… asa a rabufnit Ana dupa un seminar frustrant cu studentii de anul I: „Copiii astia!” Conotatia era limpede: „Copiii astia nu stiu pe ce lume traiesc, nu pun mana pe carte, asteapta sa li se dea totul mura-n gura, etc„. Infantili, ce mai! Sa ne-ntelegem: Ana a facut un masterat, e PhD student, dar ca varsta nu e mai mare (daca e) decat cu maxim patru ani, in medie cu vreo doi. (A inceput scoala la cinci.) Cu toate astea, i se pare ca diferenta e uriasa. Ea se vede ca adult, si-i vede pe ceilalti ca inca iresponsabili copii.

Si nu e singura. Am auzit studenti „seniors” (anul IV de colegiu) sau chiar „juniors” (anul III), referindu-se la „freshmen” (anul I) sau „sophomores” (anul II) cu apelative asemanatoare: „Copiii astia!” Si-mi amintesc cum, in armata, dupa primele sase luni, ne refeream la proaspetii veniti, indiferent de varsta, cu dispretuitorul apelativ de „pifani„. Ce stiu astia? Nu stiu nimic! Sunt doar pifani!

Ceea ce m-a pus pe ganduri 🙂 . Acum, mai mult parca decat odinioara, asistam la o cursa turbata a tineretului, in general, si a adolescentilor in special spre maturitate. Fa ce stii, numai trece linia de sosire! Nu conteaza cum, nu conteaza de ce, important e sa nu mai fii copil, sa nu mai fii adolescent, sa te desprinzi de „pluton”, sa ajungi adult. Daca asta s-ar intampla doar in America, as avea o explicatie logica: Faptul ca poti conduce masina de la 16 ani, dar fuma sau muri pentru tara, daca te inrolezi, de la 18, varsta la care poti si vota, dar bautura iti poti cumpara doar de la 21, creeaza cu certitudine o discrepanta intre realitate si litera legii, o discrepanta care alimenteaza un urias rezervor de asteptare a momentului in care sa poti zice „sunt, in sfarsit, adult si stiu ce fac si fac (fuck?) ce vreau!”

Ar fi frumos dac-ar fi atat de simplu.

Din pacate, din cate-nteleg, fenomenul se manifesta, ca sa zicem asa, plenar si-n Romania, unde granita dintre adolescenta si maturitate e ferm trasata de lege la 18 ani. Explicatia, asadar, precum viata la Kundera, se afla in alta parte.

Unde?

Nu stiu altii cum sunt, vorba lui Creanga, dar eu, cand imi amintesc de anii copilariei, imi amintesc de un moment precis in care, mergand prin fata blocului de pe Strada Libertatii din Brad, m-am oprit si le-am spus tovarasilor de joaca: „Eu, dac-as putea, as opri acum timpul pe loc, sa ramanem si noi si parintii nostri, la varsta asta, ca e tare frumos!” [Nota: Nu zic ca m-am exprimat intr-atat de articulat, dar ideea asta era 🙂.] Oricat mi-as scotoci memoria, nu reusesc sa gasesc vreun moment in care sa fi vrut sa fiu mai tanar sau mai batran decat eram. Nu reusesc sa gasesc vreun moment in care sa fi vrut sa fiu „in alta parte”, temporal vorbind. Spatial, da. Temporal, nu.

Va mai amintiti cantecelul ala din Dirty Dancing cu „I have the time of my life„? (in traducere aproximativa, „traiesc cea mai buna perioada a vietii mele„.) Ei bine, the time of my life a fost cam … toata viata (sic).

Mi-a placut la gradinita, m-am distrat la scoala (mai putin, poate, in ciclul elementar cand, sincer, n-am invatat nimic nou si m-am plictisit de moarte), anii de liceu mi-au fost mai frumosi decat cei din Liceenii, chiar daca la Romana n-am avut niciodata emotii si la Mate am dat de greu … din greu …

… m-am stressat la medicina, dar m-am si distrat copios, pe urma restul a fost, prin comparatie, floare la ureche,  Filosofia, masteratele, pana la doctorat, unde a trebuit sa ma opintesc din nou nitelus. Niciodata, insa, nu mi-am dorit nici sa fiu mai in varsta si nici sa dau timpul inapoi. I had the time of my life si la 20 de ani, si la 30, si la 40. Si, dac-o vrea Doamne-Doamne, poate si la 50.

M-am simtit si ma simt bine in pielea mea „temporala”, de accea poate nici nu inteleg goana asta dupa maturitate a tinerei generatii.

Andrei, bunaoara, a tot asteptat sa implineasca 18 ani, pe urma 21. Acum, ca i-a facut, si-a dat seama ca a fi adult nu e chiar floare la ureche, si-a descoperit ca ramane copilul parintilor sai, i.e., al nostru, cate zile om mai avea.

Avea Ana dreptate: Copiii astia …