…dar mai întîi permiteți să raportez, cu tot riscul de-a stîrni indignarea multora și de-a fi acuzat de oareșce nostalgii comuniste: îmi pare că ideea serviciului militar obligatoriu nu e cîtuși de puțin de lepădat automat, ba din contra, că ar merita o dezbatere serioasă. Cu o condiție minimală: să nu mai fie susținută de patrioți ca alde George Simion, c-atunci m-apucă greața, sînt tentat să-mi cumpăr blugi evazați, să-mi pun cercel în nas și să umblu prin tîrg scandînd „Make love, not war!”.

Permiteți să raportez și logica. Să începem cu ideea serviciului militar obligatoriu și să lămurim cîteva afirmații, că idei nu le pot spune, care-n ultima vreme sporesc confuzia: „Numai comuniștii impuneau serviciul militar obligatoriu! Prin urmare, e o formă de manifestare a totalitarismului”. Fals! Comuniștii au venit, ca să zicem așa, la spartul unui tîrg care începuse cu mult înainte, înainte chiar ca ideea de „tîrg” sau de „tîrgoveț” (orășean) să apară. Credeți că pe vremea societăților tribale exista această dilemă? Cînd tribul dușman năvălea cu ghioaga peste tine, credeți că aveai răgazul de-a deveni hamletian – să mă lupt, să nu mă lupt, facultativ, obligatoriu, mult, puțin, deloc, cu foc?

Păi, tocmai asta demonstrează, îmi veți spune, desuetudinea ideii. Inadecvarea ei. De la societățile tribale, omenirea a evoluat binișor, nu mai folosim ghioaga, ci drone, nu mai punem mîna pe furci și topoare, ci plătim niște profesioniști să se ocupe de asta. Fals din nou! Într-adevăr, odată cu trecerea de la ghioagă la pușcă (simplific acum puțintel), au apărut și „profesioniștii”. Li se mai zicea și mercenari sau, în italiană, condottieri. Era perioada Renașterii (sic!). Dar Machiavelli, care numai de slăbiciunea îngerului nu poate fi acuzat, îi considera periculoși din două motive. Pe de-o parte, pentru că niște soldați plătiți pot găsi pe unul care-i plătește mai bine și pot întoarce armele, pe de alta, pentru că o populație care nu e nici măcar teoretic pregătită să înșface arma pentru a-și apăra țara nu poate deveni un popor, adică o res-publica, dedicată nu intereselor individuale, ci binelui comun. La fel au gîndit și americanii cînd au interzis, în prima Constituție (Articolele Confederației), existența unei armate permanente, alcătuită din profesioniști. De aici și importanța „milițiilor” (da, pînă și ideea „milițiilor” comuniste a fost furată de la americani). Și, dacă vreți exemple mai recente, uitați-vă la Elveția sau la Israel. Sînt țări deosebite din multe puncte de vedere, dar în ambele etosul – nodul divin care leagă lucrurile, cum ar fi zis Saint-Exupéry – e mai fragil decît în alte părți ale lumii. Și-atunci ambele realizează beneficiile patriotice ale serviciului militar obligatoriu.

Da, da, ați citit bine, nu e cazul să vă frecați la ochi: am scris „beneficiile patriotice” fără să-mi tremure degetele pe tastatură. Înțeleg prea bine că patriotismul în ziua de astăzi a devenit un concept sfîrtecat între două extreme, iar asta nu doar în România, ci pretutindeni în (hai să le spunem) democrațiile liberale. Explicația este deopotrivă simplă și complicată, dar, din motive de spațiu, va trebui să ne mulțumim cu varianta simplă: democrațiile liberale, prin definiție, mută accentul de pe comunitate pe individ. Iar individul, lăsat „de capul lui”, nu-și mai găsește rostul. Și-atunci începe să și-l caute prin exacerbarea politicilor identitare – eu sînt mai alb sau mai negru, mai creștin sau mai musulman, mai moldovean sau mai ardelean, mai hetero sau mai homosexual ș.a.m.d. Dihotomia mai român sau mai ungur, să zicem, vine doar ca o contrabalansare la umflarea celorlalte identități, mai mici.

Și-atunci ce facem? Ne întoarcem la mentalitatea tribală? Da și nu. Mda, cum s-ar zice. De o oareșcare mentalitate tribală avem nevoie – se numește, cum spuneam, etos: povestea împărtășită care transformă o populație într-un popor. Asta a „reușit” să facă acum Putin în Ucraina, deși își dorea taman inversul. Dacă mai există vreun dubiu, acum s-a evaporat și ucrainenii au fost obligați să devină un popor sau să piară. Fostul meu „șef” de la Yale, Steven B. Smith, a publicat anul trecut o carte care-a făcut vîlvă chiar înaintea războiului din Ucraina și care, de-atunci, a devenit și mai aprig discutată, Reclaiming Patriotism in an Age of Extremes (Revendicînd patriotismul într-o vreme a extremelor). Pe scurt, Steven pleca de la o constatare de bun-simț: pentru a nu (re)deveni o populație, orice popor are nevoie să creadă că este un popor. Adevărata provocare, însă, e cum s-o faci fără a te lăsa pradă nici ispitei patriotismului fanfaron, că aia e lesne, și nici celei a lepădării de propriul popor, că și aia e lesne. Distanța dintre Grădina Maicii Domnului și „Ce țară frumoasă, păcat că-i locuită” e mai scurtă decît o fîlfîire din pleoape.

Iar cu asta ajungem, în sfîrșit și din păcate, la alde George Simion. Puțin contează dacă AUR i-a exclus din partid pe Diana Șoșoacă sau pe Mihai Lască. Puțin mă interesează dacă George Simion sau Cozmin Gușă (că veni vorba) n-au fost în vizită „oficială” la Ambasada Rusiei. Important e că oamenii ăștia sînt croiți din același material și după același tipar. N-ați observat că noii patrioți au obsesia mașterei (mamei vitrege, pentru cititorii mai tineri) din Albă-ca-Zăpada? Obsesia „Oglindă, oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din țară?”. Că se filmează singuri tot timpul și se „transmit” în direct de pe neromâneștile rețele de socializare precum Facebook? Că vor să fie văzuți, băgați în seamă? Soldații imaginii au devenit noii patrioți. Nerușinații.

Unui om normal i-ar fi rușine să dea legi despre cum să se facă sarmalele, dacă n-a făcut în viața lui vreuna. Nu știu alții cum sînt, dar am făcut și sarmale și-am făcut și armata la UM 01336. Și n-a fost ușor nici cu sarmalele și nici cu armata. La liberare (nădăjduiesc că nu împărtășesc vreun secret militar), ni s-a spus că, dacă ne atacă ungurii, vom primi mesajul „Codrii de aramă” (exista o anumită aplecare spre poezie în armată) și va trebui să ne prezentăm de urgență la unitate. Ungurii, de treabă, nu ne-au atacat, în Zalău n-am mai ajuns de-atunci, dar patrioților ca alde George Simion nu le e rușine să ne explice pe Facebook beneficiile serviciului militar obligatoriu – pentru că e la modă – fără să fi făcut o zi de armată deși ar fi putut fi voluntari.

Războiul din Ucraina ne oferă, ca orice criză, posibilitatea unei reevaluări serioase – încă la rece. Nu dacă ne iubim patria, ci cum și unde. Că pe Facebook e lesne. În mediul virtual, totul e lesne. Pîrdalnica de realitate e ceva mai grea.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


…pentru că s-a tot discutat despre eroarea grandioasă făcută de Putin atunci cînd a decis invadarea Ucrainei: cum de a fost posibil să greșească într-un asemenea hal încît să-și distrugă, dintr-o lovitură, toate planurile pe care și le făcuse referitoare la locul pe care-l va cîștiga în istoria Maicii Rusia după ce-i va redobîndi statutul de supraputere pe scena internațională, va umili NATO, va dezbina Europa și va trage de urechi America etc.? Cum de i-au ieșit toate, dar toate, exact pe dos? Dacă erau muște, nu vise de mărire, l-am putea numi pe Putin Croitorașul cel Viteaz: „Șapte dintr-o lovitură!”.

Analiștii occidentali au venit cu multe explicații: informațiile false venite de la subalternii care, de teamă, îi spun ce vrea să audă (pentru că adevărul e ultimul pe lista lor de priorități), tehnica militară învechită care, însă, pe hîrtie arată foarte „la zi” (din cauza contractelor de armament date „celor care merită”, cam ca la noi cele de autostrăzi și panseluțe), generalii inepți (pentru că și gradele se conferă pe criterii care n-au nimic de-a face cu competența), soldații prost instruiți și înfometați (știm – „voi vă prefaceți că ne plătiți, noi ne prefacem că muncim”) ș.a.m.d. Toate explicații de bun-simț, pentru care, ca român, nu-ți trebuie multe studii de securitate și nici acces la serviciile străine de informații. Sînt convins că toți românii care le-au auzit le-au și aprobat fără să stea prea mult pe gînduri. De ce? Pentru că am recunoscut automat „practicile”! Atîta doar că la ruși sînt ceva mai răspîndite și mai pe față. Altminteri, pentru noi, nimic nou sub soare.

Și-acum întrebarea întrebărilor: învățăm ceva din asta? Ne uităm la televizor și vedem cum poporul rus se sinucide de bunăvoie, cu zîmbetul pe buze și-n ritmuri de muzică rock, cum au făcut-o și cei 918 membri ai cultului Templul Poporului (sic!) la comanda predicatorului Jim Jones, în jungla Guyanei. Cum au făcut-o și nemții, la ordinele lui Adolf Hitler. Jones era un predicator american, promotor al creștinismului-socialist, Hitler era un caporal, promotor al național-socialismului. Și nici unuia nu i-a plăcut cartea, dar amîndoi aveau o feblețe pentru socialism. Acum două săptămîni, scriam că și eșecul lui Putin se datorează (da, nu ridicați din sprîncene, ăsta e un eșec care „se datorează”, nu „e cauzat”) aceleiași ignorări a cărții. Pe 26 februarie, la Varșovia, Joe Biden atrăgea atenția că Putin a greșit pentru că n-a studiat istoria. Îi dau dreptate. Ceea ce, însă, lipsește din acest diagnostic al „conducătorilor” este poporul. Lipsesc condușii, de parcă ei ar fi niște mielușei nevinovați, duși la tăiere de către un măcelar nemilos. Din acest diagnostic lipsim noi.

De ce sute sau sute de milioane de oameni aleg să se sinucidă moral, sufletește sau chiar fizic, urmîndu-și conducătorul, cînd e evident că un singur om nu poate forța nici zece oameni, darămite zece milioane? Iată o întrebare pe care și-a pus-o tînărul Étienne de La Boétie (conform prietenului Montaigne, înainte de „majorat”) pe la 1550, toamna, în Discursul despre servitutea voluntară. Iată întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem toți cei îngrijorați că lumea o ia razna. De ce nu ne revoltăm cînd sîntem călcați în picioare? Cînd ne-am pierdut verticalitatea? Există, înclin să cred, un răspuns în mai multe trepte, precum era, pe vremuri, lansarea rachetelor, atîta doar că racheta asta nu merge în sus, ci în jos – deși la fel de repede. Trepte dure, dar necesare dacă nu vrem să ne trezim bînd cianură în junglă, cu zîmbetul pe buze, precum discipolii lui Jim Jones, sau sinucigîndu-ne ca popor, precum simpatizanții lui Putin.

Primul răspuns, prima treaptă (cititorii mai sensibili sînt rugați să-și pună centurile de siguranță): nu ne revoltăm pentru că sîntem proști! Am zis-o! Treapta a doua: de ce sîntem proști? Nu pentru c-am fi proști de la natură, ci pentru că sîntem prost educați. Iar cu asta ajungem la treapta a treia: de ce? De ce sîntem mai prost educați decît occidentalii pe care-i admirăm și cînd îi înjurăm? Păi, pentru că avem educatori proști. De ce avem educatori proști? Păi, pentru că educatorii nu sînt educatori, ci „făcături”. Niște falsuri. De la Standford, nu de la Stanford. Iar cu asta ne întoarcem la noi, la poporul care cumpără genți Vuiton, nu VuittonAdiddași, nu Adidași ș.a.m.d. Și nu pentru că am lua vreo „țeapă”, pentru că ne-am lăsa „fraieriți”, „duși de nas” etc. Nicidecum. Știm foarte bine ce cumpărăm, știm că nu e originalul. Dar vrem să ne fălim. Vrem diplome. Vrem titluri. Vrem doctorate. Vrem falsuri – ieftine, dacă se poate. De ce m-ar interesa că „profesorul” e „prrofesor”, că „doctorul” e „doctorrull” sau altă ghidușie de felul ăsta? Ce mă interesează c-a plagiat și că, de fapt, și-a luat titlurile pe furtișaguri? Așa mi le iau și eu, c-așa  se fac banii și așa merge lumea.

Merge pînă nu mai merge. Pînă se împotmolește, cum s-au împotmolit și tancurile și invazia lui Putin în Rusia. Pentru că toate cauzele identificate – de la servilism la corupție și de la rapoartele false la incompetență – se reduc la unul și același factor: proasta educație. Subliniez, proasta educație, nu lipsa ei. Lipsa educației e benignă, pentru că e lesne de recunoscut și de acceptat ca atare: „Dom’le, habar n-am cum se face un tort de mere, cum se tratează adenomul de prostată sau care sînt formulele lui Lorenz despre spațiu și timp”. Asta nu mă deranjează să recunosc. Proasta educație e însă fudulă. Nu se mulțumește doar cu furatul, ci vrea să-i fie recunoscut ca act de caritate.

Și pe urmă, lumea aia moare. Cu tancuri, avioane, submarine și arme nucleare cu tot.

La noi, se așteaptă, blajin, confirmarea legii că plagiatele de dinainte de 2011 nu se mai numără ca și plagiate (?!?), procuratura a blocat accesul la plagiatul premierului (și generalului) Ciucă ș.a.m.d. Pentru a „demonstra” un plagiat în Grădina Maicii Domnului e nevoie de comisii speciale, e nevoie de o armată de specialiști în domeniul „Ana are mere, Xenia are pix”, că nu ne putem repezi, așa, fără să fim specialiști, să declarăm că nu Gigi Becali a scris Critica rațiunii pure. Putem fi dați în judecată!

De asta ne doare pe noi acum, cînd prețurile cresc, războiul bate la ușă, corupția ne ucide și ne conduc incompetenții? Nu știu, să ne gîndim. Vorba unui banc c-un ziarist chinez de pe vremea lui Ceaușescu: Dacă n-a murit nimeni nici de frig, nici de foame, nici de batjocură și nici de la plagiatele Elenei Ceaușescu, cu cianură ați încercat?

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro


…ar fi spus profesorul meu de Biofizică pe cînd eram tînăr student la Medicină, la Cluj. Nu știu cum mai stau lucrurile acum, dar pe vremea mea, pentru studenții mediciniști clujeni, trei materii erau spaima: Anatomia, Morfopatologia și… Biofizica. La astea se cădea pe capete, așa că fiecare se pregătea cum putea mai bine: se băteau mătănii, se evitau scările, se scuipa peste umăr de trei ori ș.a.m.d. Și-atunci, pe vremea comunismului (!), profesorul de Biofizică a spus unui întreg amfiteatru următorul banc: Un avion american de ultimă generație se prăbușește, accidental, în Rusia. Pilotul, Tom, scapă cu viață, dar e luat prizonier. Cum avionul era un prototip, rușii îl iau imediat la interogatoriu: Care e portanța avionului? Care e cadența de tragere a mitralierelor de la bord? Care e viteza maximă? Pînă la ce altitudine poate zbura? La fiecare întrebare, Tom răspunde cu „Nu știu”, așa că e torturat în fel și chip. Degeaba. Rușii nu pot scoate nimic de la el. În cele din urmă, are loc un schimb de prizonieri, iar Tom e trimis acasă tumefiat, fără dinți și fără unghii. Colegii aviatori sînt oripilați de cruzimea rușilor și-l întreabă ce sfaturi le poate da pentru cazul în care s-ar trezi în aceeași situație. Tom le răspunde: „Măi băieți, puneți mîna și învățați cartea tehnică a avionului, că dacă vă prind rușii că n-o știți, vă rup în bătaie!”.

Bănuiesc că Putin nu știa bancul sau, dacă-l știa, credea că se aplică doar de la ruși la americani, nu și invers. Ei bine, s-a înșelat. Amarnic. Aici nu e vorba despre ruși sau despre americani. Viața te pedepsește dacă nu cunoști „cartea tehnică a avionului”, ceea ce, în cazul politicienilor, democrați sau nu, constă în cîteva texte de bază ale filosofiei politice. (Ajuns pînă aici cu lectura acestui text, cititorului îi este îngăduit să zîmbească nițel sau chiar să rîdă cu gura pînă la urechi, dacă așa poftește, după care este rugat să redevină serios.Dacă nu mă credeți, amintiți-vă de Ceaușescu, cel pe care l-am împușcat, creștinește, de Crăciun. De ce un dictator care-a controlat milioane de români pentru atîția amar de ani și-a pierdut puterea în cinci minute? Vă mai amintiți? Pentru că scenariul în care Ceaușescu ar putea fi huiduit de către mulțime în timpul unei transmisii în direct nu a fost luat niciodată în considerare. Și-atunci, cînd au izbucnit huiduielile la București, o țară întreagă a putut vedea pe chipul dictatorului frica. Iar cînd transmisia a fost întreruptă, tot de frică, românii au ieșit în stradă cu milioanele. De ce? Pentru că, după cum spunea englezul Thomas Hobbes pe la 1651 toamna, în politică și nu numai, reputația de putere e puterea. Cîtă vreme lumea crede că ai putere, o ai. Cînd lumea încetează, dintr-un motiv sau altul, să creadă că o mai ai, n-o mai ai! Simplu ca bună ziua, dar Ceaușescu nu îl citise pe Hobbes.

Sînt sigur că nici Putin nu l-a citit pe predecesorul lui Hobbes, italianul Niccolò Machiavelli. Dacă ar fi făcut-o, sau dacă Principele ar fi manual obligatoriu pentru orice dictator „respectabil”, rusul ar fi știut pe dinafară lecția de bază din cartea lui Machiavelli: oamenii îți iartă orice cîtă vreme ai succes, dar sînt gata să se transforme dintr-o turmă de oi într-o haită de lupi de-ndată ce miros ezitarea, frica, eșecul. Dacă scopul scuză mijloacele, a-ți rata scopul reprezintă păcatul capital. Se cheamă că n-ai știut să-ți apreciezi bine șansele, fie pentru că ți-ai subapreciat adversarul (sau adversarii), ți-ai supraapreciat puterile sau n-ai cîntărit bine conjunctura. Nu mai contează. Ai pierdut. Dar dictatorii de aia sînt dictatori – pentru că nu le place cartea.

Iată de ce Putin, omul care și-a construit cariera pas cu pas, în timp, ca pe o catedrală a răului, calculat, cu sînge rece și fără remușcături ale duhului lăuntric, cum ar fi zis James Joyce, a greșit tocmai la sfîrșit. A greșit la fel de grandios precum a construit, atîta doar că nici Putin nu e Zorba Grecul, să poată aprecia o prăbușire magnifică, și nici Rusia nu e o insuliță din Grecia. A sperat că va rămîne în istorie ca omul care i-a redat Rusiei „măreția țaristă” și-a reușit s-o distrugă. Rusia nu va mai conta pe scena internațională decît ca un actor de mîna a doua sau a treia. A sperat că va distruge naționalismul ucrainean și-a izbutit să-l justifice și să-l întărească. A nădăjduit că va ocupa Ucraina în cîteva zile și s-a împotmolit în realitatea pe care subalternii, din frică sau incompetență, nu mai contează, nu i-au oferit-o. A crezut că va profita de o Uniune Europeană șubredă și-a reușit s-o refacă, cu tot cu Marea Britanie. A fost convins că-i va convinge pe chinezi că Rusia joacă în continuare în prima ligă, iar chinezii îl mîngîie acum, cu blîndețe, pe creștet, cum faci cu un copil neastîmpărat care sparge geamurile vecinilor. N-a revigorat doar Alianța Nord-Atlantică, dar a reunificat o Americă pînă acum cîteva săptămîni polarizată, i-a prins pe trumpiști cu pantalonii în vine și pe cei grăbiți să cînte prohodul democrațiilor liberale și al capitalismului cu degetul în nas.

Joe Biden spunea că Putin „a pierdut” indiferent de ce se mai întîmplă. În românește sună și mai bine – „A înfrînt!”. A înfrînt pe toată linia și nici o victorie „de etapă” în Ucraina nu-l mai poate ajuta, nici ocuparea Kievului, nici anihilarea lui Zelinski, nimic. Dacă l-ar fi citit pe Machiavelli, ar fi știut că răul trebuie făcut dintr-o dată, precum ți-ai smulge un fir de păr din nas, pentru că altminteri vei fi nevoit să trăiești pe vecie cu un pumnal însîngerat în mînă. Ar fi știut să nu-și aleagă sfătuitori dintre lingăi, că ăștia te trag în prăpastie. Ar fi știut ce știau românii – că nu te lupți cu doi adversari mari în același timp (nici Hitler nu-l citise pe Machiavelli). Ar fi știut că frica se poate transforma în ură. Pentru că ura, ca și iubirea, nu pot fi controlate. Ce mai tura-vura, ar fi știut să-și aprecieze și forțele, și inamicii, și conjunctura. A înfrînt pe toată linia – și-o știe și el, chit că nu vrea s-o recunoască. De-acum nu i-a mai rămas decît să se autoiluzioneze.

Din nefericire, între timp vor mai muri oameni și alte cîteva miliarde vor suferi mai mult sau mai puțin. Un singur lucru, însă, e sigur – sfîrșitul. E scris în cartea tehnică a avionului.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro


…pentru că invadarea Ucrainei a demonstrat, dacă mai era nevoie, că și occidentalul, ca și românul, are nevoie la răstimpuri de cîte-o goarnă de deșteptare. Spre deosebire, însă, de românul care-ar fi fost „adîncit în somnul cel de moarte” de către „barbarii de tirani”, occidentalul s-a adîncit în somn de bunăvoie și nesilit de nimeni, spre bucuria barbarilor. Naturelurile mai simțitoare sînt rugate să nu leșine chiar imediat după citirea rîndurilor de mai sus, ci să aibă putin-tică răbdare (nu m-am putut abține de la calambur). Îmi dau seama, cînd vorbesc despre „occidentali” și „barbari”, folosesc etichete ieșite de multișor din uz din varii motive: 1) imprecizie, 2) imperialism alb și 3) incorectitudine politică.

Imprecizia: La urma urmelor, ce e acela Occident? Vestul? La vest de cine? Sînt americanii, produsul incontestabil al europenilor, mai „occidentali” doar pentru că se află la vestul Europei? Bașca, pămîntul fiind (mai mult sau mai puțin) rotund, fiecare e îndreptățit să se simtă buricul universului, în funcție de care se determină punctele cardinale. S-o recunoaștem: sîntem într-atît de obișnuiți cu planiglobul în care Europa și Africa sînt pe mijloc, cu America la vest și China la est, că uităm cum arată planiglobul rusesc. Ați ghicit! Cu Rusia-n centru, America la est (!) și China la sud. Și ce e acela „un barbar”? Grecii îi defineau pe toți ceilalți, y compris pe romani, ca barbaros, în opoziție cu polites – ați ghicit, omul politicos e omul care trăiește în polis. Orășeanul, adicătelea. Romanii au preluat termenul și îi catalogau pe toți ceilalți barbarinus, în opoziție cu civilis – ați ghicit din nou! Omul civilizat e cetățeanul unui civis.

Imperialismul alb: De o bună bucată de vreme a devenit „fapt” faptul (sic!) că imperialismul a fost dintotdeauna apanajul „omului alb” care, mînat de rapacitate, egoism și multe alte rele, ar fi distrus paradisurile terestre ale popoarelor care, pînă atunci, trăiseră într-o kumbayana înfrățire a unora cu ceilalți și a tuturor cu natura. Ba mai mult, că imperiul e, prin definiție, o organizație politică rea. Mesmerizați cum sîntem de mirajul imperialismului alb, uităm, însă, o multitudine de alte fapte – fapte care sînt, nu fapte care au devenit. Despre Fericitul Augustin, bunăoară, știm, din propriile Confesiuni, cum fura pere cînd era copil, cum a avut un copil din flori și multe altele. Nu știm însă dacă era alb sau negru, că nu a considerat faptul demn de consemnat. Mai probabil, dacă e să ne luăm după locul nașterii și după faptul că-n multe icoane apare ca atare, era negru. Nu știm sigur, pentru că, pe vremea mult hulitului Imperiu Roman, nu conta dacă erai alb sau negru – conta doar dacă erai sau nu cetățean roman, după cum și Apostolul Pavel depune mărturie. Ceea ce știm de la Fericitul Augustin e că imperiul e necesar pentru a preveni violența dintre organizații politice diferite, dar că, din păcate, și imperiul implică violență. Pe lumea aceasta, conchide Fericitul, violența e inevitabilă. De bună seamă, discuția despre imperii e prea complicată pentru a putea fi lămurită aici. Că imperiile nu sînt apanajul „albilor” e destul de limpede dacă nu ești mesmerizat de moda zilei, dacă e să ne gîndim doar la egipteni, chinezi, japonezi, arabi, otomani, azteci, mulțimea de imperii africane ș.a.m.d. Dar, cîtă vreme ne întrebăm ce este acela „Occident”, de ce nu ne întrebăm și ce este acela un „imperiu” și de ce e automat rău (sau bun)? Cînd Burebista, să zicem, a unificat diferitele triburi dacice, cei mai viteji dintre traci, a creat cumva și el un imperiu mai mititel, cucerit ulterior de un imperiu mai măricel? (N-am găsit altă rimă.) La o privire mai atentă, nu e orice formațiune politică un soi de „imperiu”? După ce cea de-a doua Constituție a Americii a consolidat Uniunea, George Washington a început să se refere, cu mîndrie, la „imperiul nostru” (și era vorba doar de cîteva state).

Iar cu asta am ajuns, aproape pe nesimțite, la 3) – incorectitudinea politică. Este posibil, așadar, ca o conotație pozitivă sau negativă – „albule! negrule! occidentalule! orientalule! liberalule! imperialistule!” etc. – să fie doar rezultatul unor construcții politice pictate, în funcție de o sumedenie de factori, în culori negre sau roz? (Las la o parte faptul că pînă și cuvintele „negru” sau „roz” vin deja, în ziua de astăzi, cu niște conotații ce nu mai pot fi ignorate.) Este cumva aberantă ipoteza că un concept precum cel de „corectitudine politică” să inducă automat ideea că „the personal is political”? Cu alte cuvinte, că spațiul dintre public și privat s-ar cuveni eliminat? Și dacă e așa, atunci de ce ne mai mirăm că politicul are ambiția să dicteze ce trebuie să facem și-n casă, și-n dormitor, ba chiar și la toaletă? Sau cînd Putin susține că poporul ucrainean este o invenție periculoasă, peste care poate intra cu tancurile, iar două zile mai tîrziu să facă apel la același presupus inexistent popor ucrainean pentru a întoarce armele împotriva unei găști de lideri drogați?

În ciuda aparențelor, avem aici de-a face cu cele două fețe ale aceleiași monede. Pentru că „occidentalul” și „barbarul” nu sînt, într-adevăr, mai la vest sau mai bîlbîiți. Nu sînt etichete reale. Dar sînt „etichete” care semnalizează diferența dintre două lumi mentale. Două Weltanschauungen. Pe de-o parte, avem lumea unui sistem de valori bazat pe o anumită acuitate intelectuală, nevoitoare spre un orizont al adevărului la care nu e dispusă să renunțe, chit că știe că nu-l va atinge niciodată. De cealaltă parte e lumea fără orizont. În lumea fără orizont, atît valoarea, cît și adevărul sînt deopotrivă fixe și inexistente. În lumea fără orizont, credința e fie inexistentă, fie fanatică. Nu există loc pentru „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. În Înfrîngerea gîndirii, Alain Finkielkraut vorbea despre lupta contemporană dintre fanatic și zombi (cel care nu mai crede în nimic).

La ora la care scriu aceste rînduri, cînd tancurile și rachetele și morții și refugiații dictează știrile zilei, mi se pare evident că, pentru a supraviețui, occidentalul trebuie să se trezească și să-și revizuiască sistemul de valori. Această lume a politeții (de la polis) și a civilizației (de la civis), această lume care a supraviețuit comunismului este sub asediul fanaticului. Al barbarului. Pentru a mai avea o șansă, această lume va trebui să își regăsească orizontul.

Timpul nu mai are răbdare cu proștii.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – http://www.dilemaveche.ro


…și-atunci aveți a-mi ierta îndrăzneala de-a scrie, la o vîrstă să-i spunem respectabilă, cu încrederea de sine a tinereții pentru care nici un subiect nu e suficient de necunoscut pentru a-și refuza plăcerea datului cu părerea. Mă preocupă politica, mă amăgesc c-aș fi ceva mai priceput la filozofia politică, dar n-am avut niciodată cunoștințe suficient de solide în relațiile internaționale pentru a mă hazarda (după treizeci de ani) în „analize” și/sau nostradamisme mai mult sau mai puțin apocaliptice. O fac acum, tupilat sub pulpana a două scuze confortabile. Prima este că mi-am petrecut cam o jumătate de viață în Europa și cealaltă jumătate în America, așa că am o idee despre „materialul clienților” invocați. A doua scuză ar fi că previziunile mele pentru cele ce urmează a se petrece pe scena internațională sînt departe de-a fi într-atît de sumbre precum le văd la majoritatea comentatorilor și experților, iar asta tocmai pentru că încep de la un scenariu cu adevărat apocaliptic. Nu umblu cu jumătăți de măsură. Vorba lui Nichita Stănescu, „Întunecînd întunericul, iată porțile luminii!”. Ce să fac? Sînt un optimist incurabil.

Să începem cu radiografiile cele mai răspîndite și-n general, mă grăbesc să adaug, și cele mai pertinente despre situația internațională, așa volatilă cum este. Pe scurt, ele ar putea fi rezumate cam așa: Europa este slabă și dezbinată, cu o Germanie dependentă de gazul rusesc, o Franță care joacă la două capete și încă purtătoare de nostalgii antiamericane, o Mare Britanie unde Boris Johnson se dă cocoșel pentru a-și mai recupera din popularitatea pierdută, și-n general o adunătură de națiuni europene cu agende diferite, lipsite de orice dorință și/sau putință de a intra în vreun conflict deschis cu Rusia. Națiuni molîi. La polul opus al „virilității” am avea o Rusie și o Chină puternice, conduse cu o mînă de fier de către lideri hotărîți să-și dea mîna peste planetă pentru a distruge (și înlocui) hegemonia americană. În fine, dar nu în cele din urmă, elefantul din sufragerie – America, trecută de către majoritatea specialiștilor în relații internaționale la rubrica „Fost-ai, lele, cît ai fost”, prinsă între un posibil conflict armat în Ucraina și unul în Taiwan.

Aici însă intervine optimismul nespecialistului, dar unul care cunoaște, de bine, de rău, mentalitatea americană pentru că a văzut-o „la lucru”. Ceea ce constată specialiștii e adevărat – la o primă vedere, superputerea de odinioară și-a pierdut vlaga, precum au făcut-o, mai devreme sau mai tîrziu, toate superputerile în istorie, de la egipteni la perși, de la greci la romani, de la englezi la turci, de la chinezi la japonezi ș.a.m.d. Sfîșiată între „trumpiști” și „woke”, cu americani supărați că trebuie să stea (în mașină) la coadă pentru a-și cumpăra o cafea (scumpă) de la Starbucks, cu obezi în șlapi și pantaloni lălîi umplînd magazinele, ce șanse mai are astăzi America în fața unor ruși sau chinezi disciplinați și ambițioși?

Ei bine, îngăduiți-mi să cred că mai are. Nu vă grăbiți să cîntați prohodul nici Americii, nici democrațiilor liberale. Știți cîntecelul cu „Și cînd fu la lumînare / Dădui nițel din picioare / Uite-a dracu’ nu mai moare / Că tot mai dă din picioare”? E un cîntecel oltenesc, dar unul care ar putea fi foarte bine unul american. Greu de crezut, dar americanii și oltenii au cîteva lucruri în comun. Bunăoară, „Cin’ se dă cu mine bine / Îi dau haina dupe mine / Cin’ se ia cu mine rău / Să-l ferească Dumnezeu / Că sînt șarpe de dudău / Dă-l galbin de mușcă rău”. Eram în SUA cînd s-a petrecut tragedia din 11 septembrie 2001. Pe 12 septembrie a început deja să fie lansată teoria că atacurile au fost organizate de Al-Qaeda cu baza în Irak sau în Afganistan. În aceeași zi am auzit la un post de radio o gospodină americană care a rezumat în cuvinte simple spiritul zilei. Cum nu era familiarizată cu faimoasă frază cu care Cato își încheia orice discurs în Senatul Romei, „Carthago delenda est” („Cartagina trebuie distrusă“), a încropit ad-hoc una similară: „Să facem din Afganistan parcare („parking-lot”)!“. Mai pe românește, „Să radem Afganistanul de pe fața pămîntului”. Replica a devenit virală. Ce a urmat se cunoaște: nici Afganistanul și nici Irakul nu au fost rase de pe suprafața pămîntului, dar nici bine nu le-a fost. Pe urmă, opinia publică s-a plictisit și de unii, și de alții, așa că trupele s-au întors acasă.

Acum, cînd americanii au trimis trupe în România și-n Polonia au știut perfect ce fac – cam ce a făcut FDR la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, cînd trimitea navele americane de-a curmezișul Atlanticului în speranța nemărturisită că submarinele nemțești vor scufunda vreuna. Nemții, disciplinați, n-au mușcat momeala, dar la Pearl Harbor japonezii au reușit să trezească uriașul adormit, cum spunea amiralul Yamamoto. Opinia publică americană, pînă atunci vehement opusă războiului, pentru că „nu sînt războaiele noastre”, a devenit peste noapte însetată de sînge japonez și german. Ce a urmat se cunoaște: nici Japonia și nici Germania n-au fost rase de pe suprafața pămîntului, dar nici bine nu le-a fost.

Pentru că americanii nu sînt doar precum oltenii, ci și precum bătrînii lui Coșbuc – „greu de pornit, dar de-i pornești sînt greu de-oprit”. Dacă e să mă iau după știrile alarmante care se întețesc de la o zi la alta, e posibil ca la ora la care veți citi aceste rînduri invazia Ucrainei să fi început, ba poate chiar să se fi și-ncheiat. Chiar și-atunci, opinia publică americană nu se va mobiliza mai mult decît pentru a suporta drastice sancțiuni economice. Nu mai mult, pentru că „nu e războiul nostru”. Dar dacă Putin își face iluzii că cea mai mare amenințare ar fi închiderea Nord Stream 2 (ceea ce oricum nu-i de colea), uită să ia în considerare „de neconceputul“: moartea vreunui soldat american. Că ar muri de la un glonț rătăcit, tras din greșeală peste graniță de către vreun rus beat, pentru opinia publică americană ar avea prea puțină importanță. Uriașul se va trezi, însetat de sînge rusesc.

Și cred că și Putin știe că pînă și americanului îi mai poate cădea o țiglă-n cap. Așa că, dac-a învățat ceva din lecțiile istoriei, înainte de-a se aventura mai departe, ar afla mai întîi cum s-ar traduce în engleză „Cin’ se ia cu mine rău / Să-l ferească Dumnezeu!” și-ar căuta să afle ce este acela un șarpe „de dudău”. Că-i galben și mușcă rău. Și oricîte mașini ar avea Occidentul decadent, n-ar avea ce face cu o ditamai parcarea.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro


… pentru ca da, ati ghicit, desi ma doare inima s-o spun, nu pot sa nu constat evidenta: cand vine vorba despre educatie, Romania s-a imputit ca un peste – de la cap! Si nu, cand spun “cap” nu ma refer la cazurile celebre deja, de prim-ministrii plagiatori, lista deschisa de Victor Ponta, chit ca atunci am fost solicitat de catre revista Nature, cea care a facut public plagiatul, sa fiu printre profesorii care sa-l “autentifice”. Asta e lesne. Despre ei am tot scris, pana am facut bataturi la buricele degetelor. Dar nu, premierii plagiatori, ministrii plagiatori sau politicienii plagiatori in general nu reprezinta “capul” acestei natii. Din fericire.

            Din nefericire, stiu ce spun atunci cand spun “din fericire”. M-am ocupat de politica dinainte de ’89 pana-n zilele noastre, mai intai ca student, apoi ca ziarist, apoi ca academic. Am luat interviuri, am facut anchete, am scris articole de ziar dar si carti de filosofie politica sau articole de specialitate, din Europa pana-n America. Chiar daca nu ma amagesc ca inteleg politica, imi place sa cred ca politica nu ma mai poate deziluziona. Vorba unui proverb turcesc: “Cand te culci pe podea, n-ai cum sa cazi din pat.” Nu mai am iluzii despre politicieni, iar asteptarile mele sunt doar sa fie, pe cat posibil, oameni de bun-simt. Si cativa mai sunt. Dar, precum pielea de sagri din nuvela lui Balzac, numarul lor se restrange de la o zi la alta. Repet, insa: politicienii nu sunt capul nici unei natiuni. Profesorii sunt!

            Sa ne lamurim: daca in Romania avem “educatori” (la gradinita), “invatatori” (la scoala elementara”) si “profesori” (de-acolo-n sus), in America avem doar doua categorii: “invatatori” (“teachers”) pana termini liceul, si “profesori” (“professors”) de la colegiu in sus (cu o ierarhie in care n-are rost sa intram acum). N-as intra in aceste detalii daca n-as vrea sa atrag atentia asupra “capului”, care nu e format nici din politicieni, nici din educatorii din gradinita, nici din profesorii de liceu, s.a.m.d. Nu! Capul, in orice natiune, e format din cei care-i formeaza pe toti ceilalti, fie ei educatori de gradinita, invatatori, sau profesori de liceu. Educatorii educatorilor. “Capul” e cel care educa educatorii care-i educa pe toti ceilalti, fie ei viitori politicieni, ingineri, medici, zidari, oameni de afaceri, fermieri sau hoti. Cum ii cresti asa ii ai. Din pacate, insa, cata vreme nu intra in politica, profesorii-plagiatori nu prea risca sa intre in vizorul verificarilor si ma ingrozeste gandul proportiei de falsi profesori care distrug Romania, distrugandu-i educatia de la cap. Suntem o tara imputita pentru ca suntem o tara traumatizata. Si suntem o tara traumatizata pentru ca ne place.

            Sa ne-ntelegem: un profesor plagiator nu este profesor, dupa cum un sarlatan care pretinde ca e medic desi n-are diploma nu e medic. Dar, daca nu vrem sa ne fie copiii operati de catre medici care nu sunt medici, nu ne ingrijoram (sau prea putin) de posibilitatea ca educatorii copiilor nostri, sa nu fie educatori. Or, ceea ce ne starneste automat revolta spune multe despre felul in care ne ierarhizam prioritatile. Ne revolta falsii medici. Ne revolta falsii calugari sau falsele calugarite. Ne revolta falsii politisti sau falsii prieteni, si cate si mai cati. Nu, insa, si falsii profesori – profesorii plagiatori. Astia ne lasa mai degraba indiferenti cata vreme nu-i putem folosi in lupte politice. Pare-se ca ne revolta doar cei care ne pot ataca trupurile, buzunarele sau inimile. Mintile? Capul? Meh! Unde nu-i cap, vai de picioare? Meh! Cu astia suntem ingaduitori. E ca la buzile publice (in tinerete, chiar am scris o piesa de teatru pe tema asta): pute, dar e caldut. Or pentru asta, ca romani, s-ar cuveni sa ne fie, foarte, foarte rusine!

            Ca roman, rusinea asta m-a ajuns pana-n si-n Texas. Nu voi da deocamdata nume, nu din vreo sfiala sau precautie, dar pentru c-am fost rugat sa n-o fac pana la terminarea investigatiilor. Considerati intamplarea care urmeaza un soi de buzdugan aruncat la inaintare de catre un zmeu politicos. In ciuda opiniei generale, lumea academica e mica. Scriind (si) despre Evul Mediu, am ajuns sa-l cunosc si sa ma imprietenesc cu unul dintre foarte putinii profesori de filosofie politica specializati in acea perioada din SUA. Acum cateva luni, ma trezesc cu un email amuzat-furios de la el: tocmai fusese instiintat de catre o profesoara de medievalistica din Danemarca (!) despre cartea unei profesoare de la Universitatea din Bucuresti in care el si inca un profesor britanic fusesera plagiati din greu acum vreo douazeci de ani. Cum spuneam, lume mica, timpul trece repede. Dovezile? Irefutabile! Si totusi, profesoara in cauza (care studiase cu britanicul!) se incapatana sa nege evidentele si sa-si gaseasca scuze. Mai in gluma, mai in serios, m-a intrebat daca toti romanii reactioneaza la fel daca sunt prinsi cu plagiatu-n gura si se jura ca nu fura. Mi-a venit sa intru-n pamant de rusine. Fara metafore.

            Povestea nu s-a oprit cu acel plagiat – si inca mai continua. Pe scurt, pare-se ca doamna cu pricina si-a construit intreaga cariera academica plagiind pe rupte din diferite surse. Nefiind insa om politic, a fost lasata in pace. Deocamdata i-au fost retrase doua publicatii din Romania, dar lucrurile sunt departe de a se fi incheiat. Intre timp, in loc sa-si puna cenusa-n cap, falsa profesoara a ajuns chiar sa conduca un program platit binisor din bani europeni menit sa convinga tinerii romani despre avantajele … studiilor universitare! Ba chiar a inceput sa-si ameninte, catusi de putin voalat, colegii romani care au inceput sa se delimiteze de ea. Mesajul? “Sa nu m-apuc sa va caut si eu pe voi la publicatii, ca nimeni nu e fara de pacatul plagiarismului!”

            Si nu, din pacate nu exagerez catusi de putin. Persoana cu pricina a devenit un cui batut din ce in ce mai adanc in talpa mea romaneasca, altminteri suficient de batucita. Profesori din Europa si America ma intreaba aproape saptamanal – de-acum fara urma de gluma – daca asa reactioneaza toti universitarii romani, daca e vreo “traditie” a locului ca plangeri oficiale transmise conducerii Universitatii din Bucuresti sa ramana fara raspuns, desi intervalul normal pentru a raspunde la un email e de maxim 48 de ore, s.a.m.d.. Ultimul email l-am primit zilele trecute, ca urmare a unui interviu dat de catre fostul ministru Florin Roman, in apararea premierului Ciuca pe fanatik.ro. Pentru necunoscatori, Florin Roman si-a dat demisia tot in urma unui plagiat dovedit. Si, din nou, am fost intrebat cum se face de toata lumea din Romania foloseste aceleasi scuze? Poate este ceva adevarat, poate ca asa este sau era legislatia romaneasca, poate ca le scapa lor ceva?

Inteleg ca e greu sa intelegi ca atatia oameni “importanti” te pot minti in fata, cu atata tupeu, dar si colegii din vest trebuie sa inteleaga ca-n Romania se poate. Cum poate Florin Roman, care a “studiat legislatia la greu” (mai bine studia cartea) sa spuna “Foarte puțini în România studiază legea, pentru că plagiatul în România nu-l stabilesc nici eu, nici dumneavoastră, nici altcineva, îl stabilește comisia de la nivelul ministerului sau Comisia de Etică”? Uite ca poate! Noi asteptam legi care sa ne spuna daca ne-a cazut piatra-n cap! Sangele care ne tasneste din teasta nu-i o dovada. Ma-ntreb: Daca vreun medic sarlatan ii da un leac care sa-l omoare, va chema o comisie “de specialitate” sa determine, legal, daca e mort sau nu? Ii pun eu diagnosticul, c-am facut si medicina – e deja mort pe dinlauntru!

Va spun sincer – m-am saturat de plagiarismul romanesc. Mi se apleaca. Cati mai trebuie sa moara, atat la propriu cat si la figurat, pana cand romanii vor intelege cat de tare s-au imputit de la capul universitar? Daca si amicul Vasile Dancu, in tinerete altminteri un academic respectabil, sau presedintele Iohannis, in tinerete un decent profesor de liceu, gasesc scuze si asteapta verdicte de la comitete si comitii care sa constate ca li s-a furat butelia si de aia nu-si mai pot fierbe cafeaua, se cheama ca romanii n-au mai multe sanse decat nenorocitii din Jonestown, sectantii care-au facut sinucidere in masa pentru ca asa le-a zis liderul Jim Jones.

Dar, daca e vreo consloare, sinuciderea romanilor nu-i in jungla din Guyana, ci in Gradina Maicii Domnului.

NOTA: Textul a aparut si pe http://www.contributors.ro


…pentru că, în Evanghelia lui Matei, capitolul 10 este unul dintre cele mai șocante. Printre altele, Iisus le spune apostolilor că „fratele va da la moarte pe frate-său și tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinților lor și-i vor omorî” (10:21) și „Să nu credeți c-am venit s-aduc pacea pe pămînt; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamă-sa și pe noră de soacră-sa” (10:34-35). De bună seamă, există nenumărate exegeze, interpretări convingătoare sau mai puțin, dar asta nu înseamnă că pînă și cititorul avizat nu are o instinctivă strîngere de inimă cînd ajunge la asemenea pasaje ce par să contrazică Vestea cea Bună. Dar tocmai de aceea ele te scot din zona de confort a creștinismului căldicel și te obligă să gîndești.

Puțin context: capitolul 10 este cel în care Iisus îi trimite pe cei doisprezece apostoli în lume să propovăduiască, să vindece, să învie morții, să scoată dracii ș.a.m.d. Simplu spus, este momentul în care creștinismul (încă nenumit ca atare) începe să devină o mișcare de amploare. De mase, dacă preferați. Și Iisus le spune: „Iată, Eu vă trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor. Fiți dar înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii” (10:16). La o primă vedere, pasajul e mai puțin șocant decît cele pomenite mai sus. La o a doua vedere, e chiar mai tulburător, însă la un alt nivel. Începutul e, ca să spunem așa, întrucîtva domol. Familiar. Apostolii, nevinovați ca oile, sînt trimiși în lumea rea, dominată de lupi. Nimic în aparență surprinzător: Homo homini lupus.

Surprinzătoare e soluția indicată de către Iisus după aruncarea „oilor” în mijlocul „lupilor” – pentru a-și împlini misiunea primită, iubirea vrăjmașilor și întoarcerea obrazului nu par a mai fi suficiente. Pentru succesul propagării unui ideal într-o mulțime înclinată, de la căderea din Rai încoace, la toate blestemățiile e nevoie de înțelepciunea șerpilor! Cu alte cuvinte, în limbaj biblic, Iisus le recomandă apostolilor înțelepciunea dracilor! Recunoașteți că e tulburător. Dac-ar fi fost vorba despre „inteligență” încă s-ar mai fi putut explica. În definitiv, nimeni nu neagă că diavolul e „deștept”, cu sensul de „șmecher”. De aia te și prostește atît de lesne. Dar înțelept? Nu presupune înțelepciunea o inteligență orientată spre bine? Pînă și calificativul „fără răutate ca porumbeii” nu pare să ajute prea mult. Iisus nu spune „neprihăniți” sau „curați”, ci „fără răutate”, ceea ce, teoretic măcar, lasă loc de puțină prihană apostolică.

O posibilă explicație e sugerată de o carte „lumească”, scrisă în secolul al XVII-lea de un iezuit spaniol, Baltasar Gracián – Oráculo Manual y Arte de Prudencia, tradus de obicei ca Arta înțelepciunii lumești. Ca orice oracol care se respectă, și acesta continuă cu multe formulări eliptice, care pe unii i-au încîntat (Schopenhauer sau Nietzsche, bunăoară, dar și Churchill sau Gide), pe alții i-au scos din sărite. Cert este că această cărțulie (vreo trei sute de panseuri relativ scurte) a fost tradusă încă din același secol în mai toate limbile de circulație și comentată cu vîrf și îndesat. De ce? Pentru că, pe de-o parte, reprezintă o alternativă la Prințul lui Machiavelli, iar pe de alta, pentru că tratează aceeași problemă spinoasă ca și Matei 10: cum poate supra-viețui omul bun, nobil, în mijlocul unei lumi rele? Retragerea în pustie, la mănăstire, în Tibet sau chiar între pereții propriei case e o soluție, dar e una întrucîtva egoistă. Te salvezi, dacă te salvezi, de unul singur, ignorînd lumea care te-a dezamăgit. Dar dacă vrei să îndrăznești și să biruiești lumea (Ioan 16:33)? Dar dacă ești trimis în lume?

Soluția lui Machiavelli e binecunoscută – renunțarea la moralitatea clasică și înlocuirea virtuților tradiționale cu virtù, adicătelea cu „virtuozitatea”, abilitatea de a-ți împlini scopul indiferent de mijloace, de unde și cinicul „scopul scuză mijloacele”. (E o interpretare pe nedrept caricaturală, dar asta ar fi o altă discuție.) Potrivit lui Machiavelli, nu e nevoie să fii virtuos, e suficient să pari că ești. Dacă între aparență și realitate clasicii preferau realitatea, Machiavelli favorizează aparența, stîrnind astfel primul val al modernității. Baltasar Gracián, în schimb, consideră abordarea machiavelliană simplistă, în cel mai bun caz, și devastatoare atît pentru individ, cît și pentru societate, în cel mai rău.

Precum Machiavelli, Gracián nu-și face iluzii despre lume și cu atît mai puțin despre înțelepciunea mulțimilor. Unul dintre panseuri, bunăoară, este intitulat „Gîndește cu cei aleși, dar vorbește cu cei mulți”. Dacă vrei să ajungi să-i schimbi în bine, oricît de puțin, pe cei mulți, nu trebuie să-i contrazici, c-atunci pățești ca Socrate și n-ai rezolvat nimic dacă n-ai un Platon ca discipol. Gîndirea trebuie să-ți fie liberă, dar vorbirea în public se cuvine să-ți fie măsurată. Iezuitul mai vorbește și despre cum poți – și trebuie! – să cîștigi admirația și respectul celor mulți, dar și de ce e nevoie să îi admiri și să îi respecți la rîndul tău doar pe cei care merită cu adevărat. Multe formulări sînt memorabile. Iată doar cîteva, pentru a vă stîrni interesul: „Pînă și iepurii pot să tragă de coamă un leu mort”, „Trebuie să parcurgi circumferința timpului înainte de a ajunge la centrul oportunității”, „Arareori norocul te însoțește pînă la ieșire: pe cît de călduros te-a primit în casă, pe atît de grăbit și de cinic te dă afară”.

Gracián e de acord cu Machiavelli că lumea nu e atentă la detalii, ci e interesată mai degrabă de rezultate, așa că „la răstimpuri, face parte din arta trăitului să încalci regulile artei” pentru a-ți atinge scopul, dar asta nu înseamnă că e pregătit să renunțe la moralitate. Pentru el, departe de a fi un impediment într-o lume rea, virtutea reprezintă un avantaj. Nu întîmplător, ultimul panseu e intitulat „Într-un cuvînt, fii sfînt!” și susține că „virtutea reprezintă puntea dintre toate perfecțiunile și centrul tuturor binecuvîntărilor”. Simplu spus: virtutea nu te vrea prost. Creștinismul nu te vrea prost. Prin urmare, în mijlocul lupilor, inteligența dracilor nu e cîtuși de puțin de lepădat. Dar, pentru a deveni înțelepciune, adică o inteligență orientată spre bine, nu trebuie folosită „cu răutate”. Nu degeaba Platon sugerează că nu există oameni răi, ci doar oameni proști.

Iaca o lecție de ținut minte – și nu doar de către politicieni.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Vechehttp://www.dilemaveche.ro



… pentru că unele idei pot fi la fel de enervante precum un fir de păr crescut în nas. Știți despre ce vorbesc. Pe astea le smulgi dintr-una, chiar dacă îți dau lacrimile. N-are rost să îți prelungești agonia. Egalitatea e o astfel de idee – sublimă, mirifică, dar lipsește cu desăvîrșire. În numele egalității s-au produs unele dintre cele mai odioase crime din istoria umanității. În tratatul despre politică, Aristotel considera egalitatea prost înțeleasă sursa tuturor relelor și propunea ca alternativă echitatea. Pe scurt, echitatea în viziunea aristoteliană presupune a da egal egalilor și inegal, inegalilor. Sună ofensator pentru urechile noastre egalizatoare? Să ne gîndim: nu ar fi absurd să-l obligi pe copilul Mozart să joace baschet sau pe copilul Ghiță Mureșan să cînte la pian, doar pentru că toți copiii trebuie educați la fel? Nu e nevoie de vreun doctorat pentru a înțelege că nu sîntem egali decît în fața Domnului. Altminteri, sîntem unici – și ne place că sîntem așa: unii mai înalți, alții mai scunzi, unii mai pricepuți la baschet, alții mai pricepuți la pian, și tot așa.

E o binecuvîntare și-un blestem. Să începem cu blestemul. Dante (da, da, Dantele ăla, Alighieri, cu Divina Comedie) pomenește într-un tratat despre monarhia universală, scris pe la 1300 toamna, un blestem deja „vechi”: „Să ai parte de un egal în familie!”. Aproape o jumătate de mileniu mai tîrziu, pe la 1750 primăvara, Rousseau vorbește și el despre blestemul omului modern, divizat împotriva sieși, pentru că trăiește prin comparație: „Cînd se gîndește la ceilalți, se gîndește la sine, iar cînd se gîndește la sine, se gîndește la ceilalți.” Simplu spus, cînd mă gîndesc la alții, mă gîndesc la ei prin comparație cu mine: Sînt mai tînăr? Mai frumos? Mai bogat? Cînt mai bine la pian sau joc mai bine baschet? Etc. Pe de altă parte, cînd mă gîndesc la mine, mă gîndesc, de fapt, la ei: Ce părere au ei despre mine? Ce imagine proiectez? De poet? De prefect? De mafiot? De avocat? Etc. E o competiție pe care n-ai cum s-o cîștigi, de unde și nefericirea omului modern, apud Rousseau. Întotdeauna se va găsi vreunul sau vreuna care să arate mai bine, să cînte mai bine la pian sau să joace baschet mai bine. Nefericirea-i asigurată.

Există însă și o parte plină a paharului. Deși am scris mult despre ei (sau poate de aceea), puritanii nu sînt tocmai apropiați inimii mele – cu o excepție: John Winthrop. Fără să-l fi citit pe Aristotel-păgînul, Winthrop a fost profund influențat de varianta creștinată a Stagiritului – culmea, pe filiera catolică pe care, ca puritan, o repudia. Pe cînd se afla la bordul corabiei Arbella, care avea să-l ducă în Lumea Nouă, a scris Un model de caritate creștină, care începe abrupt, preamărindu-l pe Domnul pentru că a creat oamenii inegali. În ochii puritanului, inegalitatea aceasta e o binecuvîntare, servind atît un scop educațional, cît și unul de stimulare a iubirii intracomunitare. Pe scurt, ne iubim pentru că sîntem diferiți și avem nevoie unii de ceilalți.

Două secole mai tîrziu, Alexis de Tocqueville vorbește despre cele două impulsuri spre egalitate sădite în inima omului: unul orientat în sus, care-l face pe om să încerce măcar să-i imite pe cei mai buni, și unul orientat în jos, care-l face pe om să-i coboare pe toți la nivelul său. Pe acesta din urmă, Tocqueville îl numește un „instinct depravat” care-i face pe oameni să prefere egalitatea în sclavie inegalității în libertate. Am spus „egalitatea în sclavie”? Păi, taman acesta era argumentul central al celui mai flamboaiant apărător al instituției sclaviei, George Fitzhugh, un soi de Salvador Dalí al taberei pro-sclavagiste, chitit să impresioneze și să șocheze cu orice preț. Fitzhugh nu avea sclavi, era sărac, citea constant literatura aboliționistă, a călătorit în Nord să se întîlnească cu Harriett Beecher Stowe, autoarea Colibei unchiului Tom, dar s-a întors și mai convins că are dreptate: egalitatea e promovată de către capitaliștii veroși (din Nord), pentru a profita de pe urma celor mai slabi – negri, femei, copii etc. Pentru că atîta vreme cît sîntem toți egali, cei mai slabi nu pot invoca dreptul la nici un fel de protecție. E competiția în care „cel mai bun cîștigă”. Muncitorii albi din Nord ar trăi mai bine dacă ar fi sclavii cuiva decît sclavii societății, adică ai nimănui. Între socialismul căruia nu-i pasă de proprietatea privată și capitalismul căruia nu-i pasă de oameni, sclavagismul reușește să împace capra cu varza. (În treacăt fie spus, termenul „sociologie” apare pentru prima oară peste Ocean în două cărți pro-sclavagism. Mă tot întreb dacă amicii sociologi sînt conștienți de asta.)

Vi se pare un argument aberant? Este! Dar cum istoria are ironiile ei, argumentul e reciclat acum de grupări precum „Occupy Wall Street” care denunță capitalismul, și/sau militează pentru introducerea unei egalități împotriva naturii. La celălalt capăt al spectrului, avem mișcările identitare, începînd cu „Black Lives Matter”, care cere drepturi speciale pentru grupul pe care-l reprezintă. Și aici problema are rădăcini vechi în istoria Americii. Cînd, după Războiul Civil, s-a propus în sfîrșit extinderea dreptului la vot, doi buni prieteni au ajuns să se certe. Ca o susținătoare a drepturilor femeilor, Elizabeth Cady Stanton era asociată și cu mișcarea aboliționistă, unde unul dintre lideri era Frederick Douglass. Cum nimeni nu-și imagina că Congresul va accepta extinderea dreptului de vot la ambele categorii, întrebarea s-a pus: cine „merită” mai mult? Douglass a susținut că negrii, cîtă vreme femeile (albe) au un cuvînt de spus prin bărbații și frații lor. Stanton a susținut că femeile, pentru că ele sînt educate și știu ce votează, spre deosebire de negrii analfabeți care vor deveni masă de manevră. După cum știm, a cîștigat Douglass, iar femeile mai aveau să aștepte pînă în 1919. Partea bună e că Douglass și Stanton s-au reîmpăcat spre sfîrșitul vieții. Nelămuririle cu privire la egalitate însă persistă.

Propun, prin urmare, să tăiem răul de la rădăcină. Cu egalitatea pre egalitate călcînd, iată porțile echității. Să nu-l forțăm pe Mozart să joace baschet și nici pe Ghiță Mureșan să cînte la pian.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche (www.dilemaveche.ro)


… adica pe un site creat de catre o mana de masteranzi si doctoranzi entuziasti, in incercarea de a oferi un spatiu „ganditului impreuna”. Cum sa-i refuzi cand te roaga sa contribui (chiar daca nu prea ai timp)?:) Nu i-am. Ceea ce n-am fost informat (cum ar fi fost frumos) e ca raspundeam „umar la umar” cu Baconschi. Dar a gresi e … tinereste (sic)