… dulce Romanica

21Mai16

NOTA

… prima oara cand am auzit „Romanica” in loc de „Romania” a fost dupa ce plecasem, mai mult sau mai putin de-a binelea, din tara. Insa, din clipa din care am inceput sa o aud, a fost o adevarat avalansa – din mass media, din emailurile si telefoanele de-acasa, etc.. N-am auzit de „Romanica” nici pe vremea lui Ceausescu, nici in timpul mineriadelor, nici pe vremea lui Emil Constantinescu. Drept sa spun, m-am infiorat. Parea ca „Romanica” atat asteptase – sa plec din Romania pentru a-i putea lua locul. „Romania” inlocuita de „Romanica” printr-o lovitura nu de stat, ci de cuvinte (astea sunt mai periculoase decat loviturile de stat). In aceeasi perioada au explodat si manelele, pline, la randul lor, de diminutive precum „sufletel”, „mamicuta”, „iubitel”, „manusita”, „vietisoara”, „inimioara”, etc.

Primul gand care mi-a venit in minte a fost „Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanica?” – si nu vreti sa stiti raspunsul.

A fost prima mea confruntare constienta cu diminutivele – si s-a sfarsit cat se poate de prost.

Ca orice om, le folosisem din plin, inca de cand eram copil, cand cu „mamica” si „lingurita” si „degetelul„, dar niciodata nu zabovisem cu gandul asupra lor. Imi veneau, pur si simplu, la gura, cand mi se parea cazul. De ce, insa, mi se parea doar uneori cazul si nu alteori, sau de ce unora li se pare cazul mai des decat altora, nu ma intrebasem niciodata. A fost nevoie de un ditamai diminutivul (sic) de tara pentru a ma pune pe ganduri, intr-o zi din dupa-amiaza vietii, vorba lui Saroyan. (Pentru exercitiu, imaginati-va cum ar suna „Frantisoara„,”Germanica„, „Rusisoara” sau „Italicuta„.) 

Cand am inceput sa ma intreb, primele ganduri la adresa diminutivelor n-au fost nici pe departe magulitoare. Mi se parea ca, prin insasi natura lor, diminutivele infantilizeaza. Micsoreaza. Fac dintr-un adult, un copil. Nu degeaba facem exces de diminutive cand ne adresam celor mici – incercam, prosteste, sa ne „coboram” la mintea lor (spun „prosteste”, pentru ca-mi amintesc perfect cum, copil fiind, gaseam ridicol felul in care adultii se simteau datori sa mi se adreseze). Mai mult, micsorandu-si „adrisantul”, un diminutiv il trimite in sfera derizoriului, a batjocurei. Cand Basescu, bunaoara, a vrut sa-l ridiculizeze pe Ponta, nu i-a zis „motan” sau „pisica„. I-a zis „pisoias” si tot romanul a ras pe sub mustati (sic), intelegand aluzia.

De-atunci, insa, parerea mea despre diminutive s-a mai nuantat. In fond, diminutivul are doua taisuri, iar cel pe care alegi sa-l folosesti depinde de context, de adrisant, ba chiar si de intonatie. Sa le luam pe rand: (1) Contextul – una e, bunaoara, un „pestisor” de aur intr-o poveste, si alta intr-o discutie intre doua prostituate. Nu cred ca e nevoie de vreun desen. (2) Adrisantul – una e cand copilul de 3 ani ii spune mamei „mamico”, alta cand Hugh Heffner, sa zicem, se adreseaza asa viitoarei neveste. (3) Intonatia – Numai cine n-a fost casatorit pentru doauzecisicinci de ani nu stie ca „Alinut” poate avea conotatii complet diferite in functie de intonatie.

Prin urmare, diminutivul, micsorarea, poate la fel de bine sugera aducerea „mai aproape”, la scara umanului – cu un „dracusor” sau cu un „sfantulet” se poate „negocia” mai bine decat cu un „drac” sau cu un „sfant” -, o duioasa intoarcere la inocenta copilariei – vezi „da sa-ti pupe mama degetelul„, ba chiar o incercare de insufletire a celor neinsufletite: o „masuta”, sa zicem, capata o picatura de suflet in raport cu o banala „masa”. Una e „casa noastra e un cuib de nebunii„. Alta, „casuta noastra, cuibusor de nebunii„, vorba cantecului. Sa ridice doua degete cine n-a prins distinctia.

*

Gandurile, insa, sunt precum batranii lui Cosbuc – „greu de pornit, dar de-i pornesti sunt greu de-oprit”. Odata ajuns la aceasta nuantare a diminutivelor, m-am intrebat in ce masura limba romana e deosebita, din acest punct de vedere, fata de alte limbi, convins fiind, de la Vulcanescu si Heidegger incoace, ca limba il vorbeste pe om, nu invers. Nu degeaba unele limbi, bunaoara, au genuri, altele ba, si nu degeaba „paine” in franceza e la masculin, nu la feminin, etc. O limba in care poti face, practic, un diminutiv din aproape orice cuvant trebuie ca e fundamental diferita de una in care diminutivele reprezinta exceptia. In engleza, bunaoara, nu poti zice nici „casuta„, nici „cescuta„, nici „mancarica„, nici mai nimic in termeni de diminutive. Diminutivele in limba engleza sunt aproape imposibil de format. La nume proprii mai poti face cateva diminutive – John/Johnny – dar pentru Mary, sa zicem, nu exista „Marioara” sau „Mariuca„. Englezii n-au nici macar „lingurita”, au doar lingura de ceai „tea-spoon” (nu exista „spoony” sau asa ceva.) Ce fel de limba e asta in care nu poti avea nici macar o lingurita? Clar, mi-am zis, e chestie de latini versus germanici.

Stiu, e penibil sa recunosc, dar asta a fost prima mea ipoteza: latinii sunt si aici diferiti de anglo-germani. Doar noi suntem – nu-i asa? – mai inflacarati, mai sentimentali, mai la Sud, pe cand nemtii si englezii sunt mai „cool”, mai la Nord, ca nu degeaba la nemti „kalt” e „rece„. Suntem pe dos unii de altii, mi-am zis. Ei bine, nu! Diminutivele sunt, intr-adevar, loc comun, la fratii de ginta latina italieni si spanioli. In spaniola, bunaoara, ca si-n romana, poti forma diminutive din orice: Cana/canuta – vaso/vasito; scaun/scaunel – silla/sillita; caine/catel – perro/perrito. Ca si noi, care avem un diminutiv si pentru … „putin”/”putintel„, ei au „pocco”/”pochitto„. Ba chiar au un diminutiv pentru iubireamor/amorcito, ceea ce in limba romana nu se poate decta forta (iubire/iubirica? sau dragoste/dragostica?) De ce?

De aici, insa, paralele inceteaza. Francezii, altminteri tot de ginta latina si recunoscuti iubareti, stau catastrofal la capitolul diminutive. Au pentru fata/fetita – fille/fillette , pentru baiat/baietel – garçon/garçonet… si cam atat. La obiecte – pauza. Daca noi pentru „cutie” avem „cutiuta” sau „cutioara”, ei au doar „boite” – mica sau mare, dar „boite„. Nici macar cu prenumele nu stau mai bine.Daca noi – si spaniolii – putem forma diminutive din aproape orice prenume (Alin/Alinutz, Ion/Ionutz, Juan/Juanito, etc), francezii le folosesc pe-ale lor – Jean/Jeanot , Jeanne/Jeannette, Anne/Annette, Sylvie/Sylvette – doar ca „vechi nume proprii”. Nimeni nu-i va spune astazi lui Anne, Annette, daca parintii nu au botezat-o, pe vremuri, asa.

La capatul celalalt al spectrului stau … nemtii! Si la ei, diminutivele sunt la fel de comune ca la romani sau spanioli (sau rusi, din cate inteleg: babushka, Anushka, etc.). Pentru cana/canuta, au Tasse Tässchen / Tässlein ; pentru casa/casuta/cascioara au Haus Häuschen / Häuslein, etc. Si la prenume stau bine: Anna – Annachen / Annalein ; Alin – Alinchen.

Recunoasteti ca e mai mult decat curios. Care sa fie explicatia? Ce au in comun romanii cu rusii si italienii si spaniolii si nemtii, dar nu au in comun cu englezii si francezii? Ca de originea limbilor nu poate fi vorba, de religie nu poate fi vorba, de stil de viata, cultura, civiliziatie, etc nu poate fi vorba. Si-atunci de ce unele dintre aceste limbi iubesc diminutivele, altele ba?

Mi-e teama ca n-am decat o explicatie provizorie si aceea sub semnul intrebarii. O … explicatisuca, cum ar veni (sic). E vorba despre … romantism. Inainte de-a bufni in ras – cum, dom’le, nemtii sunt romantici si francezii nu? – ascultati-ma putin. Da! Istoric vorbind, nemtii aia „reci” au inventat „romantismul” ca si curent cultural. Si, tot istoric vorbind, francezii aia „fierbinti” au inventat spiritul cartezian. Spiritul geometric, cum ii spunea Pascal, care avea sa triumfe in ghilotina Revolutiei Franceze.

Or, ca sa repet, diminutivele presupun un fel de umanizare a lumii, ba chiar si a transcendentei. Toate te pot induiosa – dar toate te si pot scoate din sarite. Vorbesti cu masina, o mangai sa porneasca, sau dai cu laptopul de pamant, ca te enerveaza conexiunea la internet. Negociezi, daca e cazul si cu Doamne-Doamne si cu Necuratul – ca oameni suntem. Lumea neinsufletita (de jos) si transcedenta (de sus) se aduc deopotriva in orizontul umanului. Ce face fiecare limba si fiecare popor cu ele, e o alta discutie.

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie? Ceva diferit de ceea ce-i doresc Romanicii, fara doar si poate.

NOTA: Textul a fost publicat si aici: http://www.contributors.ro/cultura/ce-ti-doresc-eu-tie-dulce-romanica/

Anunțuri


One Response to “… dulce Romanica”

  1. 1 C.

    „Romanica” nu are nimic magulitor sau simpatic, e folosit exclusiv in sens peiorativ.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: