…ca-n ultima vreme mi-am tot gasit scuze pentru a nu mai scrie pe blogul asta. Saptamana trecuta, pe vremea asta, mi-a luat inima-n dinti: aveam(surprinzator)  timp.  Am descoperit, insa, ca nu aveam idei. Aveam doar un titlu: „…iepurele pe bicicleta”.  Nici o gaselnitza. De cand m-am facut baiat mare si eram mic, slab si ochelarist, am invatat pe propria-mi piele, dansul subconstientului in doi pasi: pasul (1) – ramai paralizat, precum iepurele in bataia lanternei sau/si a pustii; pasul (2) – ca iepure, incepi sa vorbesti – eventual sa scrii – despre asta: „Pai sa vezi; se facea ca sunt un iepure in bataia pustii; paralizasem de frica, nu stiam incotro s-o iau.”

Si, incet-incet, continuand sa vorbesti despre cum nu mai poti sa decizi incotro s-o iei, descoperi ca, de fapt, ai luat-o „incotro”. [Interesant cuvantul asta – „incotro” – pare sa indice o directie fara ca, de fapt, sa te indrume cumva. Dar asta ar fi o alta discutie.] Stiam asta, o invatasem pe propria piele (cum altfel sa te descurci mic, slabatura – ce vremuri! – si ochelarist) daca nu aplicand tactica mersului pe bicicleta.

Mergeam pe bicicleta de cativa ani buni cand am dat peste un text in care scria negru pe alb (reproduc din memorie): „Bicicleta e contra-intuitiva (sincer, ma indoiesc ca asa suna textul – asa suna acum in capul meu). Cand te inclini spre dreapta, instinctul iti dicteaza sa virezi spre stanga. Ar fi, insa, o greseala. Te-ai prabusi. Trebuie, dimpotriva, sa invarti ghidonul in directia in care te inclini„{. Altfel spus, te salvezi din cadere, exagerand-o.

Voila de vezi.

Asa ca scriu si iaca, scriind, mi-a venit deja o idee – ca iepurelui pe bicicleta: De ce scriu frecvent la Voxpublica si doar din an in Paste aici? De ce, cu altecuvinte, ma simt mai bine pe hol, cu toti mitocanii, decat in sufragerie, cu prietenii?

Intebarea e cat se poate de serioasa, asa ca am incercat sa-i raspund cu aceasi seriozitate.

Explicatia cea mai la indemana ar fi numarul accesarilor, i.e., dorinta  mai mult sau mai putin marturisita de „publicitate”.  Va fi fiind si asta, nu spun nu. Conform psihanalizei 101, pentru ca mi s-a spus de mic ca sunt neserios, am incercat sa demontrez contrariul. Modelul meu a fost Brancusi: demonstreaza ca esti mai bun decat altii pe domeniul lor, si-abia dupa aceea ti-l creezi pe-al tau. Fa mai intai ecorchee-ul, si-abia pe urma Pasarea Maiastra. (Inutil sa precizez: n-am reusit nici la un capitol, nici la celalalt – da’ macar m-am straduit:).  Am fost si raman serios in neseriozitatea mea.

Asta inca ar fi simlu, dar nu destul. Vorba lui Alec, fii-meu al mic,  „I am a very sophisticated individual „. Explicatiile astea simple, oricat de corecte, lasa ceva de o parte. In acest caz, lasa de o parte esentialul. Sa scriu pe Voxpublica ma relaxeaza. Teoretic, pierd timp citind tot ce se intampla in tara, ramanand in contact cu unul si cu altul dintre cei care se invart pe-acolo. Practic, paradoxal, il castig. Cand simt ca nu mai pot „aici”, cand ma surprinde sindromul iepurasului, trag aer in piept si scriu pe Vox.

Voxul e iesirea mea din sistem. Scrisul la Vox ma relaxeaza. Scrisul aici, mai putin.

Scriu aici cum as scrie la Dilema: scremut, caznit, incercand fara sa reusesc sa par natural. De ce? Pentru ca aici sunt eu in forum internum. Acolo, sunt eu in forum externum. Fora din astea  am mai multe. Le schimb precum ciorapii (sau mai des:). De la forum externum n-am pretentii. De la forum internum, am. La dialectica asta mai lucrez inca.

Asa vine ca se face si stressul ma relaxeaza.

 Relaxarea ma stresseaza.

Iepurele se incapataneaza sa mearga pe bicicleta.

PS N-am uitat de „miscarea” aceea. Serios, n-am uitat. N-am avut timp. „Miscarea” aia nu ma relaxeaza – dimpotriva.