… cat sa ne (mai) tinem de urat? (II)

21Feb16

da, stiu – satul arde si baba se piaptana. Iohannis, Antena 3, dezamagiri, unlike-uri, etc. Iar eu o tin langa cu Platon, papusarii, Alfarabi si imaginile care educa – sau dimpotriva. Aveti a ma ierta. Cineva trebuie s-o faca si pe asta, ca doar n-o sa umblam cu totii ciufuliti, c-atunci ce exemplu am mai da copiilor? In plus, n-am cont de Facebook si, dac-as avea, am trecut de varsta la care sa „dau like” vreunui politician, asa ca n-as avea nici ce sa „unlike”. Am insa un pieptene.

… ramasesem data trecuta la educatia sufletului prin imagini, de unde si importanta papusarilor din Alegoria Pesterii lui Platon. Pentru ca sufletul nu se educa cu idei, oricat ar fi ele de inalte. Se educa doar cu imagini. Cu umbre. Cu povesti, false per ansamblu, dar care contin in ele un sambure de adevar. De unde si nevoia de Cenusareasa sau de Mos Craciun. Dupa cum sugereaza Alfarabi, aproape o mie de ani dupa Platon si aproape o alta mie de ani inaintea noastra (frumoasa simetrie, nu?), orice suflet isi are „papusarii” sai, fie ca e constient de existenta lor,  fie ca nu. Papusarii fac trecerea dintre partea rationala a sufletului si cea apetitiva. In functie de imaginile pe care si le proiecteaza necontenit, sufletul se imbunatateste, ordonandu-se frumos, sau nu. E o chestiune de exercitiu si de antrenament sub o indrumare priceputa. Dupa cum arta scrisului bine – spune Alfarabi – se imbunatateste prin practica, imbunatatind la randu-i sufletul, incapatanarea de a scrie prost, corupe nu doar stilul, ci si sufletul.

Ajunsi in acest punct, ne-am putea intreba de ce, dintre toate artele, Alfarabi o alege taman pe cea a scrisului? In definitiv, practicarea oricarei arte se imbunatateste prin exercitii repetate, efectuate corect. Si invers. Dupa cum spunea Eugen Ionesco: „Luati un cerc, mangaiati-l, va deveni vicios.” Sau invers, pentru ca nu toate cercurile sunt vicioase, cum am fi tentati sa credem. Unele dintre ele se intampla sa fie virtuoase – cu o conditie: sa fie mangaiate corect. Clasicii, spre deosebire de moderni, erau, deloc surprinzator, mai optimisiti: „Ceea ce e greu se face repede, ceea ce e imposibil cere timp„. Prin urmare, se preocupau de cercurile virtuoase, ca de primele, cele vicioase, era plina lumea – si asa a ramas. Nu regula ii interesa, ci exceptia. Prin urmare, de ce arta scrisului? Pentru a afla raspunsul la aceasta intrebare, n-avem incotro, trebuie sa impingem povestea mai departe.

La o prima vedere, s-ar putea spune ca lumea de astazi, invadata cum este de imagini, ar fi beneficara acelei capacitati imaginative de care vorbea Alfarabi. Ca fascinatia cu Harry Potter, Lords of the Ring, Game of Thrones, zombies si ce-o mai fi, e un raspuns subconstient la „dezvrajirea lumii” de care vorbea Max Weber inca de la inceputul veacului trecut. Un raspuns la dialectica Iluminismului de care mai tarziu au scris Adorno si Horkheimer. Si-ar fi corect – la o prima vedere. Pentru ca la o a doua vedere – cea care conteaza – acest exces de imagini nu rezolva problema. O agraveaza.

Tocmai pentru ca aceasta capacitate imaginativa trebuie „antrenata”, „exersata”, imaginile nu-i fac bine. Pentru capacitatea imaginativa, imaginile sunt la fel de benefice precum fast-food-ul pentru pregatirea unui „chef”. Cand imaginea ti-e gata servita, imaginatiei nu-i mai ramane nimic de facut. Cu cat mai explicite imaginile, cu atat mai lenesa imaginatia. Pornografia poate fi – si este, sa fim cinstiti – excitanta pe termen scurt. Pe termen lung, dupa cum o demonstreaza toate studiile de specialitate, efectul e contrar. De ce? Pentru ca nu mai lasa loc imaginatiei. Or pana si sexul presupune imaginatie. Simplu spus, imaginile ucid imaginatia.

Nu citesc cartea, astept sa apara filmul” – e o replica din ce in ce mai comuna in ziua de azi – si o dovada clara a atrofierii capacitatii imaginative. Aci nu e vorba doar de lenea aia de moda veche („de ce sa stau in picioare, cand pot sa stau jos?”, i.e., „de ce sa „pierd” zece sau treizeci de ore citind „Razboi si Pace”, cand pot vedea filmul in doua?”). Aci e vorba de ceva mult mai grav. Asta e lene imaginativa. Dupa ce vezi filmul cu Harry Potter, nu ti-l mai poti imagina pe Harry Potter altfel. Imaginatia ti-a fost servita pe tava si poate ragai satisfacuta pentru ca nu mai are nimic de facut. Daca va intrebati de ce nu se mai citeste in ziua de astazi, iaca raspunsul. Iar cu vreo mie de ani in urma, Alfarabi era deja constient de pericolul asta. De aia scria cum scria, de aia era obsedat de arta scrisului bine.

Nu era nici primul si nici ultimul. Cu vreo doua mii de ani in urma, Iisus, ca si Socrate, vreo alte patru sute de ani mai devreme, prefera sa nu scrie (decat cu degetul in nisip – o scriere efemera prin definitie.) Prefera sa vorbeasca. Si nu oricum, ci in parabole. Ce facea Iisus? Spunea povesti cu seminte si munti, cu samariteni si stapani de vii. „De ce le vorbesti in parabole?”, il intreaba apostolii. Pe aceasta tema Andrei Plesu  a scris intr-o carte intreaga (Parabolele lui Iisus – Adevarul ca poveste), asa ca nu ma mai caznesc. Inaintea sa, Leo Strauss a scris „Persecution and the Art of Writing„, in care explica de ce scrierea esoterica e imperios necesara – pentru ca fiecare pricepe atat cat poate si cat ii face bine. Din Scufita Rosie, ca si din Platon, fiecare intelege cat poate. Recent, Arthur Melzer a publicat o alta carte, Philosophy between the Lines, in care demonstreaza, cu sute de exemple, ca aceasta practica era de fapt norma pana spre sfarsitul secolului al XIX-lea. De ce? Pentru ca oamenii stiau ca educatia nu se face cu adevaruri, ci cu povesti.

Ce e o poveste? O imagine care educa. Cum educa? Lasand imaginatia sa zburde, dar nu libera, cum indeobste se crede, ci dirijat. Nu le spui copiilor orice poveste, le spui anumite povesti, pentru ca nu toate le indruma spre partea de sus a sufletului, cea rationala. Unele, prost spuse sau prost alese, ii pot indruma spre partea de jos. Iar refuzand sa-ti dea totul „mura-n gura”, povestea te obliga s-o descosi. A „descoase” ceva, in limba romana, presupune a incerca sa treci dincolo de aparente. Primesti, sa zicem, un cadou invelit intr-o carpa altminteri frumos colorata. Carpa e cusuta pentru a tine cadoul ascuns. Asta e rostul ei, frumos colorata cum e. Daca esti stupid, te uiti la culorile frumoase si crezi ca asta e cadoul – frumusetea ambalajului de staniol, cum ar zice mama. Daca nu, il „descosi”. Il scoti la iveala, dar nu rupand ambalajul – are si asta rostul lui, iar a-l rupe cu violenta presupune lipsa de respect fata de cel care s-a caznit sa-l ambaleze. [Nota: Acum e un moment bun sa va aduceti aminte cum procedati cu cadourile de Craciun.] Nu-l rupi. Il descosi, pentru ca, la o adica, sa-l poti re-impacheta si trimite altcuiva.

Daca merita.

Povestile pe care ni le spunem noua insine sau unii altora, imaginile cu care ne hranim, nu sunt altceva decat intelesuri ascunse care asteapta a fi dez-valuite. Scoase de sub valuri. Des-cusute. Cele servite „pe tava” nu ne satura, cum nu ne satura cartofii de la McDonald. ca nu sunt cartofi. Oamenii, cum zice Chantal Delsol, cu asta se hranesc – nu cu intelesuri. Fara intelesuri, n-avem rost.

Lipsiti de intelesuri, ne este urat, fie ca ne cheama Gabriel Oprea, Iohannis, sau Eminescu. Simplu spus, fara intelesuri murim. Iar intelesurile si le afla fiecare singur, din povestile pe care si le spune. Dar povestile pe care si le spune, depind de povestile altora.

O demonstreaza, cu varf si indesat, fenomenul Facebook.

(Va urma)

 

 

 

Anunțuri


No Responses Yet to “… cat sa ne (mai) tinem de urat? (II)”

  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: