…obsesia free food:)
…cunoasteti, probabil, expresia: „There is no such thing as a free lunch” („Nu exista asa ceva precum un pranz gratis„.) Ei, nu! Parca dinadins, pentru a-i dovedi falsitatea, primesc toata ziua e-mailuri de la scoala in care e mentionata mancarea gratis, fie in titlu, fie la sfarsitul mesajului. Astazi am primit doua: o intalnire a graduate students – cu free pizza, hei! – si o conferinta despre metode moderne de predare – free snacks and refreshments will be provided, yupeee! Iar astea sunt doat doua exemple: mai sunt mesele rotunde, workshop-urile, cam toate conferintele, intalnirile intr- si inter-departamentale cu felurite ocazii, vernisajuri de arta, etc. In toate anunturile, dar absolut toate, free food e mentionata la loc de cinste, de parca singurul motiv pentru care omul merge la vreo conferinta sau vernisaj e pentru a putea infuleca niste pizza, rontai niste covrigei sau cookies si profita de vreo cafea sau suc gratis…
Imi amintesc de perioada tineretilor mele de gazetar – in care, intr-adevar, conferintele de presa la care exista si cate un „mic bufet” pentru ziaristii famelici erau, cu adevarat o incantare. Dar acelea nu se anuntau „oficial”! Nimeni nu vroia sa creada ca incearca o mituire atat de grosolana a ziaristilor. Aici, „mituirea” se face pe fata, in anunturile raspandite pe toate canalele.
Dar, ceea ce este socant, este sa vezi ca si astazi, aici, in America, acest fel de „mita” functioneaza! Inca mai sunt oameni care intr-adevar pentru asta in vin in primul rand – pentru mancarea gratis! Pare-se ca pe masura ce creste nivelul de bunastare, creste si obsesia cu nimicurile gratis: cupoane, pixuri, mancare, s.a.m.d. Nu glumesc. Ii recunosti dupa cum se strecoara pe usa: nu se reped direct la mancare, n-ar fi politicos; mai intai dau mana cu doi-trei cunoscuti, schimba cateva vorbe, apoi, profitand de un moment de neatentie al interlocutorului, se indrepta spre masa cu „bunatati”, insfaca o farfurie de plastic si-o umplu pana la refuz. La conferinta sunt in general printre cei mai activi. Vorbesc mult, agitat, poate pentru a redirectiona atentia celorlalti de la farfurie, poate dintr-un sentiment de vinovatie, pentru a-si justifica si prezenta si mancarea deja infulecata.
Asa ca, pana la urma, poate e adevarat: there is no such thing as a free lunch:)
Filed under: Uncategorized | 7 Comments
blog de om 
În taxonomia umană, genul se numeşte pişcotar (cu cîteva specii şi o mulţime de subspecii). Se poate ajunge şi pînă la infracţiunea de substituţie de persoană şi fals în acte publice pentru a apuca un pişcot mai fraged. Din nou o poveste:
Un colonel securist, ce se bucura de o pensie nesimţită, a vrut şi el să meargă la Tuşnad, la o cură balneară pe de-a moaca. Îl împiedica însă pensia. Trecea flagrant de plafonul fixat de guvern. Şi atunci, pişcotarul nostru securist pensionar, ce s-a gîndit? Şi-a făcut buletin fals, cu poza sa, şi cu datele fratelui său, fost poştaş, pensionar sărman. Dom’ colonel a plecat astfel 21 de zile la băi pe de-a moaca. Cu alte cuvinte, pentru un pişcot în plus, a riscat între 3 luni şi 2 ani de puşcărie, dar tot n-a renunţat. Se petrecea în guvernarea social-democrată (2001-2004). Nefiind o poveste americană, secuistul nu a fost prins. Dacă-ţi spun că pensionarul poştaş era tatăl meu mă crezi?
În clasa „chilipiridae”, se cuvine să facem distincţia între genurile: pişcotar şi fripturist. Fripturismul este de cele mai multe ori un mod de a se întreţine. Pervertirea profesionistă. Pişcotăria, nu. Pişcotarul nu are neapărată nevoie de surplusul de calorii din stiva clădită pe carton, de cureluşa de agăţat telefonul, sau de pacheţelul de batiste. Uneori, lasă neconsumată mare parte din conţinut. Activitatea pişcotarului este mai degrabă una sportivă: cupiditatea pură. Detaşată de obiectul iniţial. E un hobby. Perversiunea are la origine credinţa că nu e atît de important cît cheltuieşti, cît mai degrabă cît „economiseşti”. Are nipponu o vorbă: gratis e scump. Nici nu ştiţi cît ajută vorba asta la economisirea singurei monede ce contează: obrazul.
mananc, la propriu, niste piscoturi muiate in ceai si tocmai inchisesem un e-mail cu „light refreshments” la sfarsit.
cum nu e cazul de care ne temem( pentru grupul caruia a fost trimis) imi tot repet ca asemenea precizari se fac ca sa nu cumva sa vina lumea cu sticla si punga (zgomotoasa) cu de-ale gurii dupa ea pe acolo si pentru ca alimentarea grupului sa se faca in mod organizat cand si unde trebuie:)
It is so true!!!! The „free” pare a fi the magic word, indiferent de cat de proasta e mancarea. Am observat si eu de multe ori cum isi umplu farfurioarele care parca dinadins sunt mici pentru a maximiza efectul vizual. Acceasi atractie a americanilor pentru un „deal” ii impinge sa stea cu noaptea in cap la cozi de Thanksgiving „black friday” (parca ai scris o data si despre asta….).
@ delaepicentru – nu incetezi sa ma surprinzi! Mai ai multe povesti de familie din astea? Ar putea iesi de-un roman:)
@ Monica – ar putea fi si asta o explicatie partiala – dar atunci e vorba de brown bags meetings.
@ Ramona – da, cred ca e ceva ramasita protestanta:)
A porpos de conferinte si reuniuni: imediat e aprilie, vii la Chicago?
@ Anutza – cum nu?:) Prin 22 … Joi seara e receptia departamentului – si se bea pe gratis!:) Vineri, alta!:)