…perioada 2000-2004 n-a fost tocmai ceea s-ar putea numi, „perioada roza” a vietii mele. Ba, daca asi fi vreun Picasso, as fi numit-o „perioada albastra”. Munceam noaptea, dimineata mergeam la scoala ca AI, dupa-amiaza, ca student. De dormit, dormeam pe apucate. Atunci am descoperit bucuria gratarului. Aveam un gratar micut, pe care il scoteam in weekend in  fata „blocului”, deschideam o bere si frigeam ceva, uitandu-ma la copaci (am fost suficient de norocosi pentru a avea peste drum de „casa” o adevarata padurice). Atat. Priveam copacii fosnind in lumina soarelui si totul era dintr-o data frumos. Am inteles atunci ce vrea sa spuna expresia „sa-ti speli privirea”. La rastimpuri mai trecea cate un vecin – majoritatea erau tot romani. Eram ca la tara: „Ce mai faci, vecine?” „Iaca sed„. „Sezi si cugeti?” „Ba. Numai sed.” (Exagerez, de buna seama, insa foarte putin.) Vara, toti romanii ieseam la padure, tot la gratare. Va veti fi  imaginand ca, fiind doctoranzi (marea majoritate), discutiile capatau adancimi filosofice si culmi metafizice. Mi-e teama ca va trebui sa va dezamagesc. Ne uitam in foc, spuneam bancuri, hahaiam si trageam cu pusca. Eram o adunatura de doctoranzi redneci.

E lesne si la indemana sa razi de „grataristii de weekend”. Dar fara acele gratare de weekend (si fara pescuitul ocazional) nu cred ca as fi rezistat. Nici eu si, foarte probabil, nici altii. Unii iau Prozac sau Zoloft. Altii fac gratare.

Cand ne-am mutat la casa, invatasem lectia:  prima grija a fost sa ne luam un gratar mai Doamne-ajuta (de atunci am schimbat trei, ca sa va dati seama de uzura). Putine au fost de atunci sfarsiturile de saptamana care sa treaca fara „ceva la gratar”. De la legume si ciuperci la hamburgeri (ocazional chiar veggie – ihhh), de la gratare la frigarui si de aici la coaste afumate cu lemn de hickory (ce va fi fiind si asta n-am reusit sa aflu, dar da un miros dulceag).  Fiecare fel de carne – pui, porc, vita, miel – necesita temperaturi diferite si o atentie particularizata, dar nu detaliile tehnice ma intereseaza si nici macar gustul carnii. Ma intereseaza trairile manuitorului de gratare. (Nici o legatura cu piesa „Manuitorul de cadavre„?) Cu cat atentia e mai mare, cu atat, paradoxal, relaxarea e mai profunda. Asta e. Unii mediteaza pentru a se goli de ganduri, altii fac gratare.

Culmea indemanarii e sa faci, in acelasi timp, porc, vita, pui si miel). Teoretic, fiecare dintre cele trei se cuvin facute la temperaturi diferite, pentru perioade diferite de timp. Profesionistii, insa, pot face fata (si) acestor provocari. Cu cat mai mare provocarea, cu atat mai mari satisfactiile.

Astazi a plouat mocaneste mai toate ziua. Duminicile in care ploua mocaneste sunt depresante de felul lor, dar o combinatie de gratare mestesugit manuite (miel, vita si pui) o poate insenina. Am inchis ochii si mi-am imaginat caldura patrunzand fiecare bucata de carne cu intensitati diferite. Apoi i-am deschis si m-am uitat la copaci. M-am uitat cum creste iarba. M-am uitat la ploaie. In cele din urma am zambit.

Unii mediteaza pe flori de cires si gradini de pietre. Eu m-am surprins meditand pe niste gratare cat se poate de banale.