… unde, vorba poetului, gusta omul viata mai din plin. (V-am zis ca ne apropiem incet de miezul placerilor.) Cand calatoresc, prin „strada ingusta” nu inteleg aceea cu „femei cochete si cu ghete incaltate cel putin” – ba dimpotriva. Femei „cochete si incaltate” gasesti mai degraba in punctele de maxim interes turistic, acolo unde se imbulzeste tot vizitatorul, de multe ori intr-o turma ghidata de un personaj care tine-n sus o umbrela sau un bat c-o esarfa colorata, sa nu i se rataceasca grupul. Ca la Fantana Trevi, bunaoara, care, fotografiata din directia opusa, demonstreaza din plin fenomenul bulucelii.

Nu, multumesc. Prin „strada-ngusta” inteleg deopotriva strada pur si simplu ingusta, uneori intra-atat de ingusta incat de multe ori ii poti atinge ambele laturi cu bratele intinse …

… dar si zonele nefrecventate de turisti, acolo unde in Roma sau Venetia nu e nici o inghesuiala. Piatetele pustii (sau aproape), strazile aproape goale, scarile pe care de-abia isi mai trage sufletul vreun localnic, canalele de-a lungul carora, cat vezi cu ochii, nu mai esti decat tu si vreo pisica lesinata de caldura, insotita de vreun localnic.

Si, ca tot veni vorba despre localnici, atat la Roma cat si la Venetia am avut norocul sa stau nu la hotel, ci in apartamentele inchiriate ale unor localnici. Aviz amatorilor: asa impusti mai multi de iepuri dintr-o lovitura. Pe de o parte, te bucuri de confortul unui hotel (in primul rand aer conditionat si internet), pe de alta, ai macar o idee despre cum traiesc localnicii care s-au saturat de turisti, mananci (si bei) in restaurantele lor,ieftin si bine, ajungi sa-ti faci o idee mai ne-turistica, s.a.m.d..

Bafta! – vorba tavernei 🙂

La Venetia, bunaoara, am stat pe o straduta cat se poate de ingusta, la propriu, aflata la intrarea in Vechiul Gheto (pentru curiosi, termenul „gheto” de aici vine; poate apuc sa dezvolt subiectul). Aici oamenii isi intind rufele la soare pe fereastra, batraneii evrei inca isi mai scot scaunele in fata casei si mai stau la taclale, etc.

Aici pisicile inca mai stau tolanite pe scaune de paie si cainii ies la geam, la etajul intai, sa se uite la lume si sa latre la pasarele.

Sincer, mi-a fost frica pentru cainii aia, pe jumatate iesiti de pe usa/fereastra. Nu care cumva, purtati de veun val de entuziasm, sa tasneasca, prabusindu-se pe caldaram. Dar nu. M-am agitat de pomana. Stiau si ei ce inseamna strada-ngusta.

(Va urma)

… grabeste-te incet, spuneau strabunii nostri romani (cu „a” de la Ana, nu cu „a” de la „paine”) pe care am avut ocazia sa-i vizitez luna trecuta, la Roma si Venetia. Nu-i vorba, i-am vizitat si pe strabunii daci, chiar la Sarmisegetuza.

Stiau ei ce stiau.

Am strans multe amintiri si cateva sute de fotografii. (Nu le voi publica pe toate, stati linstiti 🙂 ). Credeti-ma, numai salvarea lor pe laptop e o munca de chinez batran – dintre aia care spuneau si ei ca „inteleptul se apropie incet de miezul placerilor„. Asa ca aveti putintica rabdare. Incerc sa-mi sortez fotografiile si sa-mi rostuiesc amintirile. Vor urma mai multe episoade, cand-cum.

Deocamdata, doar cateva, asa, pentru deschiderea interesului 🙂 – teaser, cum s-ar zice, fara explicatii.

(Va urma)

NOTA

… prima oara cand am auzit „Romanica” in loc de „Romania” a fost dupa ce plecasem, mai mult sau mai putin de-a binelea, din tara. Insa, din clipa din care am inceput sa o aud, a fost o adevarat avalansa – din mass media, din emailurile si telefoanele de-acasa, etc.. N-am auzit de „Romanica” nici pe vremea lui Ceausescu, nici in timpul mineriadelor, nici pe vremea lui Emil Constantinescu. Drept sa spun, m-am infiorat. Parea ca „Romanica” atat asteptase – sa plec din Romania pentru a-i putea lua locul. „Romania” inlocuita de „Romanica” printr-o lovitura nu de stat, ci de cuvinte (astea sunt mai periculoase decat loviturile de stat). In aceeasi perioada au explodat si manelele, pline, la randul lor, de diminutive precum „sufletel”, „mamicuta”, „iubitel”, „manusita”, „vietisoara”, „inimioara”, etc.

Primul gand care mi-a venit in minte a fost „Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanica?” – si nu vreti sa stiti raspunsul.

A fost prima mea confruntare constienta cu diminutivele – si s-a sfarsit cat se poate de prost.

Ca orice om, le folosisem din plin, inca de cand eram copil, cand cu „mamica” si „lingurita” si „degetelul„, dar niciodata nu zabovisem cu gandul asupra lor. Imi veneau, pur si simplu, la gura, cand mi se parea cazul. De ce, insa, mi se parea doar uneori cazul si nu alteori, sau de ce unora li se pare cazul mai des decat altora, nu ma intrebasem niciodata. A fost nevoie de un ditamai diminutivul (sic) de tara pentru a ma pune pe ganduri, intr-o zi din dupa-amiaza vietii, vorba lui Saroyan. (Pentru exercitiu, imaginati-va cum ar suna „Frantisoara„,”Germanica„, „Rusisoara” sau „Italicuta„.) 

Cand am inceput sa ma intreb, primele ganduri la adresa diminutivelor n-au fost nici pe departe magulitoare. Mi se parea ca, prin insasi natura lor, diminutivele infantilizeaza. Micsoreaza. Fac dintr-un adult, un copil. Nu degeaba facem exces de diminutive cand ne adresam celor mici – incercam, prosteste, sa ne „coboram” la mintea lor (spun „prosteste”, pentru ca-mi amintesc perfect cum, copil fiind, gaseam ridicol felul in care adultii se simteau datori sa mi se adreseze). Mai mult, micsorandu-si „adrisantul”, un diminutiv il trimite in sfera derizoriului, a batjocurei. Cand Basescu, bunaoara, a vrut sa-l ridiculizeze pe Ponta, nu i-a zis „motan” sau „pisica„. I-a zis „pisoias” si tot romanul a ras pe sub mustati (sic), intelegand aluzia.

De-atunci, insa, parerea mea despre diminutive s-a mai nuantat. In fond, diminutivul are doua taisuri, iar cel pe care alegi sa-l folosesti depinde de context, de adrisant, ba chiar si de intonatie. Sa le luam pe rand: (1) Contextul – una e, bunaoara, un „pestisor” de aur intr-o poveste, si alta intr-o discutie intre doua prostituate. Nu cred ca e nevoie de vreun desen. (2) Adrisantul – una e cand copilul de 3 ani ii spune mamei „mamico”, alta cand Hugh Heffner, sa zicem, se adreseaza asa viitoarei neveste. (3) Intonatia – Numai cine n-a fost casatorit pentru doauzecisicinci de ani nu stie ca „Alinut” poate avea conotatii complet diferite in functie de intonatie.

Prin urmare, diminutivul, micsorarea, poate la fel de bine sugera aducerea „mai aproape”, la scara umanului – cu un „dracusor” sau cu un „sfantulet” se poate „negocia” mai bine decat cu un „drac” sau cu un „sfant” -, o duioasa intoarcere la inocenta copilariei – vezi „da sa-ti pupe mama degetelul„, ba chiar o incercare de insufletire a celor neinsufletite: o „masuta”, sa zicem, capata o picatura de suflet in raport cu o banala „masa”. Una e „casa noastra e un cuib de nebunii„. Alta, „casuta noastra, cuibusor de nebunii„, vorba cantecului. Sa ridice doua degete cine n-a prins distinctia.

*

Gandurile, insa, sunt precum batranii lui Cosbuc – „greu de pornit, dar de-i pornesti sunt greu de-oprit”. Odata ajuns la aceasta nuantare a diminutivelor, m-am intrebat in ce masura limba romana e deosebita, din acest punct de vedere, fata de alte limbi, convins fiind, de la Vulcanescu si Heidegger incoace, ca limba il vorbeste pe om, nu invers. Nu degeaba unele limbi, bunaoara, au genuri, altele ba, si nu degeaba „paine” in franceza e la masculin, nu la feminin, etc. O limba in care poti face, practic, un diminutiv din aproape orice cuvant trebuie ca e fundamental diferita de una in care diminutivele reprezinta exceptia. In engleza, bunaoara, nu poti zice nici „casuta„, nici „cescuta„, nici „mancarica„, nici mai nimic in termeni de diminutive. Diminutivele in limba engleza sunt aproape imposibil de format. La nume proprii mai poti face cateva diminutive – John/Johnny – dar pentru Mary, sa zicem, nu exista „Marioara” sau „Mariuca„. Englezii n-au nici macar „lingurita”, au doar lingura de ceai „tea-spoon” (nu exista „spoony” sau asa ceva.) Ce fel de limba e asta in care nu poti avea nici macar o lingurita? Clar, mi-am zis, e chestie de latini versus germanici.

Stiu, e penibil sa recunosc, dar asta a fost prima mea ipoteza: latinii sunt si aici diferiti de anglo-germani. Doar noi suntem – nu-i asa? – mai inflacarati, mai sentimentali, mai la Sud, pe cand nemtii si englezii sunt mai „cool”, mai la Nord, ca nu degeaba la nemti „kalt” e „rece„. Suntem pe dos unii de altii, mi-am zis. Ei bine, nu! Diminutivele sunt, intr-adevar, loc comun, la fratii de ginta latina italieni si spanioli. In spaniola, bunaoara, ca si-n romana, poti forma diminutive din orice: Cana/canuta – vaso/vasito; scaun/scaunel – silla/sillita; caine/catel – perro/perrito. Ca si noi, care avem un diminutiv si pentru … „putin”/”putintel„, ei au „pocco”/”pochitto„. Ba chiar au un diminutiv pentru iubire – amor/amorcito, ceea ce in limba romana nu se poate decta forta (iubire/iubirica? sau dragoste/dragostica?) De ce?

De aici, insa, paralele inceteaza. Francezii, altminteri tot de ginta latina si recunoscuti iubareti, stau catastrofal la capitolul diminutive. Au pentru fata/fetita – fille/fillette , pentru baiat/baietel – garçon/garçonet… si cam atat. La obiecte – pauza. Daca noi pentru „cutie” avem „cutiuta” sau „cutioara”, ei au doar „boite” – mica sau mare, dar „boite„. Nici macar cu prenumele nu stau mai bine.Daca noi – si spaniolii – putem forma diminutive din aproape orice prenume (Alin/Alinutz, Ion/Ionutz, Juan/Juanito, etc), francezii le folosesc pe-ale lor – Jean/Jeanot , Jeanne/Jeannette, Anne/Annette, Sylvie/Sylvette – doar ca „vechi nume proprii”. Nimeni nu-i va spune astazi lui Anne, Annette, daca parintii nu au botezat-o, pe vremuri, asa.

La capatul celalalt al spectrului stau … nemtii! Si la ei, diminutivele sunt la fel de comune ca la romani sau spanioli (sau rusi, din cate inteleg: babushka, Anushka, etc.). Pentru cana/canuta, au Tasse – Tässchen / Tässlein ; pentru casa/casuta/cascioara au Haus – Häuschen / Häuslein, etc. Si la prenume stau bine: Anna – Annachen / Annalein ; Alin – Alinchen.

Recunoasteti ca e mai mult decat curios. Care sa fie explicatia? Ce au in comun romanii cu rusii si italienii si spaniolii si nemtii, dar nu au in comun cu englezii si francezii? Ca de originea limbilor nu poate fi vorba, de religie nu poate fi vorba, de stil de viata, cultura, civiliziatie, etc nu poate fi vorba. Si-atunci de ce unele dintre aceste limbi iubesc diminutivele, altele ba?

Mi-e teama ca n-am decat o explicatie provizorie si aceea sub semnul intrebarii. O … explicatisuca, cum ar veni (sic). E vorba despre … romantism. Inainte de-a bufni in ras – cum, dom’le, nemtii sunt romantici si francezii nu? – ascultati-ma putin. Da! Istoric vorbind, nemtii aia „reci” au inventat „romantismul” ca si curent cultural. Si, tot istoric vorbind, francezii aia „fierbinti” au inventat spiritul cartezian. Spiritul geometric, cum ii spunea Pascal, care avea sa triumfe in ghilotina Revolutiei Franceze.

Or, ca sa repet, diminutivele presupun un fel de umanizare a lumii, ba chiar si a transcendentei. Toate te pot induiosa – dar toate te si pot scoate din sarite. Vorbesti cu masina, o mangai sa porneasca, sau dai cu laptopul de pamant, ca te enerveaza conexiunea la internet. Negociezi, daca e cazul si cu Doamne-Doamne si cu Necuratul – ca oameni suntem. Lumea neinsufletita (de jos) si transcedenta (de sus) se aduc deopotriva in orizontul umanului. Ce face fiecare limba si fiecare popor cu ele, e o alta discutie.

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie? Ceva diferit de ceea ce-i doresc Romanicii, fara doar si poate.

NOTA: Textul a fost publicat si aici: http://www.contributors.ro/cultura/ce-ti-doresc-eu-tie-dulce-romanica/

Sfantul Ioan Guradeaur

De este cineva bun credincios şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun şi luminat; de este cineva slugă înţeleaptă, să intre bucurându-se întru bucuria Domnului său; de s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum dinarul; de a lucrat cineva din ceasul dintâi, să-şi ia astăzi dreapta plată; de a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască; de a ajuns cineva după ceasul al şaselea, nimic să nu se îndoiască, că de nimic nu se va păgubi; de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se aproprie, nimic îndoindu-se; de a ajuns cineva numai în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă că a zăbovit, că milostiv fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi; odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas, ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi; pe cel de pe urmă îl miluieşte şi pe cel dintâi îl mângâie; şi aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte şi faptele primeşte şi cu voinţa se împacă, şi lucrul cinsteşte şi socoteala o laudă.

Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru şi cei dintâi şi cei de al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, ospătaţi-vă toţi; viţelul este mare, nimeni să nu iasă flămând, toţi vă îndulciţi de ospăţul credinţei; toţi luaţi bogăţia bunătăţii. Nimenea să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat Împărăţia ce de obşte. Nimenea să se tânguiască pentru păcate, că iertarea din groapă a răsărit.

Nimenea să nu se teamă de moarte, că ne-a slobozit pe noi moartea Mântuitorului. Stinsu-o-a pe dânsa Cel ce a fost ţinut de aceea. Prădat-a iadul Cel ce s-a pogorât la iad. Amărâtu-l-a pe dânsul, gustând Trupul Lui. Şi aceasta mai înainte apucând Isaia, a strigat: iadul, zice, s-a amărât, întâmpinându-Te pe Tine jos. Amărâtu-s-a că s-a stricat. Amărâtu-s-a că s-a batjocorit. Amărâtu-s-a că s-a omorât; amărâtu-s-a că s-a surpat; amărâtu-s-a că s-a legat. Luat-a trupul şi de Dumnezeu s-a lovit; luat-a pământ şi s-a întâmpinat cu cerul; luat-a ceea ce a văzut şi a căzut întru ce n-a văzut.
Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Sculatu-S-a Hristos şi au căzut dracii; înviat-a Hristos şi se bucură îngerii; înviat-a Hristos şi viaţă vieţuieşte; înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă, că Hristos sculându-se din morţi începătură celor adormiţi, Aceluia este Slava şi cinstea în vecii vecilor. Amin!

… se apropie din nou sfarsitul unui an universitar – perioada aceea cand iti iei ramas bun de la studentii carora le-ai vorbit un semestru sau chiar un an. Si ei isi iau ramas bun de la tine. Astazi am gasit pe catedra un cadou cu numele meu si-o „semnatura” – „anonymous” (anonimul/a).

Socratele asta da si din cap, ganditor, ca doar nu degeaba filosofia incepe in mirare 🙂

Nota: Pentru necunoscatori, „a la carte” (scuze pentru absenta accentului pe ‘a’ – nu stiu cum sa-l pun) inseamna ca meniul e impartit pe „ingrediente” (sa zicem, gratar, cartofi si salata; fiecare are un pret; poti comanda doar gratarul, sau gratar si salata, etc.)

… pentru ca in sfarsit mi-au venit rezultatele de la GENOgraphic project, despre care va vorbisem prin ianuarie. Oameni seriosi: au zis ca intregul proces va dura 10 saptamani, 10 saptamani au fost. Asa ca acum stiu, in sfarsit, care imi sunt „ingredientele” genetice 🙂  Surprizele nu sunt majore, dar sunt.

Sa incepem cu inceputul. Daca oamenii (homo sapiens) au intre 1 si 3 procente de ADN de neanderthal, cu o medie de 2.1%, eu am doar 1.1%. O iau asta ca pe un compliment (sic). Se cheama ca am mai putine gene de „cu muschi, dar mai tampitel si mai lipsit de spirit artistic” (cum era omul de Neanderthal) decat media omenirii 🙂

Si-acum, iata si reteta pentru un fumurescu. Incepem cu asa numitul „deep ancestry” (strabunii din vechime – intre 1000 si 100,000 de ani inapoi). Pe linie materna, strabunii se determina prin mutatiile ADN-ului mitocondrial, transmis de la mama la fiica.

Acum vreo 180,000 de ani a existat o asa-numita „Eva Mitocondriala” (sic), strabuna tuturor femeilor din ziua de azi, undeva prin Africa. Eva a dat doua ramuri: L0 si L1’2’3’4’5’6. Fast forward mai bine de vreo 100,000 de ani. Apare mutatia L3, undeva prin estul Africii, acum vreo 65,000 de ani. Cica ramura L3 e importanta pentru ca femeile astea au fost primele care au luat-o spre nord, parasind Africa. (O iau si pe asta ca pe un compliment 🙂 ).

O nimica toata de cinci mii de ani mai tarziu (acum 60,000) se gaseau deja in peninsula Sinai, de unde s-au impartit din nou in mai multe grupuri (vezi harta). Strabunica mea, insa, s-a incapatanat sa mearga spre nord si, in cele din urma, a ales … Europa! Sa fie primit. Forma finala, pentru tipicari, J1C4.

Si-acum, linia paterna, determinata pe baza mutatiilor cromozomului Y. Istoria lui tata incepe ceva mai devreme. Nu acum 65,000 de ani, ca la mama, ci acum vreo 100,000, cand a avut loc prima mutatie in cromozomul Y al „Adamului genetic” – P 305. Si strabunul asta a luat-o spre Nord, iesind eventual din Africa (sar niste etape, sa nu va plictisesc.) Mai interesant e ca acum vreo 40-50,000 de ani, strabunii paterni s-au gasit blocati pe undeva prin Asia mica (vezi harta), blocati in sus si spre vest de o glaciatiune, iar in jos de desertul Sahara. Aia, sa zicem mai slabi de ingeri, au luat-o spre Asia, colonizand tot sudul Asiei si toate insulele pana in Australia.

Aia mai incapatanti, printre care si „strabunicul” isi vor fi zis, ca tot romanul, „a mai trecut o iarna grea, nu e nimic vom astepta, ca vine vara dupa ea„. „Aveti putintica rabdare!” Si-au avut vreo 20,000 de ani, pana ce-a venit Dezghetul. S-a dat liber la Europa, cum ar veni, iar „ai mei”,aia mai incapatanati, care s-au tinut locului, au luat-o repejor intr-acolo, prin Balcani, ca numai pe-aclo se topisera ghetarii, tot inainte, spre Atlantic (acolo ii asteptau oamenii de Neanderthal.). (La detaliile acestei ramuri cica se mai lucreaza inca.) Daca n-aveau rabdare, aveam acum ochii mai ingusti, sau pielea mai negricioasa, m-ar fi chemat Raj sau Chun-su. Pentru tipicari, ramura asta genetica e I-F3145.

Tanda pe manda, strabunii au ajuns in Romania venind din Balcani, strabunele mai de pe la nord, dupa ce-au ocolit pe sus Marea Neagra. Bine ca s-au intalnit. Sa fie intr-un ceas bun.

Si-acum, rezultatul! (E bazat pe ADN-ul din ultimele sase generatii dimpreuna cu ADN-ul de acum cateva mii de ani, dar sub 5,000.) Fumurescu a la carte. Alegeti ingredientele care va convin. Sunt toate gustoase si la un pret usor accesibil 🙂 Pofta buna!

33% Sudul Europei (Spania, sudul Frantei, Italia, Grecia), 32% Europa de Est, 23%! Asia Mica (adica fie turci, daca e dupa vreo 1300, fie greci sau romani, daca e de-acum vreo mie de ani). Si doar doua „condimente”: 6% Finlanda si Siberia (de Vest), si last but not least, 6% evreu (tot mi s-a spus ca am figura de evreu – iaca e ceva adevar in observatia asta :)). (For the record: Pe buna dreptate, europenii „de la Sud”, nu cei  „de la Vest” sunt recunoscuti de catre Genoproject drept creatorii civilizatiei europene.) Surpriza majora ar fi (desi nu prea vad cum) ca prima populatie de referinta ar fi … bulgarii! (Comparati si dumneavoastra, sa vedeti daca seamana) si abia a doua, romanii.

Da, exista niste diferente (mai ales in proportia de sud-europeni) intre mine si media romanilor, da’ parca mai mari sunt cele dintre mine si media bulgarilor. In fine, asta e, cu asta defilam, n-o sa ne ascundem dupa degete.

Si-acum, pour la bonne bouche, iata si alte rezultate, pentru alte grupe de populatie (spre dezamagirea multora, probabil, dacii si romanii nu apar).

PS Imi cer scuze pentru calitatea imaginilor – le-am fotografiat, cum m-am priceput (si nu m-am prea), de pe ecranul latop-ului.

PPS Cu cat mai multi participa la acest proiect, cu atat mai precisa identificarea genetica. Asa ca, va rog, rugati-va la Mos Craciun sa va aduca si voua o trusa din asta! Sunt tot mai curios.

… asa a rabufnit Ana dupa un seminar frustrant cu studentii de anul I: „Copiii astia!” Conotatia era limpede: „Copiii astia nu stiu pe ce lume traiesc, nu pun mana pe carte, asteapta sa li se dea totul mura-n gura, etc„. Infantili, ce mai! Sa ne-ntelegem: Ana a facut un masterat, e PhD student, dar ca varsta nu e mai mare (daca e) decat cu maxim patru ani, in medie cu vreo doi. (A inceput scoala la cinci.) Cu toate astea, i se pare ca diferenta e uriasa. Ea se vede ca adult, si-i vede pe ceilalti ca inca iresponsabili copii.

Si nu e singura. Am auzit studenti „seniors” (anul IV de colegiu) sau chiar „juniors” (anul III), referindu-se la „freshmen” (anul I) sau „sophomores” (anul II) cu apelative asemanatoare: „Copiii astia!” Si-mi amintesc cum, in armata, dupa primele sase luni, ne refeream la proaspetii veniti, indiferent de varsta, cu dispretuitorul apelativ de „pifani„. Ce stiu astia? Nu stiu nimic! Sunt doar pifani!

Ceea ce m-a pus pe ganduri 🙂 . Acum, mai mult parca decat odinioara, asistam la o cursa turbata a tineretului, in general, si a adolescentilor in special spre maturitate. Fa ce stii, numai trece linia de sosire! Nu conteaza cum, nu conteaza de ce, important e sa nu mai fii copil, sa nu mai fii adolescent, sa te desprinzi de „pluton”, sa ajungi adult. Daca asta s-ar intampla doar in America, as avea o explicatie logica: Faptul ca poti conduce masina de la 16 ani, dar fuma sau muri pentru tara, daca te inrolezi, de la 18, varsta la care poti si vota, dar bautura iti poti cumpara doar de la 21, creeaza cu certitudine o discrepanta intre realitate si litera legii, o discrepanta care alimenteaza un urias rezervor de asteptare a momentului in care sa poti zice „sunt, in sfarsit, adult si stiu ce fac si fac (fuck?) ce vreau!”

Ar fi frumos dac-ar fi atat de simplu.

Din pacate, din cate-nteleg, fenomenul se manifesta, ca sa zicem asa, plenar si-n Romania, unde granita dintre adolescenta si maturitate e ferm trasata de lege la 18 ani. Explicatia, asadar, precum viata la Kundera, se afla in alta parte.

Unde?

Nu stiu altii cum sunt, vorba lui Creanga, dar eu, cand imi amintesc de anii copilariei, imi amintesc de un moment precis in care, mergand prin fata blocului de pe Strada Libertatii din Brad, m-am oprit si le-am spus tovarasilor de joaca: „Eu, dac-as putea, as opri acum timpul pe loc, sa ramanem si noi si parintii nostri, la varsta asta, ca e tare frumos!” [Nota: Nu zic ca m-am exprimat intr-atat de articulat, dar ideea asta era 🙂.] Oricat mi-as scotoci memoria, nu reusesc sa gasesc vreun moment in care sa fi vrut sa fiu mai tanar sau mai batran decat eram. Nu reusesc sa gasesc vreun moment in care sa fi vrut sa fiu „in alta parte”, temporal vorbind. Spatial, da. Temporal, nu.

Va mai amintiti cantecelul ala din Dirty Dancing cu „I have the time of my life„? (in traducere aproximativa, „traiesc cea mai buna perioada a vietii mele„.) Ei bine, the time of my life a fost cam … toata viata (sic).

Mi-a placut la gradinita, m-am distrat la scoala (mai putin, poate, in ciclul elementar cand, sincer, n-am invatat nimic nou si m-am plictisit de moarte), anii de liceu mi-au fost mai frumosi decat cei din Liceenii, chiar daca la Romana n-am avut niciodata emotii si la Mate am dat de greu … din greu …

… m-am stressat la medicina, dar m-am si distrat copios, pe urma restul a fost, prin comparatie, floare la ureche,  Filosofia, masteratele, pana la doctorat, unde a trebuit sa ma opintesc din nou nitelus. Niciodata, insa, nu mi-am dorit nici sa fiu mai in varsta si nici sa dau timpul inapoi. I had the time of my life si la 20 de ani, si la 30, si la 40. Si, dac-o vrea Doamne-Doamne, poate si la 50.

M-am simtit si ma simt bine in pielea mea „temporala”, de accea poate nici nu inteleg goana asta dupa maturitate a tinerei generatii.

Andrei, bunaoara, a tot asteptat sa implineasca 18 ani, pe urma 21. Acum, ca i-a facut, si-a dat seama ca a fi adult nu e chiar floare la ureche, si-a descoperit ca ramane copilul parintilor sai, i.e., al nostru, cate zile om mai avea.

Avea Ana dreptate: Copiii astia …

… pentru ca, zica cine ce-o zice, Las Vegas-ul e ceva care trebuie vazut, precum rodeo-ul la Houston sau Mardi Gras-ul la New Orleans. Macar o data. Ca si ayahuasca, e o experienta ce merita traita „pe viu”. Imaginile sunt inselatoare, pentru ca nici un aparat de fotografiat sau de filmat nu poate surprinde mirosurile, sunetele, fetele oamenilor, atmosfera.

La Las Vegas e Mardi Gras tot timpul anului.

Am stat la hotelul Paris.

Avea reproduceri dupa Arcul de Triumf, Gara din Paris, L’Assamblee Nationale (scuze pentru absenta accentelor si a diacriticelor) …

… si, de buna seama, Turnul Eiffel.

E o senzatie destul de stranie sa faci pluta in piscina, uitandu-te, cu ochii mijiti, la Turnul Eiffel. In Franta, cu originalul, nu poti face asta 🙂

In plus, mai exista stradutele, copiate dupa cele din Montmartre, in interiorul hotelui, suficient de numeroase pentru a fi nevoie de indicatoare.

The Strip, Bulevardul Las Vegas, are 6.8 kilomteri lungime si 15 dintre cele mai mari 25 de hoteluri din intreaga lume. Printre ele, si The Venetian. Acolo te poti da cu gondola pe dinafara hotelului …

… sau pe dinlauntru, la etajul trei …

… sau poti vizita „Piata San Marco” …

… si fantana Trevi …

La Caesar Palace si Forums Mall, tematica e (ati ghicit!) romana.

Sa ne intelegem: prin fiecare dintre aceste hoteluri poti merge kilometri, la propriu, la fiecare etaj, trecand prin cazinouri pentru toate gusturile si toate buzunarele, mall-uri, restaurante, birturi, fast-food-uri si sali de spectacol. Acolo canta alde Celine Dion sau Elton John. Acolo urma sa vina, in ziua in care am plecat, Sophia Loren.

Nu va mai plictisesc decat cu Fantanile arteziene de la Bellagio, unde, la fiecare 15 minute, apa danseaza … pe muzica. Daca reusesc sa pun aici un video, bine. Daca nu, va trebui sa va multumiti cu o poza din care nu veti pricepe nimic 🙂

… cu kitsch-ul pre kitsch calcand: Las Vegas

Tanda pe manda, da, Las Vegas-ul e un kitsch.

Dar, ca si Turnul Eiffel, ca tot veni vorba, sau roata de la Londra (cea din Las Vegas e mai mare cu vreo 100 de metri :)), e un kitsch atat de mare ca devine impresionant (ganditi-va la Piramida lui Keops si la Sfinx – Hotelul Luxor e in forma piramidei, si-n fata lui sta, ati ghicit inca o data, „Sfinxul”! :))

Ce-i prea mult, insa, nu-i sanatos. Dupa cateva zile e musai sa pleci, c-altminteri o iei razna.

… c-asa s-ar traduce The Great Awakening – Mareata, Formidabila Trezire/Desteptare a Americii! Atunci (in 1740-43) si acum (in 2016). Acum, lumea se intreaba cum e posibil ca alde Donald Trump sau Bernie Sanders sa stranga atatea voturi. Atunci, nu doar anglicanii seriosi (ca de catolici nu se punea problema), dar si congregationalistii si presbiteranienii de moda veche (Old Lights) se scarpinau nedumeriti in crestetul capului si nu intelegeau de ce unul precum George Whitefield poate strange mii de oameni cu predici ce puteau fi rezumate la „primeste-l pe Iisus in inima si te-ai scos pentru eternitate!” Atunci, oamenii seriosi mai aveau o scuza – erau prea aproape, prea turtiti, ca sa zicem asa, cu nasul de istorie, pentru a putea vedea obiectiv situatia. Se-ntampla. Acum, oamenii seriosi care se scarpina nedumeriti in crestetul capului stau cu nasul turtit de ecrane (televizoare. computere, telefoane).

Astia nu mai au nicio scuza.

Noi nu mai avem nicio scuza, pentru ca noi stim istorie.

Istoria Statelor Unite (nu cea a Americii!) a inceput cu Puritanii. Puritanii erau oameni hotarati. Chititi, cum s-ar zice, sa faca istorie. Intre 1630 si 1640 au venit in colonii cam 20,000. Pentru a intelege mai exact ce inseamna asta, trebuie sa stiti ca orasul in care m-am nascut, Brad, judetul Hunedoara, in vremurile lui bune avea vreo 21,000 de locuitori. Acum, de cand a devenit municipiu, are , daca inteleg bine, vreo 17-18,000. Atunci, ca si acum, il strabateam, in pas de plimbare, de la un capat la altul in mai putin de o ora. Daca ma pupam cu o fata in Parcul Mic, se afla a doua zi. Daca ma pupam in Parcul Mare se afla a treia.

Astea erau toate parcurile din Brad.

Iar oamenii astia, puritanii, douazeci de mii cati or fi fost, au venit in valuri, pe parcursul a zece ani, si s-au imprastiat pe Coasta de Est a Americii in mai multe colonii. Dar asta nu i-a impiedicat sa viseze, de la bun inceput, ca vor schimba soarta lumii. S-au luat dupa Matei 5:14: „Voi sunteti lumina lumii. O cetate asezata pe un munte nu poate fi ascunsa.” Asta, cu „a city upon a hill„, a zis-o, pentru prima oara (din cate se stie), John. John Winthrop, cand inca se mai afla la bordul corabiei Arbella ce urma sa-i duca in Lumea Noua. In urmatorii zece ani au mai zis-o si altii. In urmatoarele secole, si mai multi, printre care si catolicul JFK.

Precum ortodocsii si catolicii, puritanii aveau Sfinti. Nu insa din astia „clasici”, gen Sfantul Gheorghe, Vasile, Ion, etc., ci din ailalti, mai „pamanteni”, gen John, Johnathan, Michael, George, s.a.m.d. – oameni cu care te intalneai pe Broadway (Ulita Mare) si carora le strangeai mana – ca erau sfinti. Ca sa ajungi sa fii sfant, insa, trebuia sa-ti martusrisesti public nu doar pacatele, ci si toate trairile pe care le-ai avut pe drumul primirii lui Iisus in inima. Era un traseu bine stabilit de catre alti „sfinti” si, daca se intampla sa te abati de la el, nu mai erai primit in „biserica”. Ghizii spirituali erau foarte stricti – ca pe vremuri, la ONT.

Prea stricti si prea ierarhizati, am putea spune, pentru spiritul democratic, egalitarian, de care vorbea Tocqueville.

Si-atunci, ceea ce trebuia sa se intample, s-a intamplat: Puritanismul ierarhizat si-a dat obstescul sfarist si, pe ruinele lui, s-a inaltat Evanghelismul si The First Great Awakening – Prima Mare Trezire (c-au mai fost multe altele, inca mai sunt, ca daca n-ar fi, alde Joel Oeteen nu s-ar povesti.). Unii s-au sinucis din dipserare ca nu sunt salvati (doctrina predestinarii pe filiaitia Calvin), altii „s-au mantuit” si le-au dat lacrimile (si banii) de bucurie ca sunt printre alesi.

Atat intr-un caz, cat si-n celalalt, pasul spre „sfintenie” era – si a ramas – confesiunea publica. Publica! Nu tu Taina Spovedaniei, nu tu Confesional, nu tu canapeaua psihanailitca, la care stai pe spate sa nu-ti vezi psihoterapeutul sau-cum-ii-zice. Nu! Ce-i in gusa si-n capusa (publicului).

Pe urma au venit Facebook si toate celalalte „retele de socializare”, de la Instagram, la Tweeter si de la Tweeter la Pinterest.

The Great Awakening! Formidabila Trezire! Pacatele se spala in public si, cu cat mai mizerabile, cu atat mai de laudat sinceritatea: „Ma cheama John, sunt alcoolic, sex-addict, om.” Imi cer scuze. Aplauze. Am fost in Bahamas cu amanta, imi cer scuze, iaca un selfie Aplauze.

Si-apoi te miri ca vine un Donald Trump sau un Bernie Sanders si ii voteaza milioane. Zeci de milioane.

De ce? Ce-i uneste, ce au in comun acesti doi oameni, aflati altminteri la polurile opuse ale spectrului ideologic si comportamental? Ii uneste traditia uitata dar nu pierduta a Puritanismului si cea a Formidabilei Treziri. Ii uneste clamarea publica a pacatelor si romanescul „ce-i in gusa si-n capusa”, indiferent ca e vorba de abuzurile de pe Wall Street sau de fumat marijuana.

Cum ii cresti asa ii ai.

Oamenii vor sinceritate, chiar daca nu e Politically Correct. Oamenii nu mai vor sa accepte ca ai nevoie de Mos Craciun.

Oamenii vor sa viseze la ce vor ei.

Toata lumea la culcare!

Urmeaza Formidabila Desteptare!

PS Textul a aparut si pe http://www.contributors.ro