… cat sa ne (mai) tinem de urat? (III)

29Feb16

… si-atunci sa recapitulam: Alegoria Pesterii din Republica lui Platon ne sugereaza ca adevarata miza n-o reprezinta filosoful-rege, ci gardienii, i.e., papusarii, cei care proiecteaza un anumit fel de umbre/imagini pe peretele pesterii. Ceea ce face Socrate in Republica e, ca sa zicem asa, o pregatire, prin poveste, a lui Glaucon si Adeimantus (si, de buna seama, a oricarui cititor al dialogului) pentru „meseria de papusar”. De „povestas”  priceput, vorba lui Mario Vargas Llosa, pentru ca povestea  nu e altceva decat o imagine care educa imaginatia, una din care fiecare „ia atat cat poate duce” la un anumit moment. (De aceea si Iisus le vorbeste in parabole.) Cum insa intregul dialog al Republicii nu e despre „Republica” ci despre suflet, se cheama ca fiecare suflet isi are „gardienii” sau „papusarii” sai, cei care fac legatura dintre partea apetitiva si cea rationala. Buna educare a capacitatii imaginative este, asadar, esentiala pentru buna oranduire a sufletului. Din pacate, excesul de imagini din ce in ce mai explicite din ziua de astazi nu ajuta capacitatea imaginativa ci, dimpotriva, o atrofiaza.

O dovedeste din plin, printre fascinatiile cu Harry Potter, vampiri si zombies, „fenomenul Facebook”. [Nota: Cand spun „fenomenul Facebook” nu ma refer neaparat doar la Facebook, ci la intreaga social media – Twitter, Instagram, Pinterest, si ce mai e pe-acolo.] Povestea pe care si-o spun toate democratiile liberale in ziua de astazi e una a ceea ce americanii numesc „full-disclosure„. Nimic de ascuns, totul pe fata si sufletul pe masa (n-am gasit alta rima), sa-l vada toti, sa-l rasuceasca pe toate partile, si sa-l judece . Dupa cum explicam cu o alta ocazie, practica o reproduce pe cea a Puritanilor care-au „fondat” America, unde nu doar confesiunea publica era ceruta, ci si o descriere amanuntita a proceselor sufletesti ce au condus la „primirea lui Iisus in inima”. Pentru a folosi imaginarul puritan, sufletul, infectat de Satana, e doar o gramada de puroi sau de balegar , iar singura solutie pentru purificarea lui e scoaterea gunoiului la lumina, cum ai expune maruntaiele infecte ale unui animal despicandu-i burta.

Asa si acum.

Viata privata se ofera benevol publicului. Frica de Big Brother persista, dar „the little brothers” sunt imbratisati ca solutie salvatoare. Va scutesc de referintele de specialitate, dar in academia sunt voci care sustin ca aceasta auto-expunere e benefica pentru auto-reglarea eu-lui. Cu cat mai rusinos secretul, cu atat mai aplaudata auto-dezvaluirea lui in public. La scara politicului, aceasta atitudine se manifesta prin refuzul electoratului de a accepta secretul, fie el si „de stat”. Odata disparuta granita dintre public si privat (a propos, dupa cum spuneam in piesa de teatru „Buda – Sau urma scapa turma„, jucata pe vremuri la Nationalul din Targu Mures, conceptul de „toaleta publica” intra in conflict direct cu cel traditional de „privata), dispare si granita dintre secretul motivat de coruptia personala si cel motivat de interesul de stat, adicatelea de binele comun. Pentru ca haideti sa fim seriosi pentru o clipa – dupa cum unele lucruri se tin departe de ochii copiilor, altele trebuie tinute departe de ochii electoratului – pentru binele tuturor. Asta, lui Edward Snowden si sustinatorilor sai le-a scapat. Lui Vladimir Putin, nu – ceea ce e graitor de la sine. Vorba ceea: Drumul spre iad e pavat cu bune intentii.

Daca in zilele de astazi un Donald Trump sau un Bernie Sanders se bucura de o sustinere pentru multi surprinzatoare, e tocmai pentru ca, fiecare in felul sau, transmite acelasi mesaj: „Ce-i in gusa, si-n capusa.” Or asta, intr-o lume tot mai „deschisa”, mai insetata de transparenta, e de aplaudat. Dez-valuirea trupului sau dez-valuirea sinelui sunt parte ale aceluiasi proiect – si ambele atrofiaza capacitatea imaginativa. Pentru ca imaginatia se hraneste cu valuri. Servita pe tava, se chirceste. (Ca exercitiu, incercat sa va imaginati o lume in care toata lumea actioneaza conform principiului „ce-i in gusa, si-n capusa”, spune ce crede despre toti cei cu care se intalneste intr-o zi, „ce-i vine la gura” si face tot „ce-i vine”, tot ce „feel like it”.)

Pe buna dreptate se spune ca „dragostea e oarba”. Dragostea refuza vizibilul, refuza imaginile gata servite, preferand sa se hraneasca din imaginatie, care-i serveste altfel de imagini. Persoana iubita poate fi, in extremis, cocosata si rautacioasa – nu ma deranjeaza, pentru ca eu iubesc de fapt imaginea pe care mi-am proiectat-o in minte. Tocmai de aceea papusarii sufletului au un rol cheie – pentru ca ei ma invata ce sa iubesc, deci ce sa doresc. Da, cu totii alergam dupa placere, dar ce anume ne face placere e o chestiune de educatie, adica de imagini. Imi poate face placere sa citesc Platon sau sa ascult Mozart, dupa cum as putea resimti cele doua activitati ca tortura, dorindu-mi in schimb o manea „sanataoasa” si-un paharel de tzuica. Ravnim dupa diferite lucruri, pentru ca ne-am educat sufletul intr-un anumit fel.

Aceeasi imagine poate fi perceputa ca urata sau frumoasa, in functie de educatie.

Iar cu asta ajungem (intr-un sfarsit) la „tinutul de urat” anuntat in titlu. Pentru ca fara imaginatie ni se face urat si-atunci avem nevoie ca cineva sau ceva „sa ne tina de urat„. V-ati gandit vreodata serios la aceasta expresie – din cate stiu una fara echivalent in alte limbi? In limba romana, „uratul” are o multitudine de conotatii si tocmai de aceea poate fi folosit in contexte dintre cele mai nastrusnice. In limba romana vremea poate fi urata, nu doar rea (in engleza e doar „bad weather”, nu „ugly weather”), dar te poti si „uita urat” la cineva, dupa cum ti se poate „uri cu binele”. „Ramas singur, i s-a facut urat” presupune ca a inceput sa se plictiseasca. De ce? Pentru ca omul modern nu-si mai este siesi interesant. Eu-l ii e, crede, epuizat, nu-i mai poate oferi surprize, nu mai are nimic de dez-valuit, pentru ca nu mai are imagini de produs, asa ca trebuie sa si le gaseasca in afara – de unde necesitatea a ceva sau cineva care „sa-i tina de urat”.

Omul, cum spunea Aristotel, e zoon politikon, fiinta politica. Doar in polis, dialogand cu altii, isi poate implini adevarata natura (de aceea pentru grecii vechi, o persoana dezinteresata de viata publica, obsedata doar de propriul „oikos„, de unde si cuvantul „economie”, adica doar de bunastarea gospodariei, era un „idiotes” – pe scurt, mult preaslavitul homo oeconomicus era pentru ei un „idiot”.) Pentru ca nu este bine ca omul sa fie singur (Facerea 2: 18). Este urat, pentru ca, in gandirea clasica, binele este frumos – kalokagathia (vezi si Kalokagathon-ul lui Petru Comarnescu), iar raul, urat. Daca-i asa, ce ne facem cu toata estetica uratului, de la Karl Rosenktanz la Baudelaire, si de la Baudelaire la Tudor Arghezi? Ce sa facem? Invatam. Invatam ca nu tot ceea ce pare urat chiar este, ceea ce nu e totuna cu relativismul. Exista frumos si urat, dupa cum exista bine si rau, iar faptul ca oamenii se cearta de mii de ani sa le defineasca nu face decat sa demonstreze ca, fara aceste concepte, nu putem functiona. In plus, daca e sa ne luam dupa Fericitul Augustin, raul in sine nu are „fiinta” – e doar absenta binelui, dupa cum gaura dintr-o haina e rea, dar nu e decat o „absenta”. Diavolul insusi, spune Fericitul, in masura in care este, e bun, ceea ce nu inseamna ca binele nu poate fi corupt sau haina, rupta.

Mai invatam si ca daca „ni se face urat” s-ar putea doar sa ni se para. Daca nevoia de altii e naturala, plictiseala de sine nu mai e. Pentru ca daca ti se face urat de unul singur, daca ti-e rau de unul singur, cum sa-ti mai fie cu adevarat frumos, adica bine, cu altii? Si-atunci, in loc de-a pierde vremea alergand dupa ceva care sa ne tina de urat, poate-i mai bine sa ne-o petrecem ingrijindu-ne de papusarii sufletului si de imaginile pe care ni le proiectam zilnic, zi si noapte, fara ragaz.

La urma urmei, urma care scapa turma, vorba dramaturgului inca in viata, „eidos” in greaca veche insemna deopotriva „idee”/”principiu” si „forma”/”aparenta”.

Cum le crestem, asa ne-avem.

PS Multumesc tuturor celor – nu putini! – care, citind acest mini-serial, au participat la acest experiment, menit sa verifice in ce masura (1) un asemenea subiect mai poate stari interesul intr-o lume sufocata de stiri, toate senzationale; si (2) mai exista rabdarea necesara pentru a urmari o idee desfasurata pe parcursul a trei saptamani. Ma bucur sa constat ca „experimentul” a fost un succes.

PPS Textul a aparut si pe http://www.contributors.ro AICI

Anunțuri


No Responses Yet to “… cat sa ne (mai) tinem de urat? (III)”

  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: