozitia privilegiata in care se aflau, cei trei americani au tinut sa reaminteasca tuturor oamenilor ca Pamantul e … bun. In Ajunul Craciunului.

Si de-acum pana-n vecie,

Mila Domnului sa fie!

Laudati si cantati

Si va bucurati!

La anul si la multi ani!

nasterea-domnului-2