…cum ii cresti asa ii ai?
…sincer, nu cred. Daca as fi avut unul, probabil ca m-as fi putut amagi cu ideea. Daca am fi avut doar un copil, probabil ca ne-am fi putut lasa leganati de iluzia ca meritul ne apartine. Avand trei, insa, nu te mai poti minti in fata: ceea ce depinde de „tine” tinde, asimptotic, catre zero. E Doamne-Doamne, sunt gene, noroc – dar nu „educatie”. Bon, asta nu inseamna ca nu e stradui, ca te. Asta inseamna doar ca trebuie sa fii realist si modest.
Si-apoi vine cate o seara din asta care-ti da toata teoria peste cap. Vine o seara in a carei dupa-amiaza copiii vorbesc despre (nu glumesc) Michelangello. Despre sculptura. Se ciondanesc o vreme pe tema asta – care e cel mai bun? – dupa care se decid sa faca un concurs. Ana (are carnet, Doamne-ajuta!), ii aburca in masina si merg la Michael’s. Vin inapoi cu, basic, plastilina (in fine, lut) si se apuca toti trei sa modeleze. Si modeleaza, modeleaza – cinci ore modeleaza! Cinci ore in care (in weekend) nici televizorul nu merge, nici computerul, nici nimic. Doar ei si lutul.
Te uiti la ei, ii scuipi sa nu-i deochi, si te gandesti ca poate e meritul educatiei. Nurture, nu nature. Da’ de unde! Tot genele au ultimul cuvant. Alec si Andrei nu sculpteaza, nu modeleaza. Ei construiesc. Incep cu sfarsitul, cu picioarele adica, si adauga de acolo. Ana e michelangeliana. Vede intregul. Scoate din lut ce e de de prisos.
Mie, unuia, imi dau lacrimile. Asa sunt eu, mai slab de inger. Rezultatele le puteti vedea mai sus si mai jos. Va las sa ghiciti.
Maurul si-a facut datoria.
Filed under: Uncategorized | 13 Comments
blog de om 
superbe operele.
eu am doar unul si gasesc nenumarate momente de mirare in care iti vine sa exclami „dar asta de unde i-a venit?” ma gandesc ca la voi este intreita atat minunea cat si uimirea… sa va traiasca artistii si sa fie sanatosi.
ii crestetzi bine, si frumos, ca doar nu sint dusmanii d-voastra personali, lucru ce pare sa nu mai fie valabel, aci’n tzara, in legatura cu modu’ in care ne de-formam progeniturile absolut programatic, prin ultra-reformatu’ nost sistem de’nvatzamint, exceptziile, putzine, si, uneori, remarcabile, urmarind tot un eventual „export”.
Sunt emoţionante operele lor, însă să nu crezi că eşti depăşit de autonomia lor.
Ceea ce i-a unit cu tine e ambiţia de a purcede. Aşa încep rămăşagurile cu viaţa. Întîi pui rămăşagul (forma) şi abia apoi îţi modelezi viaţa (virtualitatea), chiar dacă furnizorul de virtualitate nu e Michael’s.
m-am tot uitat şi am zis aşa: ultima e a lui Alec. cea de pe şerveţelul în carouri, cu spatele, a Anei. iar ce a rămas a lui Andrei. le-am nimerit? 🙂
Michelangello lucreaza in piatra domnule, ce sa scoata din lut ? Barba lui Moise ? La lut adaugi material pe armatura, construiesti forma. Abia tarziu, foarte tarziu, realizezi ca degeaba lovesti cu ciocanul. Nu striga si gata. Suflarea noastra nu este indeajuns.
Spiritul tau va trai in copiii tai, Fumi. Asta-i cel mai important. Si asta, pe mine unul, ma emotioneaza pana aproape de lacrimi. Desi nu ne-am vazut de un deceniu, cred, te stiu si te vad mereu ca pe un spirit. Nebun, creativ, sugubat si cum vrei tu – unul din marile momente fumuresciene e – o sa-l povestesc odata – cum faceai 🙂 intr-o mega-polemica la Man acasa, in apartamentul vechi din Manastur, despre istoria Ardealului, Man vs Fumi, greco-catolici vs ortodocsi, cu mine tinandu-ti partea si cu Cezar oarecum neutru (nestiind de fapt de partea cui e hahaha) si cu un Man tumultuos – din timpurile lui inca bune, cu verva si retorica lui uluitoare, le-a avut mereu si l-am admirat pentru asta. Plus serile la redactia de pe Maniu cu Maruta domolindu-ne pe noi doi si facand ziarul cum stia el, nu cum ii ziceam noi :).
Probabil ca plecarea ta in State ti-a domolit asperitatile si ti-a slefuit inaltimile. Asta e spiritul, cum ar zice rednecsii tai. Bravo pentru copiii tai, sunt mandru ca-ti sunt prieten 🙂
Imi pot inchipui aievea scena 🙂
@ bogdan – multumesc.
@ niku_elektiku – mi-e teama ca si asta e tot o forma de generalizare…
@ delaepicentru – ba, ca la capitolul ambitie nu dau in branci 🙂
@ laura – nice try 🙂
@ Sorin Stanciu – lasand la o parte metafora, afla ca Ana s-a foarte necajit astazi: a fost lut fara armatura si nu l-au tinut umed – asa ca un brat al statuii s-a desprins deja. Sic transit…
@ Pang – pe asta ma bazez si eu – au trecut deja zece ani? Nu mi se pare…
păi, le-am nimerit au ba? care a cui sunt?
Da – si mie mi se pare ca lipsesc doar cateva luni bune, hai un-an doi. Dar sunt zece batuti pe muchie. Poate ca au fost ani plini, care ne-au conturat caractere, prietenii si legaturi adanci. Eu, unul, mult mai pusti atunci si parlit de apropierea anilor 40 acum :), recunosc ca m-au marcat. O sa scriu despre asta, o sa vezi.
servetul rosu – Ana, cartonul colorat – Andrei, planseta – ala micu’. He? (dar nu e corect, pozele sunt diferite, unele mai slabe, unele… cum ai putut 😀 ). Era o tema comuna?
Aaa, inca ceva: Pe pagina de Facebook, Ana si-a trecut la „Hometown”… Constanta :-)))))))))))))))
@ laura & C. – nu va spui! :))) Dar da, era sculptura dupa … fotografia aceleeasi sculpturi. Mai apare cate o rochie din motive tehnice (sic!). Era cat pe ce sa avem si-o sirena! 🙂
@ C. – pai ea acolo s-a nascut! Doar ceilalti doi la Cluj.
@ Pang – semn ca distantele (si-n spatiu si-n timp) sunt, ca bine zicea Einstein, relative…