…astazi am inceput sa intorc cartile la biblioteca. Nu multe, vreo douasprezece, alese cu grija, una cate una („asta poate mai imi e de trebuinta„, „din asta mai am ceva de citit, ceva de folos„). Douasprezece, atatea au incaput in doua plase, vreo douasprezece din mai bine de doua sute. Dar am inceput sa fac ceea ce Ancutza ma tot zoreste de cativa ani – intorc cartile la biblioteca. Nu e nici o graba – cata vreme nu le revendica altcineva, pot prelungi imprumutul pe termen nelimitat. Dar sunt baiat mare de-acum, inteleg macar atata lucru: este o vreme pentru toate – pana si pentru asta. Rafturile din casa nu au inceput inca sa se goleasca, nici n-am eliberat de fapt vreo masa sau vreun colt de camera, asa ca de rafturile propriu-zise nici nu poate fi deocamdata vorba, dar pe mine m-a napadit deja nostalgia la gandul unor rafturi pustiite, ramase fara rost.

E o nostalgie dulce-amaruie, nostalgia momentului care trebuie sa vina, stiai foarte bine ca trebuie sa vina, l-ai asteptat intr-un fel cu infrigurare, te-ai pregatit pentru el, dar asta nu schimba mare lucru. Ai muncit la un castel de nisip o zi de vara pana-n seara, i-ai facut turnulete si l-ai impodobit cu scoici. Acum a venit inserarea, briza s-a intetit, valurile au inceput sa devina din ce in ce mai indraznete. Primul val mai curajos iti umple santul sapat cu grija de jur-imprejurul castelului, desavarsindu-ti opera. Pana la urmatorul, insa, care incepe sa-ti surpe zidurile, si-apoi peretii si-apoi turnurile, pana ce nisipul se intoarce dimpreuna cu scoicile acolo unde le este locul cand nu se transforma in castel – in mare. Acolo te arunci si tu, sa te scalzi si sa-ti ascunzi lacrimile, caci nimeni nu va sta sa-ti deosebeasca picaturile de pe obraji.

Si-apoi vine iarna, si te muncesti alaturi de copii sa inalti cel mai frumos om de zapada vazut vreodata. Si va ingheata mainile, dar nu va pasa. Si vi se inrosesc obrajii, va amortesc picioarele, dar tot nu va pasa. Pentru ca stiti ca veti inalta cel mai frumos om de zapada pe care l-a vazut vreodata cartierul. Si-l terminati, si il priviti pe geam, la lumina decoratiilor de Craciun si vi se umfla pieptul de mandrie. E al vostru, voi l-ati facut. Dar dincolo de Craciun e primavara si Pastele si pomul se cere dezbodobit si ars in semineu. Omul de zapada se cuvine sa se topeasca pentru ca si ghioceii si zambilele au nevoie de el pentru a incolti.

Asa si cartile. Le-a venit vremea intorsului. Le-a venit inserarea, le-a venit primavara, cineva trebuie sa se scalde in mare, cineva trebuie sa se pregateasca de Sarbatoarea Invierii.

Si eu am mai imprumutat doua carti. Asa, sa fie de Craciun.