… bine, alea trei ore sunt o licenta poetica – restul nu.

PS For the record, colajul ii apartine Anei.

… si-atunci sa recapitulam: Alegoria Pesterii din Republica lui Platon ne sugereaza ca adevarata miza n-o reprezinta filosoful-rege, ci gardienii, i.e., papusarii, cei care proiecteaza un anumit fel de umbre/imagini pe peretele pesterii. Ceea ce face Socrate in Republica e, ca sa zicem asa, o pregatire, prin poveste, a lui Glaucon si Adeimantus (si, de buna seama, a oricarui cititor al dialogului) pentru „meseria de papusar”. De „povestas”  priceput, vorba lui Mario Vargas Llosa, pentru ca povestea  nu e altceva decat o imagine care educa imaginatia, una din care fiecare „ia atat cat poate duce” la un anumit moment. (De aceea si Iisus le vorbeste in parabole.) Cum insa intregul dialog al Republicii nu e despre „Republica” ci despre suflet, se cheama ca fiecare suflet isi are „gardienii” sau „papusarii” sai, cei care fac legatura dintre partea apetitiva si cea rationala. Buna educare a capacitatii imaginative este, asadar, esentiala pentru buna oranduire a sufletului. Din pacate, excesul de imagini din ce in ce mai explicite din ziua de astazi nu ajuta capacitatea imaginativa ci, dimpotriva, o atrofiaza.

O dovedeste din plin, printre fascinatiile cu Harry Potter, vampiri si zombies, „fenomenul Facebook”. [Nota: Cand spun „fenomenul Facebook” nu ma refer neaparat doar la Facebook, ci la intreaga social media – Twitter, Instagram, Pinterest, si ce mai e pe-acolo.] Povestea pe care si-o spun toate democratiile liberale in ziua de astazi e una a ceea ce americanii numesc „full-disclosure„. Nimic de ascuns, totul pe fata si sufletul pe masa (n-am gasit alta rima), sa-l vada toti, sa-l rasuceasca pe toate partile, si sa-l judece . Dupa cum explicam cu o alta ocazie, practica o reproduce pe cea a Puritanilor care-au „fondat” America, unde nu doar confesiunea publica era ceruta, ci si o descriere amanuntita a proceselor sufletesti ce au condus la „primirea lui Iisus in inima”. Pentru a folosi imaginarul puritan, sufletul, infectat de Satana, e doar o gramada de puroi sau de balegar , iar singura solutie pentru purificarea lui e scoaterea gunoiului la lumina, cum ai expune maruntaiele infecte ale unui animal despicandu-i burta.

Asa si acum.

Viata privata se ofera benevol publicului. Frica de Big Brother persista, dar „the little brothers” sunt imbratisati ca solutie salvatoare. Va scutesc de referintele de specialitate, dar in academia sunt voci care sustin ca aceasta auto-expunere e benefica pentru auto-reglarea eu-lui. Cu cat mai rusinos secretul, cu atat mai aplaudata auto-dezvaluirea lui in public. La scara politicului, aceasta atitudine se manifesta prin refuzul electoratului de a accepta secretul, fie el si „de stat”. Odata disparuta granita dintre public si privat (a propos, dupa cum spuneam in piesa de teatru „Buda – Sau urma scapa turma„, jucata pe vremuri la Nationalul din Targu Mures, conceptul de „toaleta publica” intra in conflict direct cu cel traditional de „privata„), dispare si granita dintre secretul motivat de coruptia personala si cel motivat de interesul de stat, adicatelea de binele comun. Pentru ca haideti sa fim seriosi pentru o clipa – dupa cum unele lucruri se tin departe de ochii copiilor, altele trebuie tinute departe de ochii electoratului – pentru binele tuturor. Asta, lui Edward Snowden si sustinatorilor sai le-a scapat. Lui Vladimir Putin, nu – ceea ce e graitor de la sine. Vorba ceea: Drumul spre iad e pavat cu bune intentii.

Daca in zilele de astazi un Donald Trump sau un Bernie Sanders se bucura de o sustinere pentru multi surprinzatoare, e tocmai pentru ca, fiecare in felul sau, transmite acelasi mesaj: „Ce-i in gusa, si-n capusa.” Or asta, intr-o lume tot mai „deschisa”, mai insetata de transparenta, e de aplaudat. Dez-valuirea trupului sau dez-valuirea sinelui sunt parte ale aceluiasi proiect – si ambele atrofiaza capacitatea imaginativa. Pentru ca imaginatia se hraneste cu valuri. Servita pe tava, se chirceste. (Ca exercitiu, incercat sa va imaginati o lume in care toata lumea actioneaza conform principiului „ce-i in gusa, si-n capusa”, spune ce crede despre toti cei cu care se intalneste intr-o zi, „ce-i vine la gura” si face tot „ce-i vine”, tot ce „feel like it”.)

Pe buna dreptate se spune ca „dragostea e oarba”. Dragostea refuza vizibilul, refuza imaginile gata servite, preferand sa se hraneasca din imaginatie, care-i serveste altfel de imagini. Persoana iubita poate fi, in extremis, cocosata si rautacioasa – nu ma deranjeaza, pentru ca eu iubesc de fapt imaginea pe care mi-am proiectat-o in minte. Tocmai de aceea papusarii sufletului au un rol cheie – pentru ca ei ma invata ce sa iubesc, deci ce sa doresc. Da, cu totii alergam dupa placere, dar ce anume ne face placere e o chestiune de educatie, adica de imagini. Imi poate face placere sa citesc Platon sau sa ascult Mozart, dupa cum as putea resimti cele doua activitati ca tortura, dorindu-mi in schimb o manea „sanataoasa” si-un paharel de tzuica. Ravnim dupa diferite lucruri, pentru ca ne-am educat sufletul intr-un anumit fel.

Aceeasi imagine poate fi perceputa ca urata sau frumoasa, in functie de educatie.

Iar cu asta ajungem (intr-un sfarsit) la „tinutul de urat” anuntat in titlu. Pentru ca fara imaginatie ni se face urat si-atunci avem nevoie ca cineva sau ceva „sa ne tina de urat„. V-ati gandit vreodata serios la aceasta expresie – din cate stiu una fara echivalent in alte limbi? In limba romana, „uratul” are o multitudine de conotatii si tocmai de aceea poate fi folosit in contexte dintre cele mai nastrusnice. In limba romana vremea poate fi urata, nu doar rea (in engleza e doar „bad weather”, nu „ugly weather”), dar te poti si „uita urat” la cineva, dupa cum ti se poate „uri cu binele”. „Ramas singur, i s-a facut urat” presupune ca a inceput sa se plictiseasca. De ce? Pentru ca omul modern nu-si mai este siesi interesant. Eu-l ii e, crede, epuizat, nu-i mai poate oferi surprize, nu mai are nimic de dez-valuit, pentru ca nu mai are imagini de produs, asa ca trebuie sa si le gaseasca in afara – de unde necesitatea a ceva sau cineva care „sa-i tina de urat”.

Omul, cum spunea Aristotel, e zoon politikon, fiinta politica. Doar in polis, dialogand cu altii, isi poate implini adevarata natura (de aceea pentru grecii vechi, o persoana dezinteresata de viata publica, obsedata doar de propriul „oikos„, de unde si cuvantul „economie”, adica doar de bunastarea gospodariei, era un „idiotes” – pe scurt, mult preaslavitul homo oeconomicus era pentru ei un „idiot”.) Pentru ca nu este bine ca omul sa fie singur (Facerea 2: 18). Este urat, pentru ca, in gandirea clasica, binele este frumos – kalokagathia (vezi si Kalokagathon-ul lui Petru Comarnescu), iar raul, urat. Daca-i asa, ce ne facem cu toata estetica uratului, de la Karl Rosenktanz la Baudelaire, si de la Baudelaire la Tudor Arghezi? Ce sa facem? Invatam. Invatam ca nu tot ceea ce pare urat chiar este, ceea ce nu e totuna cu relativismul. Exista frumos si urat, dupa cum exista bine si rau, iar faptul ca oamenii se cearta de mii de ani sa le defineasca nu face decat sa demonstreze ca, fara aceste concepte, nu putem functiona. In plus, daca e sa ne luam dupa Fericitul Augustin, raul in sine nu are „fiinta” – e doar absenta binelui, dupa cum gaura dintr-o haina e rea, dar nu e decat o „absenta”. Diavolul insusi, spune Fericitul, in masura in care este, e bun, ceea ce nu inseamna ca binele nu poate fi corupt sau haina, rupta.

Mai invatam si ca daca „ni se face urat” s-ar putea doar sa ni se para. Daca nevoia de altii e naturala, plictiseala de sine nu mai e. Pentru ca daca ti se face urat de unul singur, daca ti-e rau de unul singur, cum sa-ti mai fie cu adevarat frumos, adica bine, cu altii? Si-atunci, in loc de-a pierde vremea alergand dupa ceva care sa ne tina de urat, poate-i mai bine sa ne-o petrecem ingrijindu-ne de papusarii sufletului si de imaginile pe care ni le proiectam zilnic, zi si noapte, fara ragaz.

La urma urmei, urma care scapa turma, vorba dramaturgului inca in viata, „eidos” in greaca veche insemna deopotriva „idee”/”principiu” si „forma”/”aparenta”.

Cum le crestem, asa ne-avem.

PS Multumesc tuturor celor – nu putini! – care, citind acest mini-serial, au participat la acest experiment, menit sa verifice in ce masura (1) un asemenea subiect mai poate stari interesul intr-o lume sufocata de stiri, toate senzationale; si (2) mai exista rabdarea necesara pentru a urmari o idee desfasurata pe parcursul a trei saptamani. Ma bucur sa constat ca „experimentul” a fost un succes.

PPS Textul a aparut si pe http://www.contributors.ro AICI

… da, stiu – satul arde si baba se piaptana. Iohannis, Antena 3, dezamagiri, unlike-uri, etc. Iar eu o tin langa cu Platon, papusarii, Alfarabi si imaginile care educa – sau dimpotriva. Aveti a ma ierta. Cineva trebuie s-o faca si pe asta, ca doar n-o sa umblam cu totii ciufuliti, c-atunci ce exemplu am mai da copiilor? In plus, n-am cont de Facebook si, dac-as avea, am trecut de varsta la care sa „dau like” vreunui politician, asa ca n-as avea nici ce sa „unlike”. Am insa un pieptene.

… ramasesem data trecuta la educatia sufletului prin imagini, de unde si importanta papusarilor din Alegoria Pesterii lui Platon. Pentru ca sufletul nu se educa cu idei, oricat ar fi ele de inalte. Se educa doar cu imagini. Cu umbre. Cu povesti, false per ansamblu, dar care contin in ele un sambure de adevar. De unde si nevoia de Cenusareasa sau de Mos Craciun. Dupa cum sugereaza Alfarabi, aproape o mie de ani dupa Platon si aproape o alta mie de ani inaintea noastra (frumoasa simetrie, nu?), orice suflet isi are „papusarii” sai, fie ca e constient de existenta lor,  fie ca nu. Papusarii fac trecerea dintre partea rationala a sufletului si cea apetitiva. In functie de imaginile pe care si le proiecteaza necontenit, sufletul se imbunatateste, ordonandu-se frumos, sau nu. E o chestiune de exercitiu si de antrenament sub o indrumare priceputa. Dupa cum arta scrisului bine – spune Alfarabi – se imbunatateste prin practica, imbunatatind la randu-i sufletul, incapatanarea de a scrie prost, corupe nu doar stilul, ci si sufletul.

Ajunsi in acest punct, ne-am putea intreba de ce, dintre toate artele, Alfarabi o alege taman pe cea a scrisului? In definitiv, practicarea oricarei arte se imbunatateste prin exercitii repetate, efectuate corect. Si invers. Dupa cum spunea Eugen Ionesco: „Luati un cerc, mangaiati-l, va deveni vicios.” Sau invers, pentru ca nu toate cercurile sunt vicioase, cum am fi tentati sa credem. Unele dintre ele se intampla sa fie virtuoase – cu o conditie: sa fie mangaiate corect. Clasicii, spre deosebire de moderni, erau, deloc surprinzator, mai optimisiti: „Ceea ce e greu se face repede, ceea ce e imposibil cere timp„. Prin urmare, se preocupau de cercurile virtuoase, ca de primele, cele vicioase, era plina lumea – si asa a ramas. Nu regula ii interesa, ci exceptia. Prin urmare, de ce arta scrisului? Pentru a afla raspunsul la aceasta intrebare, n-avem incotro, trebuie sa impingem povestea mai departe.

La o prima vedere, s-ar putea spune ca lumea de astazi, invadata cum este de imagini, ar fi beneficara acelei capacitati imaginative de care vorbea Alfarabi. Ca fascinatia cu Harry Potter, Lords of the Ring, Game of Thrones, zombies si ce-o mai fi, e un raspuns subconstient la „dezvrajirea lumii” de care vorbea Max Weber inca de la inceputul veacului trecut. Un raspuns la dialectica Iluminismului de care mai tarziu au scris Adorno si Horkheimer. Si-ar fi corect – la o prima vedere. Pentru ca la o a doua vedere – cea care conteaza – acest exces de imagini nu rezolva problema. O agraveaza.

Tocmai pentru ca aceasta capacitate imaginativa trebuie „antrenata”, „exersata”, imaginile nu-i fac bine. Pentru capacitatea imaginativa, imaginile sunt la fel de benefice precum fast-food-ul pentru pregatirea unui „chef”. Cand imaginea ti-e gata servita, imaginatiei nu-i mai ramane nimic de facut. Cu cat mai explicite imaginile, cu atat mai lenesa imaginatia. Pornografia poate fi – si este, sa fim cinstiti – excitanta pe termen scurt. Pe termen lung, dupa cum o demonstreaza toate studiile de specialitate, efectul e contrar. De ce? Pentru ca nu mai lasa loc imaginatiei. Or pana si sexul presupune imaginatie. Simplu spus, imaginile ucid imaginatia.

„Nu citesc cartea, astept sa apara filmul” – e o replica din ce in ce mai comuna in ziua de azi – si o dovada clara a atrofierii capacitatii imaginative. Aci nu e vorba doar de lenea aia de moda veche („de ce sa stau in picioare, cand pot sa stau jos?”, i.e., „de ce sa „pierd” zece sau treizeci de ore citind „Razboi si Pace”, cand pot vedea filmul in doua?”). Aci e vorba de ceva mult mai grav. Asta e lene imaginativa. Dupa ce vezi filmul cu Harry Potter, nu ti-l mai poti imagina pe Harry Potter altfel. Imaginatia ti-a fost servita pe tava si poate ragai satisfacuta pentru ca nu mai are nimic de facut. Daca va intrebati de ce nu se mai citeste in ziua de astazi, iaca raspunsul. Iar cu vreo mie de ani in urma, Alfarabi era deja constient de pericolul asta. De aia scria cum scria, de aia era obsedat de arta scrisului bine.

Nu era nici primul si nici ultimul. Cu vreo doua mii de ani in urma, Iisus, ca si Socrate, vreo alte patru sute de ani mai devreme, prefera sa nu scrie (decat cu degetul in nisip – o scriere efemera prin definitie.) Prefera sa vorbeasca. Si nu oricum, ci in parabole. Ce facea Iisus? Spunea povesti cu seminte si munti, cu samariteni si stapani de vii. „De ce le vorbesti in parabole?”, il intreaba apostolii. Pe aceasta tema Andrei Plesu  a scris intr-o carte intreaga (Parabolele lui Iisus – Adevarul ca poveste), asa ca nu ma mai caznesc. Inaintea sa, Leo Strauss a scris „Persecution and the Art of Writing„, in care explica de ce scrierea esoterica e imperios necesara – pentru ca fiecare pricepe atat cat poate si cat ii face bine. Din Scufita Rosie, ca si din Platon, fiecare intelege cat poate. Recent, Arthur Melzer a publicat o alta carte, Philosophy between the Lines, in care demonstreaza, cu sute de exemple, ca aceasta practica era de fapt norma pana spre sfarsitul secolului al XIX-lea. De ce? Pentru ca oamenii stiau ca educatia nu se face cu adevaruri, ci cu povesti.

Ce e o poveste? O imagine care educa. Cum educa? Lasand imaginatia sa zburde, dar nu libera, cum indeobste se crede, ci dirijat. Nu le spui copiilor orice poveste, le spui anumite povesti, pentru ca nu toate le indruma spre partea de sus a sufletului, cea rationala. Unele, prost spuse sau prost alese, ii pot indruma spre partea de jos. Iar refuzand sa-ti dea totul „mura-n gura”, povestea te obliga s-o descosi. A „descoase” ceva, in limba romana, presupune a incerca sa treci dincolo de aparente. Primesti, sa zicem, un cadou invelit intr-o carpa altminteri frumos colorata. Carpa e cusuta pentru a tine cadoul ascuns. Asta e rostul ei, frumos colorata cum e. Daca esti stupid, te uiti la culorile frumoase si crezi ca asta e cadoul – frumusetea ambalajului de staniol, cum ar zice mama. Daca nu, il „descosi”. Il scoti la iveala, dar nu rupand ambalajul – are si asta rostul lui, iar a-l rupe cu violenta presupune lipsa de respect fata de cel care s-a caznit sa-l ambaleze. [Nota: Acum e un moment bun sa va aduceti aminte cum procedati cu cadourile de Craciun.] Nu-l rupi. Il descosi, pentru ca, la o adica, sa-l poti re-impacheta si trimite altcuiva.

Daca merita.

Povestile pe care ni le spunem noua insine sau unii altora, imaginile cu care ne hranim, nu sunt altceva decat intelesuri ascunse care asteapta a fi dez-valuite. Scoase de sub valuri. Des-cusute. Cele servite „pe tava” nu ne satura, cum nu ne satura cartofii de la McDonald. ca nu sunt cartofi. Oamenii, cum zice Chantal Delsol, cu asta se hranesc – nu cu intelesuri. Fara intelesuri, n-avem rost.

Lipsiti de intelesuri, ne este urat, fie ca ne cheama Gabriel Oprea, Iohannis, sau Eminescu. Simplu spus, fara intelesuri murim. Iar intelesurile si le afla fiecare singur, din povestile pe care si le spune. Dar povestile pe care si le spune, depind de povestile altora.

O demonstreaza, cu varf si indesat, fenomenul Facebook.

(Va urma)

Avertisment: Acesta e un experiment in mass media. Textul e recomandat (si) minorilor – cu o conditie: sa stie, macar in linii mari, Alegoria Pesterii asa cum e ea prezentata la inceputul Cartii a Saptea a Republicii lui Platon. Un rezumat se gasete si pe Wikipedia (am verificat 🙂 ) si mai sunt si cateva filmulete pe Youtube, ceea e ironic la mai multe niveluri, dar asta ar fi o cu totul totului alta discutie.

… cand eram in liceu aveam un profesor-maistru. Maistru, la propriu, nu maestru, pentru ca Liceul Avram Iancu din Brad devenise „industrial”, dat fiind ca atunci (ca si acum) educatia nu se (mai) facea de dragul educatiei, ci pentru a pregati tinerii pentru viata (sic). Asa se face ca am terminat cu specializarea sculer-matriter. Nu stiu nici pana in ziua de astazi ce presupune asta, dar cumva trebuie ca m-a pregatit pentru viata, altminteri nu m-as fi descurcat onorabil, nadajduiesc, pe unde m-a purtat. Ea, viata. Si m-a purtat ceva. Se cheama ca expertii de-atunci, precum cei de-acum, stiau ei ce spun (sic).

Asa s-a facut ca maistrul cu pricina – un om altminteri foarte de treaba – care ne preda ceva materie pregatitoare pentru viata intitulata „Tehnica prelucrarii prin aschiere„, cum se predau astazi „Computer Sciences”, mi-a spus, exasperat, in fata clasei: „Fumurescu, toata lumea mai are cate o pasarica. Tu, insa, ai un stol!” Viata, dupa cum aveam sa constat, urma sa-i dea maistrului dreptate. Ca unui maestru. Cu toate acestea, la rastimpuri, cate o pasarica face cum face si se desprinde din stol, o ia inainte si-mi capaciteaza aproape toata atentia.

De unde se vede ca, la fel ca maestrii, au si maistrii limitele lor.

In ultima vreme, pasarica mea rebela sunt imaginile. Imaginile asa, la modul general, nu o imagine anume sau alta. Ma obsedeaza nu imaginile, ci ideea de imagine. Cine sunt echivalentii gardienilor din Republica lui Platon in alegoria pesterii? Papusarii. Ce fac papusarii? Proiecteaza imagini. Umbre. Asta pare o treaba simpla, dar nu e, altminteri nu s-ar fi caznit atat de mult (o noapte intreaga) Socrate cu Glaucon si Adeimantus, si nici Platon cu noi (de vreo douamiitreisute de ani incoace). De indemanarea papusarilor depinde atat soarta celor multi (prizonierii din pestera), cat si a celor putini care au scapat din pestera. Daca papusarii nu-si fac bine treaba si proiecteaza imagini (umbre) aiurea, prizonierii – care nu pot vedea altceva – se tampesc si omoara pe oricine incearca sa-i convinga de faptul ca realitatea e in alta parte. Daca si-o fac, totaa lumea e mai mult sau mai putin multumita, cam ca-ntr-o democratie.

Prin urmare, nu filosoful-rege si nici prizonierii nu reprezinta adevarata miza a Republicii platoniciene, ci papusarii, cei situati la jumatatea drumului dintre iesirea din pestera si capatul ei. Felul in care proiecteaza umbrele papusilor spune o poveste. Or, dupa cum le explica Socrate interlocutorilor sai inca din Cartea a Doua, asa incepem sa ne educam copiii – spunandu-le povesti care sunt false per ansamblu, dar contin in ele un sambure de adevar. (Daca nu-l credeti pe Socrate, intrebati-l pe Mos Craciun 🙂 ). Bine, bine, dar cine educa educatorii, vorba lui Kant? Altfel spus, cine sunt papusarii papusarilor? De unde stiu papusarii cum arata cu adevarat pasarile si arborii si norii de afara, pentru a putea ciopli papusi dupa chipul asemanarea lor, si cum sa stie in ce ordine sa le pezinte pentru a spune o poveste „frumoasa”, nu una „urata”? Ca doar ei n-au iesit niciodata din pestera! De buna seama, doar cineva care a iesit din pestera si a vazut adevaratele pasari, adevaratii arbori, etc, cineva care a vazut Soarele. Si cum ii educa? Spunandu-le o alta poveste despre cum se spun povestile. O poveste care e falsa per ansamblu, dar contine un sambure de adevar in ea?

Poate. Atat cat poate fiecare duce.

Si-acum sa facem o pauza de la intrebari si sa tragem putin aer de fapte in piept, pentru a ne mai trezi din buimaceala. Poate, vorba lui Socrate, ne dor ochii de la atata lumina, in drumul spre iesirea din pestera.

Istoric vorbind, din cate se stie, teatrul cu umbre de papusi ar fi aparut in China, in timpul Dinastiei Han, cand Imparatul Wu of Han (156 – 87 IdH) ar fi fost ravasit sufleteste de moartea unei concubine. Pentru a-l scoate din depresie, supusii au facut o papusa in forma concubinei si i-au proiectat umbra miscatoare pe o panza. Zice-se ca imparatul Wu a inceput sa se simta mai bine :). De atunci, teatrul cu umbre a devenit o traditie in Asia.

Ce observam?  (1) ca Platon a scris Republica pe la 350 IdH toamna, adica macar cu vreo doua secole inainte ca povestea lui sa devina „realitate”. Inaintea teatrului cu umbre „adevarate” a fost „povestea umbrelor”, ideea lor; la inceput umbrelor, asadar, a fost povestea; (2) ca teatrul cu umbre n-a „prins” in Europa decat pentru o scurta perioada de timp, iar asta in plina Epoca a Luminilor, cand Ratiunea cu majuscula se presupunea ca nu are limite; (3) ca umbra unei iubiri pierdute e suficienta uneori pentru a readuce buna-dispozitie; s-ar putea zice ca iubirea se multumeste cu umbra iubirii – ceea ce ne aduce inapoi la suflet si la iubire.

Pentru ca oricine a citit Republica lui Platon stie ca faimoasa lui Republica e doar un mijloc pentru a atinge un scop. Nu Republica, ca organizare statala, il intereseaza pe Socrate in … Republica, ci sufletul. Cu el incepe si cu el se termina dialogul. Rebublica e folosita doar ca lupa pentru a vedea mai bine detaliile sufletului. Or, din moment ce corespondenta 1:1 e mentinuta si intarita pe parcursul celor zece Carti, putem asuma ca Platon o lua in serios.

Cine sunt, asadar, papusarii sufletului? Gardienii sufletului? Cum sa definim partea „de mijloc” a sufeltului, cea de care depinde, in ultima instanta, atat partea de sus, cat si partea de jos a lui? Intrebarea e importanta, daca nu pentru cine crede in suflet, atunci macar pentru cine crede in psihologie (sic), care nu e decat stiinta lui „psyche„, adica a sufletului de moda veche. [Nota: Psyche-ul grecesc e tradus uneori si ca minte sau ca … respiratie; sa-i zicem „duh” – de unde Sfantul Duh, sau, in unele traduceri englezesti, Holy Ghost, nu Holy Spirit, desi pentru un roman, „ghost” suna usurel straniu. Totusi, omul, cand moare, isi da duhul, nu spiritul, nici fantoma – ca romani, suntem norocosi pe partea asta – avem o limba mai inteligenta decat noi.]

Propun sa ne folosim de Alfarabi, un arab traitor la cumpana secolelor al IX-lea si al X-lea, musulman Shia cel mai probabil, dintre cei care cred ca imamul pierdut, Mahdi, traieste printre noi, dar inca nu ni se dezvaluie, ca nu e timpul. Exista un timp pentru toate. Totul e sa ai rabdare, ca secretul izbavitor se va dezvalui. Educat din cate se stie de un calugar nestorian, cu studii in Constantinopol si Damasc, inainte de a-si infiinta propria-si scoala in Bagdad, Alfarabi a exercitat o influenta imensa a asupra lumii musulmane si nu numai.

Potrivit lui, cunoastem prin trei „capacitati”: (1) simturi; (2) imaginatie; (3) ratiune – in ordinea asta. Prin urmare, „vointa” are si ea trei niveluri. Sa zicem ca merg pe strada si vad, aud sau pipai ceva – o carte, o bere, o femeie, pentru moment n-are importanta. Il/o doresc – asta e primul impuls, „prima vointa„, cea a simturilor. Urmeaza a doua, cea in care imi imaginez cum ar fi sa am masina asta, profesia asta, drogul asta, femeia sau barbatul asta, etc. Incep sa imi construiesc scenarii, sa-mi imaginez ce-ar fi daca. Asta e „vointa a doua” – si aici se da, vorba romanului, bataia pestelui: in imaginatie. In functie de cat de bine e educata facultatea mea imaginativa, imaginile pe care mi le proiectez vor fi mai aproape de sensuri („ah, daca as putea macar o secunda sa ...”) sau de ratiune („dar daca …”). In final, vine „vointa a treia„, cea in care iau o decizie – buna sau rea (si doar aceasta poate fi judecata daca e buna sau rea, pentru ca primele doua nu tin de ratiune, adicatelea de capacitatea mea de a alege in cunostinta de cauza).

Si-atunci intrebarea cheie e daca si cum se poate educa facultatea din mijloc – cea imaginativa? La „daca”, Alfarabi raspunde ca da (asta e vestea buna), dar ca nu toti pot fi educati la fel de bine. De la natura, unii sunt mai „dotati” sufleteste decat altii (asta ar fi vestea rea). Nu toti putem fi Chopin, asta e, nu chinuiti copiii cu lectiile de pian. Dar toti (iarasi o veste buna) suntem dotati de la natura cu posibilitatea de a ne imbunatati. Cum? Prin imaginatie. Educatia fara imagini nu e posibila.

Si uite-asa ajungem din nou la papusari si povestile lor – frumoase sau urate.

(Va urma)

… pentru ca zilele trecute am cautat prin casa o carte – „Natural Right and History„, de Leo Strauss. Ii vedeam coperta cu ochii mintii: un text scris de mana (Declaratia de Independenta?) pe fundal alb, cu o bulina albastra in mijoc, unde era titlul. Am rascolit toata casa – ca timpul intre stelele lui Marin Sorescu, degeaba („O, intre stele e atata timp. Degeaba!”). Ceva mai tarziu am cautat Soljenitin, O zi din viata lui Ivan Denisovici (subtirica, coperta galben cu negru). Degeaba. Asa mi-am amintit si de Arhipelagul Gulag. Astea erau doua volume mari, in franceza, copertate, rosii, n-aveai cum sa le ratezi din neatentie. Tot degeaba.

Cum cartile cu pricina existau acasa, in Indiana (stiam si unde), din casa nu le-am scos, de imprumutat nu le-am imprumutat, iar posibilitatea unui hot care sa intre si sa fure doar aceste carti si nimic altceva era, oricat de atractiva, usurel absurda, mai ramanea o singura posibilitate – s-au pierdut pe drumul mutarii din Indiana in Texas. Cum, insa, mutarea a avut loc cu un ditamai camionul, cartile cu pricina trebuiau sa fie intr-o cutie, ca nu le luase soferul la subsioara, sa le mai rasfoiasca pe drum. O cutie plina de carti. Rezulta ca, in afara altei cutii, de care stiam deja ca se pierduse, s-a mai pierdut cel putin inca una. Plina de carti. Carti care au ajuns in casa altcuiva.

Ce carti? Habar nu am, cum habar nu aveam ca s-au pierdut Strauss si Soljenitin pana n-am avut nevoie de ei. Asta m-a pus serios pe ganduri. Ce fel de om sunt, de nu mai stiu nici macar ce-am pierdut? Cum e aia, sa stii c-ai pierdut ceva, dar sa nu mai stii ce? Se mai poate chema aia „pierdere”? „Ce-am avut si ce-am pierdut?„, vine vorba. Onoarea, reputatia, virginitatea se pot pierde. Dar daca nu mai stii ce-ai avut ?

„Pierderea„, in limba romana, are multe conotatii. Cand cineva spune despre altcineva ca „e pe drumul pierzaniei” sau, si mai categoric, ca „e pierdut„, se cheama ca e grav. Era aici, cu noi, era de-al nostru, pe drumul cel bun, l-am avut, cum ar veni, dar a luat-o pe aratura (oricine a mai dat cu nasul pe la tara, stie ca aratura e intotdeauna de-a dreapta si de-a stanga drumului). Deci, fie e pe cale de a se rataci, fie deja s-a ratacit si nu-si va mai regasi drumul de la aratura spre noi, aia care suntem pe drumul cel bun, printre aratura din dreapta si cea din stanga, drept inainte. Ca mesotes-ul aristotelian. Si uite-asa se face ca l-am avut si l-am pierdut. In stanga sau in dreapta.

O alta posibila interpretare porneste de la faptul ca un om „normal” e autonom, adicatelea se poate guverna singur. E auto-nomos, i.e., isi da singur legea. Se afla in controlul propriei persoane. Se are, cum ar veni, spre deosebire de cel pierdut, care s-a pierdut, el de sine, pentru ca nu se mai poate controla, nu mai e auto-nomos, ci e controlat de forte care-l depasesc.

Si-apoi mai e si parabola Fiului Ratacitor, care deschide o a treia posibilitate de interpretare a pierderii: „… fratele tau a fost mort si a inviat, pierdut a fost si s-a aflat!” (Luca 15, 11-32).

Ce invatam de aici? Mai intai, ca mortii „se pierd” si ei: „l-am pierdut pe tata„. Acum 27 de ani l-am pierdut. Era cu noi, era al nostru (mama ii spunea „al meu„), dar l-am pierdut. Mortii n-o iau pe aratura, dar tot intr-o alta parte o iau. De aia se pierd. Dar se si regasesc, cand invie.

Aflam mai apoi ca „pierdut a fost si s-a aflat”. „A fost” si „s-a aflat”. Observati, rogu-va, impersonalul „se„. Nu „s-a pierdut”, el pe sine, ci „a fost pierdut”, si nu „l-am aflat”, noi adicatelea, ci „s-a aflat”. (In Biblia lui King James e „was lost and was found„.) In aceasta varianta, pare-se ca oamenii, ca si lucrurile sau amintirile, se pierd asa, obiectiv, si se recupereaza la fel. Nici cel care „a fost pierdut” nu are vreo vina, nici cel care afla ca a fost”aflat” (sic) nu are vreun merit, in afara faptului ca l-a asteptat (tatal il vede de la distanta, semn ca il tot cauta cu privire, ca spera; prin urmare, tatal nu isi pierduse speranta; n-avea cum, pentru ca isi iubea fiul, iar iubirea nu se pierde, cum aflam din Corinteni 13).

Pe de alta parte, se mai pot pierde si trenurile, avioanele sau atobuzele. [Nota: In treacat fie spus, n-am pierdut in viata mea nici un autobuz si nici un avion, desi am „luat” destule. Am pierdut o singura data un tren din Blaj – dar asta ar fi o alta poveste.] La o prima vedere, asta pare sa contrazica principiul: pentru a pierde ceva, trebuie mai intai de toate sa-l ai. Or nu „ai” trenul, autobuzul sau avionul. Si-atunci cum sa le pierzi? La o privire mai atenta, insa, principiul (precum coafura dintr-o reclama) rezista si nu face decat sa se nuanteze. Pentru ca pierzi un tren, autobuz sau avion pe care vrei sa il „iei„. „Am vrut sa-l iau, dar l-am pierdut.” Adicatelea, poti pierde si ceva ce era cat pe ce sa ai, dar ti-a scapat printre degete.

Prin urmare, poti pierde si ceva ce doar crezi ca ai putea avea. Victoria, bunaoara, se poate pierde si ea. In razboi, la carti sau la sah nu pierzi ceva ce ai, ci pierzi ceva ce ai sperat sa ai. 

De aceea si speranta se poate pierde – si de aceea la portile infernului lui Dante sta scris „Lasciate ogni spernaza, voi ch’entrati!”(Lasati/ pierdeti orice speranta, voi, cei ce intrati!) Cand si cum ajunge Dante sa viziteze Infernul?

Nel mezzo del cammin di nostra vita,
mi ritrovai per una selva oscura,
ché la diritta via era smarrita.

Pe la mijlocul drumului vietii, cand s-a ratacit intr-o padure intunecoasa, pierzand cararea cea dreapta (care nu se abate – cea dintre araturi, adica, mesotes-ul aristotelian). Precizarea nu poate fi intamplatoare – nu cand vine de la un om care a apucat sa vada si Infernul si Purgatoriul si Raiul. Pe la jumatatea vietii. Cam atunci le poti vizita pe toate trei, fara a te opri in nici unul. „Timing”-ul, vorba americanului, conteaza.

De aceea e important si sa nu pierzi vremea. Pentru ca, vorba Ecclesiastului, este un timp pentru toate.

„Pentru toate există o vreme,
    şi orice lucru de sub ceruri îşi are timpul său:
² un timp pentru a te naşte şi un timp pentru a muri;
    un timp pentru a sădi şi un timp pentru a smulge;
³ un timp pentru a ucide şi un timp pentru a vindeca;
    un timp pentru a dărâma şi un timp pentru a zidi;
⁴ un timp pentru a jeli şi un timp pentru a râde;
    un timp pentru a boci şi un timp pentru a dansa;
⁵ un timp pentru a arunca cu pietre şi un timp pentru a strânge pietre;
    un timp pentru a îmbrăţişa şi un timp pentru a fi departe de îmbrăţişări;
⁶ un timp pentru a căuta şi un timp pentru a pierde;
    un timp pentru a păstra şi un timp pentru a arunca;
⁷ un timp pentru a rupe şi un timp pentru a coase;
    un timp pentru a tăcea şi un timp pentru a vorbi;
⁸ un timp pentru a iubi şi un timp pentru a urî;
    un timp pentru război şi un timp pentru pace.”

Este, asadar, si un timp pentru a pierde, cu folos, timpul (Eclesiastul 3: 6). Cum ar veni, exista pierderi de pe urma carora poti castiga. Dar pentru asta trebuie, mai intai de toate, sa le stii.

*

Si toate astea le-am realizat dupa ce-am cautat prin casa cateva carti – carti pe care le pot imprumuta oricand de la bibiloteca sau cumpara online. Atunci m-a apucat panica. Nu din cauza cartilor pe care le-am pierdut, ci din cauza cartilor pe care nu mai stiam ca le-am pierdut. O cutie de carti pe care nu mai stiam ca le-am avut (si, va rog sa ma credeti, n-am avut in viata mea o carte in casa despre care sa nu stiu, chiar daca nu le-am citit pe toate din scoarta-n scoarta).

Cu alte cuvinte, am realizat dintr-o data ca, desi trecut de mezzo del cammin di nostra vita, nu prea mai stiu ce-am avut si ce-am pierdut.

Pierd oportunitate dupa oportunitate.

Acum vreo trei luni, cand cu accidentul in care am facut masina praf, Ancutza mi-a marturisit ca si-a vazut moartea cu ochii. Eu n-am vazut decat masina de pe banda cealalta, de care nu trebuia sa ma ciocnesc, santul peste care am sarit si copacul spre care ne indreptam si-n care aveam sa ne izbim. Poate ca-mi lipseste o dimensiune metafizica, dar nu mi-am vazut niciodata, asa cum se spune, moartea cu ochii, nici cand am ramas blocat intr-o pestera, nici pe Amazon, si nicunde altundeva. Pentru ca a-ti vedea moartea cu ochii nu inseamna, din cate inteleg, decat ca-ti (re)vezi viata, clipa de clipa, cu incetinitorul. Cel putin asa mi-a spus Ancutza ca „a vazut”, in secundele acelea de cand am inceput sa hidroplanam, si tot asa am citit prin carti ca s-ar petrece lucrurile. Ai atunci ocazia nesperata de a-ti recupera toate uitarile.

Prin urmare, am inceput, cu frenezie, sa-mi fac un inventar cat se poate de minutios al pierderilor. E un exercitiu cat se poate de interesant, pe care-l recomand calduros. Abia cand iti iei viata la purecat incepi sa realizezi cate amintiri ai pierdut pe drum. Am uitat numele profesoarei de franceza de care eram indragostit in clasa a treia si pe care incercam s-o impresionez mergand pe bicicleta fara maini. Am uitat titluri de carti si autori care mi-au marcat copilaria, desi mai imi amintesc, in detaliu, copertile. Am uitat numele unor colegi de liceu, armata sau facultate. Am uitat intamplari, locuri, oameni. Am pierdut piese de teatru, inceputuri de roman, fotografii, articole de ziar. Cand incepi sa te gandesti la cate ai pierdut, te apuca ameteala.

Pe urma, insa, mi-am amintit de Pascal si de faimoasa zicere „nu Te-as cauta, daca nu Te-as fi gasit„. Nu L-ai cauta pe Dumnezeu decat daca, la un anumit nivel, L-ai gasit deja, altminteri cum sa cauti ceva cata vreme nu stii ce cauti ? Si-atunci mi-a mai venit inima la loc. Ce-i drept, am pierdut carti – si nu mai stiu care; am pierdut nume, titluri, intamplari sau scrieri – si nu le mai stiu. Important e, totusi, ca stiu ca le-am pierdut. Cata vreme stiu ca le-am avut si le-am pierdut, nu sunt cu totul totului pierdute.

La fel precum oportunitatile. Citandu-l pe Aristotel, Alfarabi vorbeste despre aducerea unei potentialitati in actualitate, cu riscul de a pierde alte potentialitati. Stiu, suna, asa, filosofic, dar in realitate e un fapt de zi cu zi: daca aleg sa ma imbrac astazi cu pantalonii albastri, am „ucis” potentialitatea de a-i purta astazi pe cei negri sau maro. Orice oportunitate actualizata, folosita, inseamna multe alte oportunitati perdute. Ganditi-va: Daca aleg sa fac un copil astazi cu o anumita femeie, i-am „ucis” pe toti cei pe care-i puteam face maine sau poimaine cu respectiva femeie. I-am pierdut, adica. Asa e, recunoaste Alfarabi, insa inteleptul nu zaboveste mult asupra posibilitatilor pierdute, daca nu vrea sa-si … piarda mintile. Pentru ca si mintile se pot pierde.

Maine imi voi comanda pe Amazon cartile pierdute ale lui Strauss si Soljenitin.

NOTA: Textul a aparut si pe http://www.contributors.ro

… pentru ca tot a venit vorba despre Craciun, gene si pasiunea pentru vechituri, s-ar cuveni sa mai precizez ca Anei ii plac cartile vechi cel putin la fel de mult cat imi plac mie, coase goblen si, mai nou, s-a apucat de crosetat, nu pentru c-ar fi gospodina (ca nu e, desi as fi vrut), ci pentru ca e „retro”. Uneori se si imbraca asa.

Iar Andrei si Alec, cand nu se imbraca asa …

Se mai imbraca si asa …

… si asa …

Cat despre Vasile, nu mai vorbim. El a avut dintotdeauna clasa – cu sau fara palarie.

… asta e, n-am ce face – sunt de moda veche. M-am nascut, cum s-ar zice, gata conservator. De cand ma stiu, imi plac pipele, autorii morti, ceasurile de buzunar, bricele (alea de se ascut pe curea), camasile cu guler inalt si colturile indoite, moda anilor ’20 – ’30, stilourile cu penita si cerneala la calimara. Si strabunii. („Stra-bunii” e un cuvant mai frumos decat „stra-mosii„.)

Din pacate, despre strabuni stiu mai putine decat despre pipe. Nu sunt Tocqueville, sa-mi cunosc stramosii din ultimii 800 de ani, de la batalia de la Hastings, unul cate unul, cu nume si poveste. Imi cunosc arborele genealogic doar pana la strabunici, si aceia cu o poveste mai degraba cetoasa, rostogolita oral prin familie.

N-am avut aristocrati in familie, c-as fi aflat pana acum. Cand am ajuns in America, am cautat sa aflu daca mai exista sau a existat vreun Fumurescu pe aceste meleaguri. N-am gasit. Ancestry.com n-are stiinta despre nici un alt Fumurescu pe partea asta a oceanului. Ma simt oarceum stingher.

Sunt negricios, mi se zice, dar am ochi verzi (in fine, un verde-albastrui-cenusiu, dar oficial verzi, atat in actele romanesti cat si in cele americane; vor fi stiind toti functionarii astia ceva.) Tata, Dumnezeu sa-l ierte, avea ochi albastri – un albastru din ala de Elizabeth Taylor, la fel au si copii mei. Si eu si ei ne-am nascut blonzi, chit ca acum suntem sateni. Banuiesc c-as fi avut o cariera scurta dar fulminanta in al Treilea Reich 🙂 .

Tata era oltean, mama e ardeleanca. Eu m-am nascut si-am copilarit in Tara Motilor, la cativa kilometri de Sarmisegetuza – aia romana. Cand stranut, stranut ca si tata, de cel putin sase ori la rand (recordul omologat a fost de douazecisipatru) – si, de obicei, in numar „cu sot”. Cand vreau sa ma relaxez, stau „ciucit”, cum sta mama. Nici unul dintre copiii mei nu ma mosteneste pe partea asta. Poate copiii lor, ca nu stii niciodata cum merg genele. Zice-se ca uneori sar cate o generatie.

Una peste alta, nu stiu mai nimic despre strabunii mei. N-am stiinta sa fi venit vreunii din alte parti, sa fi fost haiduci, corsari, aventurieri. Atata cat stiu din arborele genealogic, n-am in urma decat mestesugari, tarani si-un invatator. Nimic iesit din comun. „Dar noi locului ne tinem, cum am fost asa ramanem„. Romani, adicatelea. Si totusi, de undeva trebuie c-au venit si ochii verzi-albastrui si pielea negricioasa si parul blond si stranutatul in serie. Pana la Adam si Eva vor mai fi fost cativa intermediari, ca n-om fi rasarit din pamant, precum lacustele. [Nota: Pentru necunoscatori, in Evul Mediu exista credinta ca lacustele se nasc direct din pamant. De aici si primele critici aduse lui Hobbes si teoriei cu „oamenii se nasc egali si liberi si singuri”. „Da’ ce? Au iesit din pamant precum lacustele?” – l-au intrebat contemporarii sai.]

La ultimul Craciun, Mosul – stiindu-mi toate obsesiile, ca de aia e Mos – a decis sa-mi faca o bucurie si sa-mi mai spulbere din nedumeriri. Mi-a facut cadou posibilitatea de a participa in the Genographic Project, prin intermediul National Geographic. E simplu – iti iei doua esantioane de ADN, le trimiti prin posta, si astepti rezultatele. Asa ca, daca toate merg bine, pana pe la sfarsitul lui martie ar trebui sa stiu de unde imi vin strabunii, ochii verzi, pielea negricoasa, parul blond-saten, si stranutul. (Stiinta nefiind politically correct, la barbati lineajul parental se poate stabili cu mai mare precizie.)

Voi afla, poate, de ceva stramosi vikingi, corsari din nordul Africii, calareti tatari sau – mai stii? – vreun fiu de-al lui Decebal care s-a incapatanat sa ramana pe langa Brad pana cand un oltean a trecut Carpatii si s-a casatorit c-o ardeleanca …

Mai mult – ar trebui sa aflu si cat om de Neanderthal am in mine! Dupa cate impulsuri de redneck am in mine, inclin sa cred ca-i ca un procentaj semnificativ.

De-o fi una, de-o fi alta, ce e scris genetic si pentru noi, promit sa va tin la curent.

PS Partea si mai frumoasa e ca, pe masura ce se strang tot mai multe esantioane de ADN, „localizarea” strabunilor devine din ce in ce mai exacta. Asa ca, peste cativa ani, poate nu voi sti doar ca am avut, sa zicem, un stramos in Irlanda, dar si ca a fost din Dublin, a patra strada dupa berarie 🙂 Sau de la Sarmisegetuza, a cincea casa dupa stejarul de langa calendarul neolitic.

… pentru ca, la sfarsitul fiecarui semestru, dupa examenul de final, le cer studentilor sa scrie un eseu in care sa foloseasca unul sau mai multi dintre autorii studiati in clasa, pentru a analiza si a intelege mai bine ceva ce-i intereseaza hic et nunc – de la conflictele din Orientul Mijlociu la Harry Potter. Nu de alta, dar pentru a-si reaminti ca oamenii nu s-au schimbat in ultimii doua mii de ani, si ca alde Platon sau Machiavelli, morti cum sunt, mai au inca una-alta de spus pana si generatiei Facebook. Asa mai aflu si eu despre Matrix, Game of Thrones, fotbalul american sau traiul in fraternitati/sororitati, ca sa nu mai vorbesc despre jocuri pe computer de care n-am auzit in viata mea.

Semestrul trecut, o studenta l-a folosit pe Platon (minciuna nobila) pentru a-si analiza in eseul final dependenta de o „social media” care nu ar face altceva decat sa incurajeze superficialitatea. Cu o obiectivitate de admirat la varsta asta, a recunoscut ca, de multe ori, a preluat si „rostogolit” pe Facebook si Twitter tilturi (headlines) cu stiri-bomba care, ulterior, s-au dovedit false – dar cine mai are rabdarea sa citeasca dezmintiri? Cu alte cuvinte, ca s-a transformat, dimpreuna cu o intreaga generatie, intr-un vector de propagare a minciunilor care numai nobile nu sunt. Iar asta nu din rea-credinta, ci doar pentru ca, efectiv, asaltati cum sunt de „headlines”, nu mai au ragazul nescesar pentru a citi pana la capat, pentru a pune informatia in context si pentru a-i cumpani veridicitatea. „Click like and share„, precum cainele lui Pavlov.

Dupa sfarsitul semestrului, in vacanta de iarna, ascult muzica romaneasca – e o traditie. N-am pretiozitati. De la Semnal M la Angela Similea, si de la Tudor Gheorghe la Mirabela Dauer ascult cam tot. Asa se face ca am re-ascultat si Pseudofabula cantata de Rosu si Negru, cu mult inainte de noua „social media”. Si mi-am adus aminte de ce spunea studenta:

… sa incepem, cum ar veni, anul cu dreptul 🙂
http://pressone.ro/editorial/ortodoxia-romanii-si-democratia/

Pe http://pressone.ro/