…ce-mi place mai mult la slujba de Inviere? Predica Sfantului Ioan Gura de Aur. Mai are rost sa va spun de ce tocmai aceasta?

 Sfântul Ioan Gură de Aur – Predică de Paști

De este cineva bun credincios şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun şi luminat; de este cineva slugă înţeleaptă, să intre bucurându-se întru bucuria Domnului său; de s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum dinarul; de a lucrat cineva din ceasul dintâi, să-şi ia astăzi dreapta plată; de a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască; de a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nimic să nu se îndoiască, că de nimic nu se va păgubi; de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se aproprie, nimic îndoindu-se; de a ajuns cineva numai în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă că a zăbovit, că milostiv fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi; odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas, ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi; pe cel de pe urmă îl miluieşte şi pe cel dintâi îl mângâie; şi aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte şi faptele primeşte şi cu voinţa se împacă, şi lucrul cinsteşte şi socoteala o laudă.

Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru şi cei dintâi şi cei de al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi; viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând, toţi vă îndulciţi de ospăţul credinţei; toţi luaţi bogăţia bunătăţii. Nimenea să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat Împărăţia ce de obşte. Nimenea să se tânguiască pentru păcate, că iertarea din groapă a răsărit.

Nimenea să nu se teamă de moarte, că ne-a slobozit pe noi moartea Mântuitorului. Stinsu-o-a pe dânsa Cel ce a fost ţinut de aceea. Prădat-a iadul Cel ce s-a pogorât la iad. Amărâtu-l-a pe dânsul, gustând Trupul Lui. Şi aceasta mai înainte apucând Isaia, a strigat: iadul, zice, s-a amărât, întâmpinându-Te pe Tine jos. Amărâtu-s-a că s-a stricat. Amărâtu-s-a că s-a batjocorit. Amărâtu-s-a că s-a omorât; amărâtu-s-a că s-a surpat; amărâtu-s-a că s-a legat. Luat-a trupul şi de Dumnezeu s-a lovit; luat-a pământ şi s-a întâmpinat cu cerul; luat-a ceea ce a văzut şi a căzut întru ce n-a văzut.
Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Sculatu-S-a Hristos şi au căzut dracii; înviat-a Hristos şi se bucură îngerii; înviat-a Hristos şi viaţă vieţuieşte; înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă, că Hristos sculându-se din morţi începătură celor adormiţi, Aceluia este Slava şi cinstea în vecii vecilor. Amin!

…Mark Twain, zice-se, ar fi afirmat ca „nimic nu e mai usor decat lasatul de fumat. Eu ma las in fiecare zi de cateva ori„. Asa e, chiar daca uneori nu din motivele invocate de Twain. Sa zicem ca esti fumator inrait. Sa zicem ca, dintr-un motiv sau altul, te decizi sa te lasi (printre altele) de fumat pentru doua saptamani, cu o „dezlegare” de o zi la jumatatea perioadei. Ai mai facut-o in douazecisivreocinci ani de doua ori – stii ca o poti face. Stii si cum.

Nu e nevoie de gume anti-nicotina, de patch-uri, hipnoza sau mai stiu eu ce. Toata „strategia” se reduce la doua puncte mari si late. (1) Nu mai fumez inseamna chiar asta – nu mai fumez. Imi blochez adica orice gand ca as putea face o abatere, orice ispita ca „macar un fum”, „macar o data”, etc. Esti pe o insula pustie sau in carcera si nu ai tutun. Punct. Ce faci? Mori? Nu mori. (2) Te va apuca ameteala, plamanii vor plange, celulele vor striga, toate ritualurile zilnice iti vor fi date peste cap, fiecare gest trebuie regandit de la zero, etc. Asa e – dar, si aici e marea gaselnita, exista un farmec in aceasta frustrare! Iti da un „buzz”, o usoara ameteala, cum numai cateva fumuri DUPA o perioada de abstinenta iti mai pot oferi.

Simplu spus, lasatul de fumat iti poate provoca o neliniste la fel de intensa precum reapucatul de fumat.

Si vine ziua de „pauza”. Au trecut deja sase zile – deja nevoia de fumat e din ce in ce mai rara, nelinistea din ce in ce mai stearsa – exact ca atunci cand te-ai obisnuit cu fumatul. Tragi primele fumuri. Ametesti de placere. Plamanii chiuie fericiti si, daca ar putea, te-ar pupa (poate te si pupa pe dinlauntru – in momentul acela oricum nu mai stii). Prima pipa e aproape un orgasm. A doua, e OK. La a treia constati ca te-ai obisnuit si, partea cea mai trista, nici nu prea mai iti vine sa o aprinzi pe a patra, desi au trecut deja cateva ore de cand n-ai mai fumat – o perioada inuman de lunga in conditii „normale”.

Ce faci? Rational ar fi sa o raresti, stiind ca maine o iei de la inceput. Stiind: cu cat vei fuma mai putin astazi, cu atat mai usor iti va fi maine, cand, din nou, iti vei interzice fumatul. Intre timp, insa, ai devenit addicted la non-adictie. Iti doresti geamatul plamanilor, scrasnetul celulelor poftind nicotina. Sa nu fumezi fara sa-ti vina s-o faci n-are nici un haz. Asa ca fumezi, mai degraba in scarba, pentru a-ti spori chinul de maine.

Si, pe masura ce se apropie ziua de maine, incepi sa te intrebi tot mai frecvent: cat de normal sunt? Ai rari fumatul, dar de-acum e deja prea tarziu. Si-acum, pohta ce-ai pohtit: chiar iti vine sa fumezi!

Ciudati mai sunt unii…

…cunoasteti, probabil, expresia: „There is no such thing as a free lunch” („Nu exista asa ceva precum un pranz gratis„.) Ei, nu! Parca dinadins, pentru a-i dovedi falsitatea, primesc toata ziua e-mailuri de la scoala in care e mentionata mancarea gratis, fie in titlu, fie la sfarsitul mesajului. Astazi am primit doua: o intalnire a graduate students – cu free pizza, hei! – si o conferinta despre metode moderne de predare – free snacks and refreshments will be provided, yupeee! Iar astea sunt doat doua exemple: mai sunt mesele rotunde, workshop-urile, cam toate conferintele, intalnirile intr- si inter-departamentale cu felurite ocazii, vernisajuri de arta, etc. In toate anunturile, dar absolut toate, free food e mentionata la loc de cinste, de parca singurul motiv pentru care omul merge la vreo conferinta sau vernisaj e pentru a putea infuleca niste pizza, rontai niste covrigei sau cookies si profita de vreo cafea sau suc gratis…

Imi amintesc de perioada tineretilor mele de gazetar – in care, intr-adevar, conferintele de presa la care exista si cate un „mic bufet” pentru ziaristii famelici erau, cu adevarat o incantare. Dar acelea nu se anuntau „oficial”! Nimeni nu vroia sa creada ca incearca o mituire atat de grosolana a ziaristilor. Aici, „mituirea” se face pe fata, in anunturile raspandite pe toate canalele.

Dar, ceea ce este socant, este sa vezi ca si astazi, aici, in America, acest fel de „mita” functioneaza! Inca mai sunt oameni care intr-adevar pentru asta in vin in primul rand – pentru mancarea gratis! Pare-se ca pe masura ce creste nivelul de bunastare, creste si obsesia cu nimicurile gratis: cupoane, pixuri, mancare, s.a.m.d. Nu glumesc. Ii recunosti dupa cum se strecoara pe usa: nu se reped direct la mancare, n-ar fi politicos; mai intai dau mana cu doi-trei cunoscuti, schimba cateva vorbe, apoi, profitand de un moment de neatentie al interlocutorului, se indrepta spre masa cu „bunatati”, insfaca o farfurie de plastic si-o umplu pana la refuz. La conferinta sunt in general printre cei mai activi. Vorbesc mult, agitat, poate pentru a redirectiona atentia celorlalti de la farfurie, poate dintr-un sentiment de vinovatie, pentru a-si justifica si prezenta si mancarea deja infulecata.

Asa ca, pana la urma, poate e adevarat: there is no such thing as a free lunch:)

… asta  nu e PC – dar cand ai nevoie de un diagnostic e bine, in general, sa te uiti la femei. Cum reumatismul iti spune ca vine ploaia (si-ti spune!), femeile iti spun cand se apropie o criza: nu o formuleaza ca atare, dar o exprima indirect. Cainii latra in batatura, gainile cotcodocesc, vrabiile zboara jos – nimeni nu-ti spune ca vine ploaia sau cutremurul, desi cu toate iti spun – fara cuvinte. [Nota: nu m-am pot abtine – literar vorbind, era prea frumos!:]

Cand sunt (su)puse experimentului Pandora’s, femeile sesiseaza imediat capcana: e o competitie. Nu e pe viata si pe moarte, dar e, fara doar si poate o competitie a accesarilor. Ai trei variante: (1) Lupti, fara manusi, pentru a ajunge in top. (2) Te retragi – pentru ca e mai lesne sa te retragi, sa zici „nu pot competitiona cu Dora aia – uitati-va la poza, la titluri si la subiecte (dar cat o mai poate duce asa – si ce sa faci cu Laura Cernahoschi, care de-abia acum incepe sa dea semne de nervozitate?); (3) alegi varianta calduta: scriu cand vreau, ce vreau, cum vreau, nu ma intereseaza accesarile, nu ma intereseaza cercul vicios care se creeaza in momentulm in care intri in „top ten”.

Toate aceste ganduri – direct sau indirect exprimate – sunt prezente pe Pandora’s. Nu tin partea nimanui. Personal, insa, m-am bucurat ca Letitia si-a suflecat mainile si-a aratat ca poate. Am fost dezamagit ca Laura sau Mesmeea incep sa dea cu bir cu fugitii:). Ideea de baza e a’ lu’ Brancusi: mai intai faci Ecorchee-ul pe care-l ia Facultatea de Medicina din Bucuresti pentru cat de realist erau redati muschii, arati – in cazul asta – ca poti sa „faci trafic”, oricat de a prostitutie intelectuala miroase asta; pe urma, iti poti permite sa zici „pot, am demonstrat-o, dar nu vreau; eu vreau sa fac nu „baiat care plange” ci „pasarea maiastra”. Atunci, poti.

Asa e si la politicieni. Dar asta e deja alta poveste.

PS Laura – cu Rohia m-ai „lovit” unde nici nu te-astepti. Asta e farmecul scrisului – loveste doar aparent „la intamplare”.

…cum despre blogurile „de casa” am tot vorbit pana acum, poate ca n-ar strica sa vedem care sunt provocarile blogurilor publice, mai exact a celor „de platforma”. In ultimele zile, doua intamplari m-au pus pe ganduri. A fost mai intai mini-scandalul de pe Voxpublica. Costi Rogozanu a avut ideea de a invita pe platforma cativa politicieni din (mai mult sau mai putin) noua generatie – Vasile Dancu (PSD), Cristian Preda (PDL), Adriana Saftoiu (PNL), Sever Voinescu (PDL). Stiu de la unul dintre ei ca decizia nu a fost usoara. Pe de o parte, expunerea pe Voxpublica e mult mai mare decat pe blogul personal. Pe de alta parte, o asemenea decizie echivaleaza cu aruncarea, de buna voie, in  groapa cu lei. Daca multe dintre comentarii pentru un contributor obisnuit sunt de natura sa-ti faca parul maciuca, era lesne de imaginat ce se va intampla in cazul politicienilor cu vizibilitate.

Marea surpriza a venit, insa, din alta parte. Intr-un text dur de-a dreptul, intesat de ‘politruci’ si de-o lehamite politico-existentiala de-a dreptul socanta, Liviu Antonesei si-a anuntat decizia de a parasi platforma Vox, nesuportand alaturarea numelui sau de cel al politicienilor (politrucilor) mai sus pomeniti. Eu am numit asta „rasism ideologic”, i.e., incapacitatea nu de a dialoga, dar de a convietui fie si in acelasi spatiu virtual! (Pentru detalii si alte comentarii dati un click pe Vox). In fine, in replica, Cristian Preda s-a retras si el „in numele dialogului”. Nu stiu inca daca ceilalti trei vor proceda la fel – dar ma indoiesc ca alti politicieni se vor inghsui sa le urmeze exemplul.

A doua intamplare – pe blogul „de casa”, Laura (vezi blogroll-ul) si-a manifetstat si ea lehamitea dupa doar cateva zile de participare la platforma Pandoras, cea a femeilor (si, ceva ma face sa cred, nici Mesmeeape stilnou nu se simte prea bine). Intre cele doua ‘lehamisiri’ – una publica si cealalta privata – exista un „pod”. Podul, in general, e privit, asumat, ca un ceva care uneste – cele doua maluri ale raului, cele doua ceva-uri diferite. La o privire mai atenta, insa, podul poate deveni acel ceva care tine/mentine cele doua maluri ale raului la distanta. Podul e cel care le impiedica se alature. Nu radeti! Am furat ideea asta (cred – si e grav cand nu mai stii de la cine ai furat ideile, cand devii un transportor al unei anonime Miorite) de la Hannah Arendt: o masa rotunda – sa zicem Cavalerii Mesei Rotunde – Lancelot se uita la Regele Arthur, Regele Arthur se uita la Lancelot. Masa rotunda (dincolo de orice aktceva:) ii uneste si separa deopotriva.

Si cu asta ajungem – ce surpriza! – de unde am plecat: de la caracterul usurel pervers al blogului, nici calare, nici pe jos. (Va invit sa-mi (re)cititi primele postari, pentru a nu ma repeta.)

Daca blogul privat pacatuieste „de-a stanga”, prin prea multa sfiiciune, blogul public pacatuieste prin exces – „de-a dreapta” – prin prea multa expunere.  Cum, pentru moderni, granitele dintre public si privat, dintre forum externum si forum internum, au inceput sa se stearga, asistam la o schizoidie la care cu totii suntem partasi: si eu, si voi.

Cum subiectul e generos, iar eu nu mai am timp … Va Urma.

…”cobori scarile in fuga, doua cate doua. Afara, soarele stralucea puternic. Respira adanc: ‘In sfarsit, vacanta!’ De la o fereastra rasuna un fluierat puternic. Fara sa se intoarca stiu ca…” – Nu va mai tin cu sufletul la gura:) Asa mi-am facut debutul literar in Cutezatorii, prin clasa a VI-a. Era inceputul unui roman care urma sa devina foileton, dar n-a mai apucat – si era inspirat din viata reala, care viata reala era, la randu-i, influentata puternic la acea vreme de Ciresarii. De unde se vede ca nu e nevoie de internet pentru a amesteca granitele dintre fictiune si realitate.

Textul mi-a venit in minte pentru ca pe-aici e vacanta de primavara si pentru ca astazi e prima zi, ca sa zic asa, de primavara: e cald (in fine, nu e frig), e soare, iarba incepe sa inverzeasca, copiii si cainii stau la soare, iar eu aveam o nevoie aproape disperata de putina buna dispozitie, mai ales dupa ce am platit bills-urile. Nu e mare lucru, vorbim aici de o saptamana in care singura relaxare este ca nu mai trebuie sa ma trezesc de trei ori cu noaptea-n cap, nu mai trebuie sa pregatesc cursuri, asa ca nu mai am scuze, trebuie sa lucrez pentru a recupera proiectele intarziate (un articol si dizertatia). Dar e soare, e frumos si-n saptamanile care vor urma va fi probabil si mai si.

Asta imi place aici: „invierea naturii” nu e o fraza pe care o scrii intr-o compunere, nici o formula pe care o auzi la televizor. O simti, o mirosi, o vezi, o pipai. Intr-o saptamana – doua si campusul va fi o minunatie. Am parca o poza facuta acum vreo trei ani, cam pe vremea asta, in fata departamentului, cand mama si Alina au venit in vizita.

Scuze, tineam minte ca e ceva mai spectaculoasa, cu flori si tot tacamul…:) Dar, daca tot am inceput, uite inca una – cu maman si H.B. Wells – presedintele Universitatii pentru cateva decenii – cel care a ridicat statutul Universitatii unde este astazi.

Ar trebui sa fac mai multe fotografii din campus in primavara asta. E chiar frumos. Ceea ce-mi aminteste de Tudor Gheorghe: „Au innebunit salcamii si tu vrei sa fiu cuminte!”

… din experienta proprie, dar si din observatiile altor posesori de bloguri „de casa”, frecventa postarilor spune multe despre starea de spirit a „proprietarului”. Un blog de casa nu ridica pretentii. Scrii cand ai chef, daca ai chef, cum ai chef. Ai nevoie de timp, ai nevoie de liniste, ai nevoie sa te poti descheia la ultimul nasture de la camasa. Tocmai de aceea, daca observati ca pe un blog de casa incepe sa lipseasca activitatea, e semn sigur ca proprietarul e pre(a)ocupat de ceva. Ca nu e in „apele lui”. Ca ii lipseste ceva. Asta poate sa fie de bine sau de rau.

Ceea ce-mi aduce aminte de o poveste cu Nastratin – personajul care mi-a incantat copilaria si de la care am inceput sa fur intelepciune inaintea oricarui clasic. (Ca veni vorba, cu toata durerea in suflet, trebuie sa recunosc ca de la Nastratin am invatat muuult mai multe decat din povestile cu Pacala…). Zice ca se duce Nastratin intr-o vizita si gazda vorbeste, vorbeste, dar nu pune nimic-nimic pe masa. La un moment dat, Nastratin incepe sa caste. Si o face din ce in ce mai ostentativ, pana cand gazda se opreste din sporovait si-l intreaba usurel jignita de comportamentul musafirului: „De ce casca oamenii, Nastratine?” (adica, precum in Ardeal, bate saua sa priceapa iapa). La care, Nastratin raspunde netulburat, privindu-l drept in ochi: „Oamenii casca din doua motive: de somn sau de foame. Dar mie nu-mi e somn”.

Nici mie.:)

…sa iubesti cu atata putere, chiar de la-nceput? Vasile – caci despre el e vorba, nu va faceti iluzii:) – are patru ani si jumatate. In ani cainesti. In ani romanesti ar avea, deci, vreo 33 – e in floarea varstei. E castrat (era musai, eu n-am vrut – for the record:) – dar inca mai … „poate”. Cum, nu mi-e foarte clar, dar mai … poate. Cu toate astea, sentimental nu s-a atasat niciodata de altcineva decat de noi, oamenii. Asta pana acum cateva zile, cand am adus acasa o jucarie de plastic  in forma de arici (sau asa ceva, ca nu sunt sigur nici de asta), cumparata cu mai putin de un leu, abosult din intamplare. O apesi, si scoate un sunet, asa, ca un scancet – stiti genul: jucarii pentru nou-nascuti, le apasa si chiuie. Am crezut ca va rezista doua minute. Nici vorba!

Dragoste la prima vedere. In primele doua zile, Vasile nu s-a mai despartit de „arici” – daramite sa le lase pe „fete” (catele) sa-l atinga. Cand il muta, il lua cu gura cu maxima grija, sa nu cumva sa-l faca sa „tzipe” si-l aseza de parca ar fi fost facut din sticla, nu din plastic. Ne-a fost chiar frica la gandul ca s-ar putea sa refuze sa mai iasa pentru un … pisu. N-a fost cazul. Vasile e un caine cu bun simt. Stie ca dragoste-dragoste, dar unele nevoi fiziologice trebuie satisfacute – si nu in casa. Asa ca iesea cand ii venea, merge la plimbare, dar primul lucru pe care-l face cand se intoarce este sa-si verifice „copilul”.  C-asa i-am zis, „copilul”.

Cand „sta” prea mult timp tacut (si, bietul arici de plastic, sta, ce sa faca?:), Vasile devine nelinistit. Incepe sa scheaune, sa-linga, doar-doar. E rupt in doua, ca oamenii: nu vrea sa-l auda „plangand”, dar nu vrea nici sa-l vada „nemiscat”. Asa ca i-l mai plimbam pe sub nas si-l facem sa „tzipe”, dar usurel.

Daca Vasile scapa zilele astea (puschea pe limba!) stim cum sa-l aducem inapoi. Sunt sigur ca ariciul de plastic, copilul lui, va fi mai puternic decat dragostea lui de libertate.

Pe de alta parte, „fetele” nu manifesta nici cel mai mic isntinct „matern”. Voila de vezi, cum  ar zice o prietena.

…astazi (6 martie), fii-mea, Ana, a implinit 18 ani. Ne-am certat, ne-am impacat. Tot astazi, 2010, am aflat, in America, Indiana, despre aventurile romantice ale tatalui meu pe cand era medic holtei in Pestis, judetul Hunedoara, Romania. Anii ’60. Jumatate de secol mai tarziu. Lumea e mica, oamenii – batrani intesati cu amintiri.

Interesanta viata.

PS Pe 19 martie ar fi fost ziua de nastere a tatalui meu. Andrei s-a nascut pe 3. Martie.

…mai tineti minte postarea „cum vin ideile?” N-o mai tineti? Nu-i nimic, va amintesc eu cum ma minunam ce ciudat e fenomenul, aparent banal, prin care ne vin ideile. Studiu de caz – conferintele universitare. Am fost la cateva zeci pana acum, care mai nationale, care mai internationale, de la Montreal la Cluj, si de la Philadelphia la Chicago (era sa uit! – si de la Princeton, la Harvard!:). Astazi, mai mult sau mai putin intamplator, am ajuns la una aci, la Bloomington. O conferinta despre Tocqueville, „mica da’ ambitioasa”, vreo douazeci de oameni, dar cu invitati din toate colturile Americii, basca un japonez si-un  englez de la mama lui. Nu intru in detalii – nici organizatorice, nici stiintifice (desi ambele sunt extrem de interesante). Ce vreau sa spun e ca acum, aici, la aceasta „conferintzuca” („conferintzica”?), a nu-stiu-catea, mi-a picat in sfarsit fisa.

Ideea imi dadea tarcoale mai de demult, dar abia astazi, vazandu-l pe japonezul de saizeci si ceva de ani incercand sa-si vare un laptop Toshiba obosit in priza (nu-l mai ducea bateria, de buna seama, cum nu-l mai duce nici pe al meu), rasucind stanjenit in mana niste foi cu un discurs la care renuntase, furat fiind de ideea care-i venise in timp ce vorbea o engleza stalcita (mai stalcita decat a mea), peticita ici-colo cu o franceza muult mai decenta, abia atunci mi s-au limpezit lucrurile: noi nu suntem normali.

Bine, bine, veti spune – asta nu se numara, asta nu e idee. Ba e, daca imi ingaduiti sa v-o explic.

Stiti cum e la conferintele astea? Oamenii merg acolo pentru ca, de cele mai multe ori, daca nu e „pe gratis”, e pe aproape gratis – cineva plateste o masa, o casa, un pat, chiar un avion. Dupa cum v-am mai spus, in Political Theory nu se castiga bine – e un eufemism. Comparabil cu multe alte specialitati (sau cu alte meserii) se castiga chiar prost. Dar oamenii se bucura de cartile primite gratuit, de o conferinta gratuita, un an sabatic, s.a.m.d. In fine, oamenii ajung la conferinta, citesc programul, isi beau cafeaua, mananca un croissant si, in functie de varsta, isi stabilesc prioritatile.

„Tinerii”, bunaoara, incearca sa „se dea bine” pe langa ai batrani, sa se faca remarcati, sa stabileasca contacte care le-ar putea fi de folos in viitorul mai mult sau mai putin indepartat. „Batranii”, pe de alta parte, nu mai au nici o miza in afara de o calatorie gratis, hotel gratis, masa gratis, uneori vreo aventura. Si pixuri, Si mape. Gratis, mama soacra. De aia vin la conferinte si „tinerii” si „batranii” – la o prima vedere; asa cred si ei, asa cred si observatorii din afara (am uitat a treia categorie – dar are legatura cu urmarea, asa ca n-o dezvalui chiar acum: – mai aveti rabdare pret de cateva randuri:) [Nota: Folosesc termenii intre ghilimele, pentru ca, in mediul universitar, tineretea si batranetea se masoara dupa alte criterii – academice.]

Nu asta am realizat, insa, astazi (in fine, ieri). Am realizat, uitandu-ma in jur, ceea ce nu multi, tineri sau batrani, realizeaza. Sau au uitat. In realitate NU mergi la conferinte pentru o carte, pentru un contact, pentru o conferinta pe gratis. Marele secret e ca mergi, fara sa stii, fara ca macar sa-ti dai seama, pentru idei! Da, da, nu mi-a luat Dumnezeu mintile – dincolo de toate motivatiile meschine, mergem la conferinte pentru idei.

E suficient sa te uiti in jur. Picotesc, casca discret, se scarpina, scobesc in nas, se uita la cea, „cat mai vorbeste asta”. Si, dintr-o data – nu stii niciodata cand sau cu cine – totul se schimba. Vorbitorul zice el ceva si cineva din audienta sare ca ars de pe scaun, isi scoate degetul din nas, devine un arc care ar striga dar nu poate, nu-i ingaduie convenientele. Conferinta a incetat sa mai fie conferinta – e o chestiune de viata si de moarte. Omul din audienta noteaza rapid cu pixul (gratis) pe block-notes-ul (gratis) cateva idei. Are deja gura cascata. Bate din buze. Vorbeste singur. Privit din afara, pare un apucat. Dar nu e. Vede idei. Vede idei care-l enerveaza si cine altcineva decat unul care si-a petrecut cateva decenii rumegandu-le e mai indreptatit sa le resimta adanc, in „ficatzi”?

Urmeaza schimbul de replici. Martoagele devin armasari inaripati. Au mancat jaratec. Nu-si (mai) aleg cuvintele (cei care si le aleg – pentru ca sunt si din astia – sunt, in general, amatori). Profesionistul vorbeste cum ii vine la gura – se balbaie, face spume, ii tremura vocea – DAR spune CEVA. Meseriasii se prind. Meseriasii inceteaza sa mai caste, se indreapta in scaun din spate si-si scot pixurile. Batalia a inceput. Meseriasii se impart in doua tabere. Urmeaza rebutals, etc.

E ca un meci de ping-pong la care trebuie sa stii regulile pentru a-l putea degusta. E un meci de ping-pong la care, la un moment dat, spectatorii se arunca in arena, ba mai mult, spectatorii devin deopotriva jucatori si minge.

Noi nu suntem normali. Nu dupa criteriile „normale”. Dar daca asta nu e cel mai fascinant spectacol din lume, din lumea asta, nu stiu care ar putea fi!

PS Ramasesem dator cu „observatorii”: astia pot fi din mediu sau din afara. Cei din mediu sunt de compatimit. Cei din afara sunt de admirat, indiferent daca fac parte din genul „doamne-care-nu-au-nimic-de-a face”  (dar sunt, din motive care-mi scapa, fascinate de „glamour-ul” mediului academic) sau „domni-dusi-de-acasa-victima-unor-conspiratii”. In defintiv, suntem cu totii, cinici sau nebuni, atrasi de o lumina. O lampa pe care n-o putem intelege. De aia-mi place mie la conferinte.