… sa ne (mai) tinem de urat? (I)

13Feb16

Avertisment: Acesta e un experiment in mass media. Textul e recomandat (si) minorilor – cu o conditie: sa stie, macar in linii mari, Alegoria Pesterii asa cum e ea prezentata la inceputul Cartii a Saptea a Republicii lui Platon. Un rezumat se gasete si pe Wikipedia (am verificat 🙂 ) si mai sunt si cateva filmulete pe Youtube, ceea e ironic la mai multe niveluri, dar asta ar fi o cu totul totului alta discutie.

… cand eram in liceu aveam un profesor-maistru. Maistru, la propriu, nu maestru, pentru ca Liceul Avram Iancu din Brad devenise „industrial”, dat fiind ca atunci (ca si acum) educatia nu se (mai) facea de dragul educatiei, ci pentru a pregati tinerii pentru viata (sic). Asa se face ca am terminat cu specializarea sculer-matriter. Nu stiu nici pana in ziua de astazi ce presupune asta, dar cumva trebuie ca m-a pregatit pentru viata, altminteri nu m-as fi descurcat onorabil, nadajduiesc, pe unde m-a purtat. Ea, viata. Si m-a purtat ceva. Se cheama ca expertii de-atunci, precum cei de-acum, stiau ei ce spun (sic).

Asa s-a facut ca maistrul cu pricina – un om altminteri foarte de treaba – care ne preda ceva materie pregatitoare pentru viata intitulata „Tehnica prelucrarii prin aschiere„, cum se predau astazi „Computer Sciences”, mi-a spus, exasperat, in fata clasei: „Fumurescu, toata lumea mai are cate o pasarica. Tu, insa, ai un stol!” Viata, dupa cum aveam sa constat, urma sa-i dea maistrului dreptate. Ca unui maestru. Cu toate acestea, la rastimpuri, cate o pasarica face cum face si se desprinde din stol, o ia inainte si-mi capaciteaza aproape toata atentia.

De unde se vede ca, la fel ca maestrii, au si maistrii limitele lor.

In ultima vreme, pasarica mea rebela sunt imaginile. Imaginile asa, la modul general, nu o imagine anume sau alta. Ma obsedeaza nu imaginile, ci ideea de imagine. Cine sunt echivalentii gardienilor din Republica lui Platon in alegoria pesterii? Papusarii. Ce fac papusarii? Proiecteaza imagini. Umbre. Asta pare o treaba simpla, dar nu e, altminteri nu s-ar fi caznit atat de mult (o noapte intreaga) Socrate cu Glaucon si Adeimantus, si nici Platon cu noi (de vreo douamiitreisute de ani incoace). De indemanarea papusarilor depinde atat soarta celor multi (prizonierii din pestera), cat si a celor putini care au scapat din pestera. Daca papusarii nu-si fac bine treaba si proiecteaza imagini (umbre) aiurea, prizonierii – care nu pot vedea altceva – se tampesc si omoara pe oricine incearca sa-i convinga de faptul ca realitatea e in alta parte. Daca si-o fac, totaa lumea e mai mult sau mai putin multumita, cam ca-ntr-o democratie.

shadowpuppets3.jpg

Prin urmare, nu filosoful-rege si nici prizonierii nu reprezinta adevarata miza a Republicii platoniciene, ci papusarii, cei situati la jumatatea drumului dintre iesirea din pestera si capatul ei. Felul in care proiecteaza umbrele papusilor spune o poveste. Or, dupa cum le explica Socrate interlocutorilor sai inca din Cartea a Doua, asa incepem sa ne educam copiii – spunandu-le povesti care sunt false per ansamblu, dar contin in ele un sambure de adevar. (Daca nu-l credeti pe Socrate, intrebati-l pe Mos Craciun 🙂 ). Bine, bine, dar cine educa educatorii, vorba lui Kant? Altfel spus, cine sunt papusarii papusarilor? De unde stiu papusarii cum arata cu adevarat pasarile si arborii si norii de afara, pentru a putea ciopli papusi dupa chipul asemanarea lor, si cum sa stie in ce ordine sa le pezinte pentru a spune o poveste „frumoasa”, nu una „urata”? Ca doar ei n-au iesit niciodata din pestera! De buna seama, doar cineva care a iesit din pestera si a vazut adevaratele pasari, adevaratii arbori, etc, cineva care a vazut Soarele. Si cum ii educa? Spunandu-le o alta poveste despre cum se spun povestile. O poveste care e falsa per ansamblu, dar contine un sambure de adevar in ea?

Poate. Atat cat poate fiecare duce.

Si-acum sa facem o pauza de la intrebari si sa tragem putin aer de fapte in piept, pentru a ne mai trezi din buimaceala. Poate, vorba lui Socrate, ne dor ochii de la atata lumina, in drumul spre iesirea din pestera.

Istoric vorbind, din cate se stie, teatrul cu umbre de papusi ar fi aparut in China, in timpul Dinastiei Han, cand Imparatul Wu of Han (156 – 87 IdH) ar fi fost ravasit sufleteste de moartea unei concubine. Pentru a-l scoate din depresie, supusii au facut o papusa in forma concubinei si i-au proiectat umbra miscatoare pe o panza. Zice-se ca imparatul Wu a inceput sa se simta mai bine :). De atunci, teatrul cu umbre a devenit o traditie in Asia.

Ce observam?  (1) ca Platon a scris Republica pe la 350 IdH toamna, adica macar cu vreo doua secole inainte ca povestea lui sa devina „realitate”. Inaintea teatrului cu umbre „adevarate” a fost „povestea umbrelor”, ideea lor; la inceput umbrelor, asadar, a fost povestea; (2) ca teatrul cu umbre n-a „prins” in Europa decat pentru o scurta perioada de timp, iar asta in plina Epoca a Luminilor, cand Ratiunea cu majuscula se presupunea ca nu are limite; (3) ca umbra unei iubiri pierdute e suficienta uneori pentru a readuce buna-dispozitie; s-ar putea zice ca iubirea se multumeste cu umbra iubirii – ceea ce ne aduce inapoi la suflet si la iubire.

Pentru ca oricine a citit Republica lui Platon stie ca faimoasa lui Republica e doar un mijloc pentru a atinge un scop. Nu Republica, ca organizare statala, il intereseaza pe Socrate in … Republica, ci sufletul. Cu el incepe si cu el se termina dialogul. Rebublica e folosita doar ca lupa pentru a vedea mai bine detaliile sufletului. Or, din moment ce corespondenta 1:1 e mentinuta si intarita pe parcursul celor zece Carti, putem asuma ca Platon o lua in serios.

Cine sunt, asadar, papusarii sufletului? Gardienii sufletului? Cum sa definim partea „de mijloc” a sufeltului, cea de care depinde, in ultima instanta, atat partea de sus, cat si partea de jos a lui? Intrebarea e importanta, daca nu pentru cine crede in suflet, atunci macar pentru cine crede in psihologie (sic), care nu e decat stiinta lui „psyche„, adica a sufletului de moda veche. [Nota: Psyche-ul grecesc e tradus uneori si ca minte sau ca … respiratie; sa-i zicem „duh” – de unde Sfantul Duh, sau, in unele traduceri englezesti, Holy Ghost, nu Holy Spirit, desi pentru un roman, „ghost” suna usurel straniu. Totusi, omul, cand moare, isi da duhul, nu spiritul, nici fantoma – ca romani, suntem norocosi pe partea asta – avem o limba mai inteligenta decat noi.]

Propun sa ne folosim de Alfarabi, un arab traitor la cumpana secolelor al IX-lea si al X-lea, musulman Shia cel mai probabil, dintre cei care cred ca imamul pierdut, Mahdi, traieste printre noi, dar inca nu ni se dezvaluie, ca nu e timpul. Exista un timp pentru toate. Totul e sa ai rabdare, ca secretul izbavitor se va dezvalui. Educat din cate se stie de un calugar nestorian, cu studii in Constantinopol si Damasc, inainte de a-si infiinta propria-si scoala in Bagdad, Alfarabi a exercitat o influenta imensa a asupra lumii musulmane si nu numai.

Potrivit lui, cunoastem prin trei „capacitati”: (1) simturi; (2) imaginatie; (3) ratiune – in ordinea asta. Prin urmare, „vointa” are si ea trei niveluri. Sa zicem ca merg pe strada si vad, aud sau pipai ceva – o carte, o bere, o femeie, pentru moment n-are importanta. Il/o doresc – asta e primul impuls, „prima vointa„, cea a simturilor. Urmeaza a doua, cea in care imi imaginez cum ar fi sa am masina asta, profesia asta, drogul asta, femeia sau barbatul asta, etc. Incep sa imi construiesc scenarii, sa-mi imaginez ce-ar fi daca. Asta e „vointa a doua” – si aici se da, vorba romanului, bataia pestelui: in imaginatie. In functie de cat de bine e educata facultatea mea imaginativa, imaginile pe care mi le proiectez vor fi mai aproape de sensuri („ah, daca as putea macar o secunda sa ...”) sau de ratiune („dar daca …”). In final, vine „vointa a treia„, cea in care iau o decizie – buna sau rea (si doar aceasta poate fi judecata daca e buna sau rea, pentru ca primele doua nu tin de ratiune, adicatelea de capacitatea mea de a alege in cunostinta de cauza).

Si-atunci intrebarea cheie e daca si cum se poate educa facultatea din mijloc – cea imaginativa? La „daca”, Alfarabi raspunde ca da (asta e vestea buna), dar ca nu toti pot fi educati la fel de bine. De la natura, unii sunt mai „dotati” sufleteste decat altii (asta ar fi vestea rea). Nu toti putem fi Chopin, asta e, nu chinuiti copiii cu lectiile de pian. Dar toti (iarasi o veste buna) suntem dotati de la natura cu posibilitatea de a ne imbunatati. Cum? Prin imaginatie. Educatia fara imagini nu e posibila.

Si uite-asa ajungem din nou la papusari si povestile lor – frumoase sau urate.

(Va urma)

 

Anunțuri


No Responses Yet to “… sa ne (mai) tinem de urat? (I)”

  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: