…exagerez, insa – vorba poetului – foarte putin. In rastimpul asta am mai ramas „home alone” de cateva ori (doua? trei?). De fiecare data, insa, aceasta singuratate ma pune pe ganduri. Nu e singuratatea cu a carei prezenta ma obisnuisem – ba chiar o cautam – inca de puber. Puber fiind [nota: parca teenager suna mai bine:)], simteam la rastimpuri nevoia de a fi singur. Si-atunci „plecam pe paduri cantand”: mergeam prin mine parasite, pe dealuri, prin padurile din jurul Bradului. Am mers iarna si-am mers vara. Primavara si toamna. Imi tihnea.

De atunci si pana m-am casatorit, am mai ramas singur de nenumarate ori: singur de planton in armata, singur in arest, singur in delegatii. E o senzatie ciudata – sa fii inconjurat de oameni si totusi singur. Nu m-am simtit, insa, niciodata altfel. Nelalocul meu. Eram singur. Ca asta se intampla intr-o mare de oameni, intr-o  mina parasita, pe un deal cu o iarba parjolita se soarele verii sau acoperita de zapada era o simpla nuanta. Pe urma am cunoscut femei, pe urma am cunoscut-o pe Ancutza. Pe urma am  facut copii. Unu, doi, trei. Pe urma – de fapt intre timp – ne-am mutat de colo pana colo: din Hasedeu pe Albac, de pe Albac pe Izvorului (parca), de acolo pe Parang si de acolo in America. In America ne-am mai mutat de inca pe-atatea ori si slabe sperante sa ne oprim aici cu schimabrile. Pe urma, au aparut cainii: unu, doi, trei.

Singuratatea a devenit luxul de dupa miezul noptii, cand toata lumea doarme. Pana si cainii. Singuratatea, la rastimpuri, a devenit ceva de ravnit. Pana te ciocnesti cu ea, nas in nas.

Estimp copiii s-au facut mari, din ce in ce mai mari, intr-atat de mari incat sa mearga la colegiu unde studiaza cam tot dupa ce mi-ar fi lasat mie gura apa pe cand faceam medicina (Ana), sa invete sa conduca masina si-un tractor de tuns iarba (Andrei) sau sa traga cu prastia si sa citeasca din Marc Aurelius (Alec). Estimp, am plecat iar de-acasa in nenumarate randuri, cand prin pesteri, cand la pescuit, cand prin jungla, pe munti sau in delegatii.  Am plecat singur si am plecat cu baietii. De simtit singur, insa, nu m-am simtit niciodata.

Pentru ca  nu eram singur acasa. Singur intr-o mina parasita de care nu mai stie decat o mana de oameni – e o aventura. Singur intr-o multime – o cerere de serviciu. Singur pe rau sau pe munte? O placere. Singur in Amazon – un vis din copilarie. Dar singur acasa? Home alone? Singur, cu trei copii si trei caini – asta da, asta e o provocare!

(Va urma – va asigur:)