…perioada 2000-2004 n-a fost tocmai ceea s-ar putea numi, „perioada roza” a vietii mele. Ba, daca asi fi vreun Picasso, as fi numit-o „perioada albastra”. Munceam noaptea, dimineata mergeam la scoala ca AI, dupa-amiaza, ca student. De dormit, dormeam pe apucate. Atunci am descoperit bucuria gratarului. Aveam un gratar micut, pe care il scoteam in weekend in  fata „blocului”, deschideam o bere si frigeam ceva, uitandu-ma la copaci (am fost suficient de norocosi pentru a avea peste drum de „casa” o adevarata padurice). Atat. Priveam copacii fosnind in lumina soarelui si totul era dintr-o data frumos. Am inteles atunci ce vrea sa spuna expresia „sa-ti speli privirea”. La rastimpuri mai trecea cate un vecin – majoritatea erau tot romani. Eram ca la tara: „Ce mai faci, vecine?” „Iaca sed„. „Sezi si cugeti?” „Ba. Numai sed.” (Exagerez, de buna seama, insa foarte putin.) Vara, toti romanii ieseam la padure, tot la gratare. Va veti fi  imaginand ca, fiind doctoranzi (marea majoritate), discutiile capatau adancimi filosofice si culmi metafizice. Mi-e teama ca va trebui sa va dezamagesc. Ne uitam in foc, spuneam bancuri, hahaiam si trageam cu pusca. Eram o adunatura de doctoranzi redneci.

E lesne si la indemana sa razi de „grataristii de weekend”. Dar fara acele gratare de weekend (si fara pescuitul ocazional) nu cred ca as fi rezistat. Nici eu si, foarte probabil, nici altii. Unii iau Prozac sau Zoloft. Altii fac gratare.

Cand ne-am mutat la casa, invatasem lectia:  prima grija a fost sa ne luam un gratar mai Doamne-ajuta (de atunci am schimbat trei, ca sa va dati seama de uzura). Putine au fost de atunci sfarsiturile de saptamana care sa treaca fara „ceva la gratar”. De la legume si ciuperci la hamburgeri (ocazional chiar veggie – ihhh), de la gratare la frigarui si de aici la coaste afumate cu lemn de hickory (ce va fi fiind si asta n-am reusit sa aflu, dar da un miros dulceag).  Fiecare fel de carne – pui, porc, vita, miel – necesita temperaturi diferite si o atentie particularizata, dar nu detaliile tehnice ma intereseaza si nici macar gustul carnii. Ma intereseaza trairile manuitorului de gratare. (Nici o legatura cu piesa „Manuitorul de cadavre„?) Cu cat atentia e mai mare, cu atat, paradoxal, relaxarea e mai profunda. Asta e. Unii mediteaza pentru a se goli de ganduri, altii fac gratare.

Culmea indemanarii e sa faci, in acelasi timp, porc, vita, pui si miel). Teoretic, fiecare dintre cele trei se cuvin facute la temperaturi diferite, pentru perioade diferite de timp. Profesionistii, insa, pot face fata (si) acestor provocari. Cu cat mai mare provocarea, cu atat mai mari satisfactiile.

Astazi a plouat mocaneste mai toate ziua. Duminicile in care ploua mocaneste sunt depresante de felul lor, dar o combinatie de gratare mestesugit manuite (miel, vita si pui) o poate insenina. Am inchis ochii si mi-am imaginat caldura patrunzand fiecare bucata de carne cu intensitati diferite. Apoi i-am deschis si m-am uitat la copaci. M-am uitat cum creste iarba. M-am uitat la ploaie. In cele din urma am zambit.

Unii mediteaza pe flori de cires si gradini de pietre. Eu m-am surprins meditand pe niste gratare cat se poate de banale.

EJPT.2011

…noi ne scremem: scriem pe bloguri, scriem in reviste, publicam carti si facem filme. Construim ironii mai mult sau mai putin subtile, ridicam probleme mai mult sau mai putin filosofice. Apoi vine noaptea Invierii, cand se citeste predica de Pasti a Sfantului Ioan Gura de Aur. Si-atunci ne simtim rusinati. Rusinati si fericiti.

Sute de ani mai tarziu, ce poate fi spus mai mult sau mai bine?

Ca si anul trecut, v-o reamintesc cu drag,  intru rusinare si fericire.

Sfântul Ioan Gură de Aur – Predică de Paști

De este cineva bun credincios şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun şi luminat; de este cineva slugă înţeleaptă, să intre bucurându-se întru bucuria Domnului său; de s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum dinarul; de a lucrat cineva din ceasul dintâi, să-şi ia astăzi dreapta plată; de a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască; de a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nimic să nu se îndoiască, că de nimic nu se va păgubi; de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se aproprie, nimic îndoindu-se; de a ajuns cineva numai în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă că a zăbovit, că milostiv fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi; odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas, ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi; pe cel de pe urmă îl miluieşte şi pe cel dintâi îl mângâie; şi aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte şi faptele primeşte şi cu voinţa se împacă, şi lucrul cinsteşte şi socoteala o laudă.

Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru şi cei dintâi şi cei de al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi; viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând, toţi vă îndulciţi de ospăţul credinţei; toţi luaţi bogăţia bunătăţii. Nimenea să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat Împărăţia ce de obşte. Nimenea să se tânguiască pentru păcate, că iertarea din groapă a răsărit.

Nimenea să nu se teamă de moarte, că ne-a slobozit pe noi moartea Mântuitorului. Stinsu-o-a pe dânsa Cel ce a fost ţinut de aceea. Prădat-a iadul Cel ce s-a pogorât la iad. Amărâtu-l-a pe dânsul, gustând Trupul Lui. Şi aceasta mai înainte apucând Isaia, a strigat: iadul, zice, s-a amărât, întâmpinându-Te pe Tine jos. Amărâtu-s-a că s-a stricat. Amărâtu-s-a că s-a batjocorit. Amărâtu-s-a că s-a omorât; amărâtu-s-a că s-a surpat; amărâtu-s-a că s-a legat. Luat-a trupul şi de Dumnezeu s-a lovit; luat-a pământ şi s-a întâmpinat cu cerul; luat-a ceea ce a văzut şi a căzut întru ce n-a văzut.
Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Sculatu-S-a Hristos şi au căzut dracii; înviat-a Hristos şi se bucură îngerii; înviat-a Hristos şi viaţă vieţuieşte; înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă, că Hristos sculându-se din morţi începătură celor adormiţi, Aceluia este Slava şi cinstea în vecii vecilor. Amin!

…ingaduiti-mi sa ma falesc nitzel. Cu trei ani in urma am invatat-0 pe Ana sa conduca. A durat un an si o masina cumparata de la un chinez care mi-a tras tzeapa, dar, tanda pe manda, e meritat. A sosit acum randul lui Andrei. A durat mai putin (cateva saptamani) si nu ne-a mai costat decat 9 lei, taxa pentru permis. Ca va fi fiind sexul (a propos de conferinta aceea despre diferentele dintre creierul barbatilor si cel al femeilor – sper ca ati vazut-o), ca vor fi fiind genele, nu stiu. Stiu insa ca Andrei a facut in doar cateva luni ceea ce Ana n-a reusit nici pana acum: a condus si van-ul si Mazda 1 si Mazda 2, ba a mai iesit si pe (un fel de) autostrada pe care Ana inca isi mai face curaj sa intre.

Si nu, nu e vorba de inconstienta sau de teribilism. Deocamdata – si sper din tot sufletul sa ramana asa – Andrei conduce responsabil si, surprinzator, ma stresseaza mai putin decat Ana care panicheaza din te miri ce si tzipa de nu mai stii daca sa apesi mai intai pe podea (unde ar trebui sa fie frana, dar nu e) sau sa pui mana pe clanta si sa sari afara din masina. Asa merg lucrurile. Inca trei ani jumatate si vine randul lui Alec. Atunci pot spune cu sufletul impacat: Maurul si-a facut datoria.

PS Afland ca vreau sa il pun „pe blog”, Andrei m-a amenintat ca-mi face cont pe FaceBook si posteaza poze compromitatoare. Asa ca daca ma vedeti pe FaceBook sa stiti ca n-am innebunit 🙂

…si va spun si de ce, nu va mai tin cu sufletul la gura :). In Geneza, 18, cand Doamne-Doamne il anunta pe Avraam (pana nu demult, Avram) ca planuieste sa distruga Sodoma si Gomora, Avraam incepe o celebra negociere. „Doamne„, zice el, „dar daca gaseti 50 de drepti in oras, ii vei distruge si pe acestia?” Dumnezeu, binevoitor, ii raspunde: „Nu, daca voi gasi 50 de drepti voi cruta orasul?” Avraam, insa, nu se lasa: „Dar daca sunt doar 25?” „Si daca sunt 25„. Avraam intinde coarda: „Dar, Doamne, daca sunt numai zece?” [Nota: Inutil sa precizez, dialogul e reprodus, simplificat si anecdotic, din memorie. Pentru textul original, Biblia va sta la dispozitie cu varianta neprescurtata.] Doamne-Doamne concede si de aceasta data. Dar nu s-au gasit zece. S-a gasit doar unul – Lot. Restul povestii se cunoaste.
Ei bine, saptamana trecuta am fost la Midwest Political Science Association Annual Conference (MPSA) si, printre altele, am asistat si la o intalnire pe marginea cartii lui Devin Stauffer – The Unity of Plato’s Gorgias – o carte, dupa cum ii spune si titlul, aparuta in 2006/7 care ambitia de a gasi „cheia” intregului dialog platonician, nu doar a unor fragmente din el. La masa, autorul si patru „critici”, printre care si Michael Zuckert. Sala, plina ochi pentru o asemenea conferinta la care au loc cateva sute de prezentari in acelasi hotel, la aceeasi ora (adicatelea, vreo 40 de oameni).

Intalnirea era programata pentru o ora si jumatate. A durat doua si s-a prelungit in discutii informale pana cand participantii au fost dati afara din sala de catre organizatori. A fost o desfatare a spiritului. Oamenii aia erau nu doar experti in Platon (si nu vorbesc aici doar despre dialogul Gorgias). Erau experti si in Gorgias, personajul istoric (habar n-aveam ca se pastrasera niste texte si de la el). Erau experti in intreaga perioada si nu numai. Faceau conexiuni care te lasau cu gura cascata si, dupa fiecare interventie, te gaseai in postura rabinului : „Mai, asta are dreptate„. Dupa care scuturai singur din cap si-ti spuneai „dar nu pot sa aiba toti dreptate„. Dar o luai de la capat.

Era excitant, ca si cum ai fi facut dragoste. Si, intr-un fel, asta si faceam.

Asa ca i-am spus lui Michael Zuckert la sfarsitul intalnirii: „Lumea asta nu va disparea cu una, cu doua. Apocalipsa nu va veni maine. Nu atat timp cat in lume mai exista treizeci, patruzeci de oameni care sa fie intr-atat de pasionati de Platon„. A zambit.

Am zambit si eu, cum zambesc si-acum, cand de-abia m-am intors de la o intalnire „cu baietii” la care am discutat Cartea a X-a din Legile lui Platon (v-am mai spus despre „cercul” nostru). Mai avem inca doua si-am dat-o gata. Nu ne foloseste la scoala, nu avem de gand sa scriem nimic pe tema asta (desi nu se stie niciodata), nu ne ajuta sa ne gasim un job.

Dar lumea nu va disparea in 2012.

…nu cred ca am apucat sa-mi exprim pe acest blog parerea mea despre sistemul american de sanatate.

Ar fi fost si destul de dificil, avand in vedere ca-n scris am tendinta de a fi mult mai rezervat decat in vorbit. Ce vreti? Sunt de moda veche – mai fac inca, precum ai batrani, diferenta intre mediile de comunicare. Nu, nu e vorba lui Arghezi, „una vorbim, alta fumam„. E vorba de respectarea unor diferente: intr-un fel vorbim, altfel scriem. Recititi scrisorile bunicilor, strabunicilor, scrisorile celor de la 1950, 1900, 1850. Nu va imaginati ca vorbeau asa. Asa scriau doar.

(Asta parc-am mai spus-o – cel putin studentilor mei le-am spus-o, cu siguranta, in repetate randuri: scrisul lor s-a modificat radical, la inceput sub presiunea e-maiulrilor – nici scrisori, nici conversatie – si-a cunoscut prabusirea sub asaltul text-messangingului (sau cum ii zice). Gandirea s-a fragmentat, dialogul a saracit la extrem, scrisul s-a transformat in interjectii, presucurtari de genul OMG, 4U, sau „:)”. Nu dau cu parul, bunaoara folosesc si eu din plin „:)”. Constat doar. Nu am vazut prea multe text-messages, dar, din cate am vazut, ma indoiesc ca ar putea iesi o fraza a la Joyce, sa zicem. Mintea noastra nu mai e antrenata pentru astfel de constructii.)

Divaghez.

Revenind la sistemul american de sanatate – nu intru la capitolul asigurari, ca nu pot injura in scris. Adica pot (cunoscutii stiu), dar nu-mi vine. Si cum ar arata o postare compusa doar din @#$%& ? 🙂 (voila de vezi) Trebuie, insa, sa va impartasesc doua experiente ale Ancutzei care daca n-ar fi, nu s-ar povesti.

Prima e de acum vreo doi ani. Ancuta lucreaza, alternativ cu o colega, si „on-call” (de garda la telefon, sau cum s-o zice). Au chemat-o pe la opt seara. Cand suna pager-ul si/sau telefonul, te urci in masina si pleci, fara sa mai pui intrebari – ca e urgenta si trebuie sa ajungi acolo in cel mai scurt mai timp. Diagnosticul? „Sangerare intra-vaginala„. Intreaba Ancutza, ca tot omul: A intrebat-o cineva cand a avut-o ultima data? Nu, n-o intrebase nimeni. A intrebat-o ea. Femeia cu pricina avusese ultima „sangerare intra-vaginala” in urma cu …. ghici? …. vreo 28 de zile!!!

Veti spune ca fabulez. Nicidecum. Mai am si altele, dar intamplarea de astazi merita povestita.

Ancutza e anuntata ca trebuie sa faca un test Doppler (pe vene) unui batran de 85 de ani, suspect de embolism pulmonar. Vine asistenta, aduce patul (pe rotile) in care sunt deplasati de colo-colo toti bolnavii ne-ambulatorii, Ancutza trage patul in camera, si se uita la pacient.

Pacientul, mort. Mort, mort. Mort din cela pe care il recunosti de la prima privire: fata alba ca varul, ochii inchisi, maxilarul cazut. Membrele, intepenite deja. Puls? Nicaieri. Am spus „intepenit” deja? Am spus. Asta, rigoris mortis, pentru necunoscatori, intervine la cel putin doua ore de la moarte. Estimp, pacientul mai fusese plimbat de colo pana colo, i se facuse un X-Ray (Radiografie), s.a.m.d.

Sar peste detalii. Protocolul spune sa chemi Cod Blue (cod albastru) cand iti intra cineva in arest cardio-respiator. Aici nu mai era cazul. Pentru ca, insa, nimeni nu era sigur ce trebuie facut cand mortul e deja mort, s-a chemat Cod Blue. A venit echipa, a cosntatat evidenta. Pentru ca, insa, protocolul trebuia respectat, au verificat mai intai daca mosneagul – Dumnezeu sa-l ierte – n-avea DNR in fisa. N-avea. (DNR = Do Not Resuscitate. i.e., nu incercati sa-l mai aduceti la viata). As aca l-au dus la urgente, i-au facut CPR-ul, dupa protocol. Cum, insa, medicina are si ea limitele ei, pana si in US, omul a fost declarat, in cele din urma, mort oficial si lucrurile au reintrat in normal.

Ancutza a intrebat asistenta care il adusese: „N-ai vazut ca era mort?” Asistenta cu pricina a raspuns, candida: „Nu era pacientul meu. Treaba mea era sa-l aduc de la radiologie pana aici”. Si-a intrebat colegii de la Radiologie: „N-ati vazut ca era mort?” „Nu. Ni s-a parut ca era putin catatonic, dar am crezut ca era sedat, iar la radiografie, spre deosebire de Doppler, nu se vede daca esti mort sau viu„.

N-o mai lungesc.

Intamplarea imi pare tragic-comica si relevanta nu atat pentru sistemul american de sanatate, cat pentru societatea noastra, in general.

In Moartea Domnului Lazarescu, pacientul e (din cate am inteles, n-am vazut filmul), plimbat de la un spital la altul pana ce moare si nimeni nu-i face nimic. In acest caz, pacientul e adus la spital, moare si e plimbat de colo pana colo pentru a i se face analizele fara ca nimeni sa constate decesul. Si uite-asa s-a inchis cercul domnului Lazarescu.

Intr-un sistem „performant” uitam de unde am plecat. NU mai vedem padurea din cauza copacilor. In medicina, tratam orice, facem toate analizele, dar nu ne mai uitam la omul in sine, pe care-l cheama XY, are 85 de ani, doi copii, sapte nepoti si-a fost in al doilea Raboi Mondial (zic si eu).

Primul om care s-a uitat cu adevarat la acel om a a fost Ancutza. Restul si-au facut treaba: l-au impins de colo pana colo si i-au facut analizele, ca la carte. Ba, dupa, au mai si incercat sa-l resusciteze ca la carte.

Sunt insa lucruri care n-ar trebui invatate din carti. Si nici de pe Facebook sau twitter. Omenitatea, bunaoara.

…sau, in traducerea (aproximativ) romaneasca, „draga mea, putin imi pasa„. Daca va fi fiind cineva care nu recunoaste replica, sunt ultimele cuvinte ale lui Rhett Butler din celebrul Pe Aripile Vantului al lui Margaret Mitchell. Izgonita de langa barbatul pe care de-abia acum intelesese ca-l iubise ‘de-adevaratelea’, Scarlett O’Hara are ultimul cuvant: „Maine e o alta zi„.