…ca modernitatea se caracterizeaza prin scepticism e o afirmatie la fel de acceptata precum cele din clasa intai, cand Ana are intotdeauna mere, iar Xenia, un pix. Am vazut insa ca, in ceea ce o priveste pe Ana, exista cel putin un semn de intrebare: doua cazuri celebre, cel al Antigonei si cel al lui Socrate, arata ca relatia dintre modernitate si traditie e nitzel mai complicata decat ne-o imaginam. Ramane acum sa vedem cum arata, la o privire mai atenta, relatia Xeniei cu pixul, i.e., a modernitatii cu scepticismul.
Sa incepem pe ocolite. Sa incepem cu moda. Moda, in definitiv, impartaseste aceeasi etimologie cu modernitatea -‘modus’, ‘fel de-a fi’ – si acelasi aparent dispret pentru traditie. Esti la moda pentru ca te plasezi pe valul schimbarii. Nu mai porti ce s-a purtat anul trecut, ci ceea ce se va purta la anul, dar lumea inca n-a aflat: pantofi cui, pantaloni evazati, cizme de plastic roz sau ce altceva se mai intampla sa fie … la moda. Georg SImmel, insa, remarca faptul ca moda nu e decat un alt fel de” a iesi din front, ramanand in pas cu restul lumii”. Nu orice coafura sau orice cercel in nas te pot scoate din randul lumii si plasa pe creasta valului modei. Daca nu esti parte dintr-un pluton suficient de mare si suficient de semnificativ, coafura sau cercelul cu pricina te vor izola doar in lumea excentricilor, ca sa folosim un eufemism.
A fi la moda presupune, ce-I drept, iesirea din front, pasul inainte. Dar un pas suficient de mic si suficient de convngator pentru a putea fi ajuns din urma de restul armatei. Iar cand toata lumea va purta cizme roz sau cercel in nas, intotdeauna se va gasi cineva care sa faca inca o data pasul inainte, purtand cizme verzi si cercelu-n buric. Va fi salutat ca revolutionar – pana la anul.
Are si moda traditia ei.
Revenind la Xenia are pix si modernitatea scepticism, sa ne oprim din nou la doar doua exemple celebre, din puzderia de cazuri la indemana: Machiavelli si Montaigne.
Dupa cum remarcam inainte, Machiavelli e acceptat ca exponentul modernitatii, nu doar pentru ca a vorbit despre “lucrurile moderne” (“delle cose moderne”) ci si pentru ca ar fi refuzat sa se mai imbete cu apa rece a unui ideal de neatins – virtutea. Daca e sa ne luam dupa majoritatea comentatorilor, florentinul a fost modern pentru ca a renuntat la iluzii. Leo Strauss, bunaoara, observa ca Machiiavelli a devenit atat de popular intr-un timp atat de scurt pentru ca ne-a facut sa ne simtim bine. Nu multi pot sari stacheta omului bun, generos si gata de sacrificiu, ridicata de catre sfinti si filosofi. Aparent, insa, toata lumea poate sari stacheta lui Machiavelli, o stacheta aproape lipita de pamant: sa fii sulfa, sa minti, sa te prefaci, sa dai tzeapa. Asta da, asta putem face. Pana acolo ne putem ridica piciorul.
Si-ar mai fi ceva. Modern si realist cum era, florentinul a observant ca, indiferent de epoca, intotdeauna se va gasi cineva care sa constate ca “inainte era mai bine”. “Inainte” a existat o varsta de aur. A gasit si explicatii rational-sceptice: (a) istoria e scrisa de invingatori si-atunci lucrurile neplacute sau rusinoase tind sa fie minimalizate; (b) imbatranim; cee ce inainte ne umplea de furie sau gelozie/invidie nu mai are acelasi impact asupra noastra; n-am devenit mai intelepti, dar am devenit mai placizi.
Si totusi, zice acelasi Machiavelli, in unele cazuri admiratia fata de trecut e indreptatita: romanii merita admirati dincolo de observatiile (a) si (b). Exista, pare-se, traditii si traditii. Cinismul lui Machiavelli vis-a vis de traditie avea si el limitele lui. Nici stacheta lui Machiavelli nu e, la o a doua privire, chiar atat de jos plasata. Nu multi din ziua de astazi ar putea-o sari. E drept, virtutea florentinului are putin de-a face cu moralitatea; e mai degraba virtuozitate. Si dracul poate fi virtuos la vioara (vezi acuzatiile aduse lui Paganini).Trebuie sa stii cand sa fii rau si cand bun, cand si cat de crud, cand si cat de prefacut. E bine sa fii vulpe cand timpurile cer o vulpe, dar timpurile se mai schimba si vine o vreme cand trebuie sa fii leu.
Cine se poate lauda, astazi, cu o asemenea virtuozitate? Si cine ar mai declara astazi, cum a facut-o el, ca si-ar sacrifica sufletul pentru unitatea Italiei? Cu machiavelici de felul asta as merge in fiecare zi la razboi (inutil sa mai adaug, acuzat de tradare, Machiavelli a rezistat la tortura strappado muuult peste media “cazaturilor”, cee ce i-a salvat viata). Colac peste pupaza, cinicul care a declarat ca profetii neinarmati nu fac nici doua parale e unul si acelasi cu cel care recunostea (scrasnind printre dinti, dar acceptand) ca un Iisus a schimbat, neinarmat, soarta lumii. Ba mai mult, a avut suficient simt al umorului incat s-o schimbe el insusi, la fel de neinarmat.
Machiavelli e, asadar, suficient de … machiavellic pentru a se lua singur peste picior.
Dar Montaigne? Francezul e alunecos, greu de prins si de fixat intr-un insectar – nu degeaba e considerat parintele stilului fragmentat si fragmentar. Daca eu nu stiu exact cine sunt, cum ar putea altii sa stie? Multi au incercat sa-l categorizeze, dar nimeni n-a indraznit sa-l suspecteze de dogmatism. Si totusi, acelasi Montaigne care nu credea in nici o traditie, le respecta pe toate pentru simplul motiv ca erau … traditii. Pentru Montaigne (si, ceva mai tarziu, pentru prietenul si discipolul sau, Pierre Charron/Charon, cei doi oameni care au influentat decisiv secolul al XVII-lea si nu numai) intre forum internum si forum externum s-a creat o prapastie de netrecut. Intre cele doua fora nu mai exista nici o dialectica, nu mai exista nici un pod. In forum internum esti sincer, autentic. Acolo te poti indoi de toti si de toate. Acolo, zicea Montaigne, constiinta mea nu ingenuncheaza in fata nimanui. In forum externum, insa, trebuie sa respecti legile cetatii si traditiile ei. De ce? Pai tocmai pentru ca lumea ca lume nu-si poate ingadui prea multi “autentici” din astia. Un Luther, un Calvin pe secol sunt deja mai mult decat pot duce. Dupa cum nici in moda nu-ti poti ingadui prea multi “autentici”. Cand Britney, Lindsay si Paris ajung sa se calce in picioare pentru a impune cizmulitzele roz sau verzi, lumea modei are o problema. Modernitatea are o problema. Noi avem o problema. Vine o vreme cand trebuie sa te decizi: merg pe mana papei sau a lui Luther? A lui Lindsay sau a lui Paris?
Scepticul modern Montaigne a mers pe mana papei. Vorba tatalui din Matei 9,24, “cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” Problema modernitatii, ne spune Montaigne, e tocmai neincrederea in traditie. Cu alte cuvinte, Xenia are pix, modernitatea e sceptica, dar acest adevar nu se cuvine a fi rostit cu voce tare. Dimpotriva, trebuie sa sustinem raspicat cum ca Xenia NU are pix. Sau, cum ar fi zis ceva mai tarziu Hume, daca omul modern e intr-adevar rational, e pentru ca stie sa respecte traditia. Stie sa nu fie rational in public. O teorie placuta mintilor inclinate spre indoiala, dar o teorie care in Franta sfarseste cu absolutismul secolului al XVII-lea.
Ceea ce nu realizeaza Montaigne e disconectarea celor doua fora. De ce sa ma prefac? De ce sa imbodobesc un pom de Craciun, de ce sa tai porcul? La fel de bine ma pot gandi la defrisarea planetei si la barbaria sacrificarii porcului. La fel de bine imi pot crea propria mea traditie – traditia anti-traditie, anti-pom si anti-porc.
Mai mult: daca incep sa ma prefac, cum sa mai stiu unde sa ma opresc, cum mai pot sa ma opresc? Daca ma prefac ca ma prefac? Daca cel de langa mine se preface ca se preface? Daca el sau ea taie pomul si pocrul de Craciun nu pentru ca ar crede in traditie ci tocmai pentru ca nu crede? Daca eu insumi fac acelasi lucru? Daca ma mint singur?
Are Xenia pix sau nu? Sau nu nu, daca intelegeti ce vreau sa spun?
(Va urma)

…daca ne multumim sa spunem ca principala provocare a traditiei e modernitatea nu am avansat dincolo de enunturi de genul “Ana are mere”. De buna seama, cata vreme ‘traditie’ vine de la ‘tradere’,i.e., ‘a inmana, a da mai departe’, iar ‘modern’ de la ‘modus’, i.e., ‘fel de a fi’ – presupunandu-se ‘hic et nunc’, aici si acum, n-avem a ne mira. La urma urmei, acelasi Machiavelli care vorbea despre “delle cose moderne” se lauda si ca va vorbi despre om “asa cum este” nu cum au vrut altii, din vechime, sa si-l imagineze si sa-l “dea mai departe” asa cum l-a primit. Daca acestei constatari i-o mai adaugam si pe aceea ca modernitatea se caracterizeaza prin rationalism sceptic, prin punerea la indoiala a tot si a toate, am avansat pana la enunturi de genul “Xenia are pix”.
Nu e putin lucru, dar e inca insuficent.
(a) Ana are mere – dar daca nu are? Daca are pere? Sau daca nu Ana, ci Xenia are, in realitate, mere? Sa luam doar doua exemple, dintre cele mai … traditionale. Antigona lui Sofocle a fost mai tot timpul prezentata ca o luptatoare pe fromtul feminismului, al libertatii, al emanciparii de sub tiraniile de tot felul. La o privire mai atenta, insa, Antigona nu face decat sa se incapataneze in respectarea traditiei. Ea vrea sa isi ingroape fratele dupa datina. Nu legile cetatii, nu legile lui Creon conteaza, ci legile zeilor. Iar pentru asta e gata sa moara. Batranul cititor al oracolelor, invocate sa transeze disputa, raspunde ca de aceasta data, zeii au tacut. Oracolul a refuzat sa raspunda. Surprinzator, nu? N-am inventat noi gaura de la macaroana. Zeii nu se baga in aceasta disputa – dar asta, in sine, nu-i un semn bun, ceea ce se dovedeste cu varf si cu-ndesat la sfarsit. Suntem asadar indrituiti sa spunem ca Antigona este, de fapt, o rebela pentru cauza traditiei, iar Creon, un tiran cat se poate de modern?
Alt exemplu, si mai celebru – Socrate. Socrate e acuzat, judecat si condamnat la moarte pe motive de … modernitate: nu crede in zeii cetatii, corupe tineretul, facandu-l sa se indoiasca de legile care tin Atena in viata. Traditia, s-ar putea spune, il acuza asadar pe Socrate, ea il judeca si condamna la moarte. Ce exemplu mai bun vreti pentru confruntarea dintre traditia obscurantista si modernitatea rationala?
Ei bine, altul, ceva mai convingator. Pentru ca, din nou, la o privire mai atenta, cazul lui Socrate e exemplar, dar din motive mai degraba opuse. Pe de o parte, daca e sa acceptam faptul ca Socrate e exponentul modernitatii, trebuie sa admitem sic a exista o intreaga traditie socratica, tipic europeana [Nota: Nu spun occidentala, pentru ca ar fi putintel ipocrit sa numaram Grecia in Europa de Vest cand ne convine, si in Est, cand vorbim de criza.] Daca-i asa, atunci traditia modernitatii incepe inca din anticihitate.
Pe de alta parte, in apararea sa, Socrate sustine ca nu a negat niciodata existenta zeilor – cum ar putea nega zeii cata vreme se increde intr-un daimon? – si se supune legilor cetatii, acceptand mai degraba sa moara decat sa le incalce. In plus, democratia ateniana pe vremea lui Socrate era relative tanara, la fel si legile ba chiar si zeii (de fapt, in Republica, Socrates tocmai mergea sa vada festivitatile in onoarea unei noi zeitati). Afara, deci, de situatia in care noi stim mai bine decat Socrate ce credea Socrate, va trebui sa acceptam ca relatia lui cu modernitatea si traditia e nitzel mai complexa decat ni se prezinta de catre suporterii neconditionati ai modernitatii.

Nu e, asadar, chiar atat de limpede pe cat credeam in clasa intai ca Ana are mere. Si-atunci nu ne ramane decat sa suspectam ca, poate, doar poate, nici Xenia nu are, in realitate, pix. Poate ca modernitatea nu se caracterizeaza de fapt prin rationalism sceptic. Poate e mai dipsusa sa accepte adevaruri servite pe tava decat ne imaginam. Poate ca propozitia “modernitatea se caracterizeaza prin rationalism sceptic” nu e decat un astfel de adevar servit pe tava pe care il inghitim fara sa-l analizam critic. Poate.

(Va urma – in masura timpului disponibil. Deocamdata merg la colindat.)

…sa va spun sincer, am inceput sa ma satur vazand cata lume se incapataneaza sa loveasca intr-un cal deja mort: traditia. Subiectul reapare cu obstinatie in preajma oricarei sarbatori, indiferent daca e vorba de una religioasa (Craciun, Paste) sau laica (Ziua Nationala, bunaoara). Fara gres, cu aceasta ocazie se vor gasi comentarii care, intr-un fel sau altul, o imbratiseaza sau macar ii acepta conventiile si cele care ii resping, din varii puncte de vedere, fundamentatia.

Putina nuantare n-are, asadar, cum sa strice.

In prima categorie, intalnim (1) sustinatorii “traditiei originale” – “Unirea (sau Revolutia) a fost un moment unic in care s-a dezvaluit adevarata fata a poporului roman (in varianta Americana, Declaratia de Independenta, semnarea Constitutiei, Thanksgiving, Pearl Harbor sau 9/11)”, “pomul de Craciun e o inventie recenta”, “Mos Craciunul de astazi e o gaselnita Coca-Cola”, “Pastele fara post e o ipocrizie”, “ouale si iepurasul sunt mosteniri pagane – in cel mai bun caz”, etc. In aceeasi categorie intra insa si (2) adeptii traditiei sa-i spunem modernizante: aici subvariantele se inmultesc cu rapiditate, incat nu putem mentiona decat vreo cateva: acceptarea pomului de Craciun, a iepurasului de Paste, dar nu si a Craciunitelor despuiat-promotionale; acceptarea Zilei Nationale, recunoscand, insa, problemele pe care contemporanii Marii Uniri le-au avut de confruntat (in varianta Americana, acceptarea, bunaoara,a faptului ca atat Declaratia de Independenta cat si textul Constitutiei au fost creatia unui grup restrains de elite, avand o foarte firava legatura cu “vointa poporului American”);trimit felicitari de Craciun, dar nu SMS-uri; tin postul doar in Saptamana (sau Vinerea) Mare. S.a.m.d.

Categoria a doua, sa-i spunem “a necredinciosilor”, e si ea la fel de nuantata. Ii regasim aici in primul rand pe (1) “necredinciosii dogmatici”: Thanksgiving-ul n-a fost decat o ipocritica inventive a colonistilor decimatori ai nativilor, Marea Unire a fost doar o gaselnita a miticilor pentru a pune mana pe Transilvania (si Basarabia); nici un Iisus nu se putea naste dintr-o fecioara si, cu atat mai putin (?!?,) invia, etc. Pentru aceasta categorie miracolele nu sunt posibile prin definitie – de unde si caracterul lor “necredincios dogmatic”. Aceasta categorie accepta mai degraba existenta universurilor paralele (desi nu intelege nimic din string theory) decat existenta sufletului; accepta levitatia, nu si Inaltarea; extraterestrii, dar nu ingerii, etc. Vin apoi (2) necredinciosii cartitori, rationali cu asupra de masura: pentru aceasta categorie, Craciunul nu trebuie sarbatorit pe 25 decembrie, pentru ca nu exista suficiente dovezi ca atunci s-ar fi nascut Iisus, Thanksgiving-ul nu trebuie sarbatorit nici el in a patra joie din noiembrie, pentru ca asta a fost o conventie impusa relativ recent (Roosvelt, in 1941); pomul de Craciun e de respins pentru ca fie pentru ca e obicei pagan, fie pentru ca dateaza din Germania secolelor 16-18; Ziua Nationala nu trebuie tinuta la 1 Decembrie nu pentru ca n-ar trebui s-avem una, dar de ce nu in mai, ca e mai cald, s.a.m.d. Ma opresc aici – ati prins ideea.

Dupa cum se poate observa chiar si din aceasta clasificare grosiera, exista o zona mare de suprapunere intre categoriile (2) ale credinciosilor si necredinciosilor in traditie. Asupra acestor zone de inteferenta, crepusculare, trebuie asadar sa ne oprim atentia daca dorim sa intelegem cu adevarat miza discutiilor din jurul traditiei kitsch-ului si cea a kitsch-ului traditiei.

Nu va grabiti, prin urmare, sa aruncati nici cu o piatra, nici cu cealalta. Aveti putintica rabdare. Zambiti.

(Va urma)

PS Pana atunci, va doresc un Craciun imbucurat – credinciosilor, si Sarbatori la fel de imbucurate – necredinciosilor!

PPS Voi publica acest serial atat pe http://www.voxpublica.ro cat sip e http://www.contributors.ro Nu se cuvine sa facem discriminari tocmai acum.

…a inceput pe la 1100, cand a fost acordat primul titlu de „doctor in filosofie” (pe vrema aceea, ce nu era teologie, drept sau medicina, era … filosofie; alte vremuri!) Pe la 1200 au inceput sa le dea nsite cipilici, sa le tina de cald dupa ce erau tunsi in crestetul capului, dupa model monahal. Treptat, a devenit o institutie. Acum, e – dupa model ecleziastic – o ceremonie la care nu te poti prezenta de unul singur. Dupa cum nu te poti boteza fara nas, casatori fara nas, tot asa nu te poti nici „indoctora” fara un „nas”. El te introduce, sta alaturi de tine, si-ti pune „hood”-ul. Culorile acelea le vei purta toata viata, indiferent la ce universitate te vei afla, daca vei fi nas sau nu.

E stupida toata aceasta ceremonie cu palariute, snurulete, trei dungi de catifea pe maneca robei? Da si nu. Da, daca o privesti de pe dinafara. Nu, daca o privesti de pe dinlauntrul unor cinci, zece, cinsprezece ani de munca. Participand in procesiune, i-am spus chair-ului de la PolSci, Russ Hanson, ca m-as fi simtit, probabil, foarte bine in „intunecatul Ev Mediu”. „Depinde de care parte a gardului te nasteai”, mi-a spus. Amandoi aveam, cred, dreptate.

In decembrie 2010, la Indiana University at Bloomington au graduat cateva sute de studenti. Vreo douazeci dintre ei si-au luat doctoratul. Unul singur si l-a luat de ziua lui. Happy birthday to me! 🙂 (Ingaduiti-mi sa-mi iau astazi nasul la purtare.) Am primit, printre altele, si-un ursulet – cu cipica si diploma. Mai am unul – cu palarie verde si undita.

Dupa cum spuneam: Mr. Redneck si Dr. Fumurescu.

…astazi am inceput sa intorc cartile la biblioteca. Nu multe, vreo douasprezece, alese cu grija, una cate una („asta poate mai imi e de trebuinta„, „din asta mai am ceva de citit, ceva de folos„). Douasprezece, atatea au incaput in doua plase, vreo douasprezece din mai bine de doua sute. Dar am inceput sa fac ceea ce Ancutza ma tot zoreste de cativa ani – intorc cartile la biblioteca. Nu e nici o graba – cata vreme nu le revendica altcineva, pot prelungi imprumutul pe termen nelimitat. Dar sunt baiat mare de-acum, inteleg macar atata lucru: este o vreme pentru toate – pana si pentru asta. Rafturile din casa nu au inceput inca sa se goleasca, nici n-am eliberat de fapt vreo masa sau vreun colt de camera, asa ca de rafturile propriu-zise nici nu poate fi deocamdata vorba, dar pe mine m-a napadit deja nostalgia la gandul unor rafturi pustiite, ramase fara rost.

E o nostalgie dulce-amaruie, nostalgia momentului care trebuie sa vina, stiai foarte bine ca trebuie sa vina, l-ai asteptat intr-un fel cu infrigurare, te-ai pregatit pentru el, dar asta nu schimba mare lucru. Ai muncit la un castel de nisip o zi de vara pana-n seara, i-ai facut turnulete si l-ai impodobit cu scoici. Acum a venit inserarea, briza s-a intetit, valurile au inceput sa devina din ce in ce mai indraznete. Primul val mai curajos iti umple santul sapat cu grija de jur-imprejurul castelului, desavarsindu-ti opera. Pana la urmatorul, insa, care incepe sa-ti surpe zidurile, si-apoi peretii si-apoi turnurile, pana ce nisipul se intoarce dimpreuna cu scoicile acolo unde le este locul cand nu se transforma in castel – in mare. Acolo te arunci si tu, sa te scalzi si sa-ti ascunzi lacrimile, caci nimeni nu va sta sa-ti deosebeasca picaturile de pe obraji.

Si-apoi vine iarna, si te muncesti alaturi de copii sa inalti cel mai frumos om de zapada vazut vreodata. Si va ingheata mainile, dar nu va pasa. Si vi se inrosesc obrajii, va amortesc picioarele, dar tot nu va pasa. Pentru ca stiti ca veti inalta cel mai frumos om de zapada pe care l-a vazut vreodata cartierul. Si-l terminati, si il priviti pe geam, la lumina decoratiilor de Craciun si vi se umfla pieptul de mandrie. E al vostru, voi l-ati facut. Dar dincolo de Craciun e primavara si Pastele si pomul se cere dezbodobit si ars in semineu. Omul de zapada se cuvine sa se topeasca pentru ca si ghioceii si zambilele au nevoie de el pentru a incolti.

Asa si cartile. Le-a venit vremea intorsului. Le-a venit inserarea, le-a venit primavara, cineva trebuie sa se scalde in mare, cineva trebuie sa se pregateasca de Sarbatoarea Invierii.

Si eu am mai imprumutat doua carti. Asa, sa fie de Craciun.

…asta, am auzit, era o inscriptie de pe-o cruce din cimitirul (fost) Patrunjelul. Nefiind bucurestean, n-am apucat sa verific povestea, dar mi s-a parut suficient de buna pentru a o pomeni in secunda in care am terminat armata si am pasit dincolo de poarta metalica a unitatiii 01662. Atunci, mi-am lasat jos valiza de lemn (da, mai aveam inca valiza de lemn!), am privit blocul de peste drum (asta era, pe atunci, tot orizontul), mi-am aprins o tigara si-am exclamat: „O facui si pe-asta!”

Nu erau blocuri astazi, iar de fumat, fumez pipa. Expresia, insa, a ramas aceeasi: ‘O facui si p-asta!” Si-o facui!

…unii isi tund trandafirii. Altii isi hranesc copiii. Si cainii. E o provocare. Sa te trezesti cand n-ai chef, sa-ti faci singur cafeaua, sa trezesti copiii, sa hranesti cainii, sa ii dai lui Vasile pastila, sa scoti cainii, sa bagi cainii, sa te asiguri ca aia micii s-au spalat pe dinti si sa le dai lunch-bag-ul. Sa speli vasele cand nu le spala copiii. Sa faci cartofi prajiti. Sa planifici mancarea cu doua zile inainte. Sa inveti cum se foloseste masina de spalat (si aia de uscat). Si sa te bucuri de toate astea.

„Yet many another woman there is tented with her lot, if those whom she loves are going about their tasks elsewhere in the house. She can neither  hear nor see them. But in knowing that these others are in the house – unseen, unheard, albeit – she finds her happiness.

[Nota: N-am gasit textul nici in romana, nici in franceza. Dar si traducerea engleza mi se pare foarte buna!]

…exagerez, insa – vorba poetului – foarte putin. In rastimpul asta am mai ramas „home alone” de cateva ori (doua? trei?). De fiecare data, insa, aceasta singuratate ma pune pe ganduri. Nu e singuratatea cu a carei prezenta ma obisnuisem – ba chiar o cautam – inca de puber. Puber fiind [nota: parca teenager suna mai bine:)], simteam la rastimpuri nevoia de a fi singur. Si-atunci „plecam pe paduri cantand”: mergeam prin mine parasite, pe dealuri, prin padurile din jurul Bradului. Am mers iarna si-am mers vara. Primavara si toamna. Imi tihnea.

De atunci si pana m-am casatorit, am mai ramas singur de nenumarate ori: singur de planton in armata, singur in arest, singur in delegatii. E o senzatie ciudata – sa fii inconjurat de oameni si totusi singur. Nu m-am simtit, insa, niciodata altfel. Nelalocul meu. Eram singur. Ca asta se intampla intr-o mare de oameni, intr-o  mina parasita, pe un deal cu o iarba parjolita se soarele verii sau acoperita de zapada era o simpla nuanta. Pe urma am cunoscut femei, pe urma am cunoscut-o pe Ancutza. Pe urma am  facut copii. Unu, doi, trei. Pe urma – de fapt intre timp – ne-am mutat de colo pana colo: din Hasedeu pe Albac, de pe Albac pe Izvorului (parca), de acolo pe Parang si de acolo in America. In America ne-am mai mutat de inca pe-atatea ori si slabe sperante sa ne oprim aici cu schimabrile. Pe urma, au aparut cainii: unu, doi, trei.

Singuratatea a devenit luxul de dupa miezul noptii, cand toata lumea doarme. Pana si cainii. Singuratatea, la rastimpuri, a devenit ceva de ravnit. Pana te ciocnesti cu ea, nas in nas.

Estimp copiii s-au facut mari, din ce in ce mai mari, intr-atat de mari incat sa mearga la colegiu unde studiaza cam tot dupa ce mi-ar fi lasat mie gura apa pe cand faceam medicina (Ana), sa invete sa conduca masina si-un tractor de tuns iarba (Andrei) sau sa traga cu prastia si sa citeasca din Marc Aurelius (Alec). Estimp, am plecat iar de-acasa in nenumarate randuri, cand prin pesteri, cand la pescuit, cand prin jungla, pe munti sau in delegatii.  Am plecat singur si am plecat cu baietii. De simtit singur, insa, nu m-am simtit niciodata.

Pentru ca  nu eram singur acasa. Singur intr-o mina parasita de care nu mai stie decat o mana de oameni – e o aventura. Singur intr-o multime – o cerere de serviciu. Singur pe rau sau pe munte? O placere. Singur in Amazon – un vis din copilarie. Dar singur acasa? Home alone? Singur, cu trei copii si trei caini – asta da, asta e o provocare!

(Va urma – va asigur:)

…sincer, nu cred. Daca as fi avut unul, probabil ca m-as fi putut amagi cu ideea. Daca am fi avut doar un copil, probabil ca ne-am fi putut lasa leganati de iluzia ca meritul ne apartine. Avand trei, insa, nu te mai poti minti in fata: ceea ce depinde de „tine” tinde, asimptotic, catre zero. E Doamne-Doamne, sunt gene, noroc – dar nu „educatie”. Bon, asta nu inseamna ca nu e stradui, ca te. Asta inseamna doar ca trebuie sa fii realist si modest.

Si-apoi vine cate o seara din asta care-ti da toata teoria peste cap. Vine o seara in a carei dupa-amiaza copiii  vorbesc despre (nu glumesc) Michelangello. Despre sculptura. Se ciondanesc o vreme pe tema asta – care e cel mai bun? – dupa care se decid sa faca un concurs. Ana (are carnet, Doamne-ajuta!), ii aburca in masina si merg la Michael’s.  Vin inapoi cu, basic, plastilina (in fine, lut) si se apuca toti trei sa modeleze. Si modeleaza, modeleaza – cinci ore modeleaza! Cinci ore in care (in weekend) nici televizorul nu merge, nici computerul, nici nimic. Doar ei si lutul.

Te uiti la ei, ii scuipi sa nu-i deochi, si te gandesti ca poate e meritul educatiei. Nurture, nu nature. Da’ de unde! Tot genele au ultimul cuvant. Alec si Andrei nu sculpteaza, nu modeleaza. Ei construiesc. Incep cu sfarsitul, cu picioarele adica, si adauga de acolo. Ana e michelangeliana. Vede intregul. Scoate din lut ce e de de prisos.

Mie, unuia, imi dau lacrimile. Asa  sunt eu, mai slab de inger. Rezultatele le puteti vedea mai sus si mai jos. Va las sa ghiciti.

Maurul si-a facut datoria.

…ca-n ultima vreme mi-am tot gasit scuze pentru a nu mai scrie pe blogul asta. Saptamana trecuta, pe vremea asta, mi-a luat inima-n dinti: aveam(surprinzator)  timp.  Am descoperit, insa, ca nu aveam idei. Aveam doar un titlu: „…iepurele pe bicicleta”.  Nici o gaselnitza. De cand m-am facut baiat mare si eram mic, slab si ochelarist, am invatat pe propria-mi piele, dansul subconstientului in doi pasi: pasul (1) – ramai paralizat, precum iepurele in bataia lanternei sau/si a pustii; pasul (2) – ca iepure, incepi sa vorbesti – eventual sa scrii – despre asta: „Pai sa vezi; se facea ca sunt un iepure in bataia pustii; paralizasem de frica, nu stiam incotro s-o iau.”

Si, incet-incet, continuand sa vorbesti despre cum nu mai poti sa decizi incotro s-o iei, descoperi ca, de fapt, ai luat-o „incotro”. [Interesant cuvantul asta – „incotro” – pare sa indice o directie fara ca, de fapt, sa te indrume cumva. Dar asta ar fi o alta discutie.] Stiam asta, o invatasem pe propria piele (cum altfel sa te descurci mic, slabatura – ce vremuri! – si ochelarist) daca nu aplicand tactica mersului pe bicicleta.

Mergeam pe bicicleta de cativa ani buni cand am dat peste un text in care scria negru pe alb (reproduc din memorie): „Bicicleta e contra-intuitiva (sincer, ma indoiesc ca asa suna textul – asa suna acum in capul meu). Cand te inclini spre dreapta, instinctul iti dicteaza sa virezi spre stanga. Ar fi, insa, o greseala. Te-ai prabusi. Trebuie, dimpotriva, sa invarti ghidonul in directia in care te inclini„{. Altfel spus, te salvezi din cadere, exagerand-o.

Voila de vezi.

Asa ca scriu si iaca, scriind, mi-a venit deja o idee – ca iepurelui pe bicicleta: De ce scriu frecvent la Voxpublica si doar din an in Paste aici? De ce, cu altecuvinte, ma simt mai bine pe hol, cu toti mitocanii, decat in sufragerie, cu prietenii?

Intebarea e cat se poate de serioasa, asa ca am incercat sa-i raspund cu aceasi seriozitate.

Explicatia cea mai la indemana ar fi numarul accesarilor, i.e., dorinta  mai mult sau mai putin marturisita de „publicitate”.  Va fi fiind si asta, nu spun nu. Conform psihanalizei 101, pentru ca mi s-a spus de mic ca sunt neserios, am incercat sa demontrez contrariul. Modelul meu a fost Brancusi: demonstreaza ca esti mai bun decat altii pe domeniul lor, si-abia dupa aceea ti-l creezi pe-al tau. Fa mai intai ecorchee-ul, si-abia pe urma Pasarea Maiastra. (Inutil sa precizez: n-am reusit nici la un capitol, nici la celalalt – da’ macar m-am straduit:).  Am fost si raman serios in neseriozitatea mea.

Asta inca ar fi simlu, dar nu destul. Vorba lui Alec, fii-meu al mic,  „I am a very sophisticated individual „. Explicatiile astea simple, oricat de corecte, lasa ceva de o parte. In acest caz, lasa de o parte esentialul. Sa scriu pe Voxpublica ma relaxeaza. Teoretic, pierd timp citind tot ce se intampla in tara, ramanand in contact cu unul si cu altul dintre cei care se invart pe-acolo. Practic, paradoxal, il castig. Cand simt ca nu mai pot „aici”, cand ma surprinde sindromul iepurasului, trag aer in piept si scriu pe Vox.

Voxul e iesirea mea din sistem. Scrisul la Vox ma relaxeaza. Scrisul aici, mai putin.

Scriu aici cum as scrie la Dilema: scremut, caznit, incercand fara sa reusesc sa par natural. De ce? Pentru ca aici sunt eu in forum internum. Acolo, sunt eu in forum externum. Fora din astea  am mai multe. Le schimb precum ciorapii (sau mai des:). De la forum externum n-am pretentii. De la forum internum, am. La dialectica asta mai lucrez inca.

Asa vine ca se face si stressul ma relaxeaza.

 Relaxarea ma stresseaza.

Iepurele se incapataneaza sa mearga pe bicicleta.

PS N-am uitat de „miscarea” aceea. Serios, n-am uitat. N-am avut timp. „Miscarea” aia nu ma relaxeaza – dimpotriva.