… in ultimele zile, dupa uraganul Harvey, auzi expresia asta pe toate canalele media – de la televiziuni, la posturi de radio, si de la politiceni, la decani: „Don’t mess with Texas! Houston strong!” Dupa cum am mai scris aici, sunt, de buna seama sloganuri, povesti pe care ni le spunem unul celuilalt, dar ce altceva mai poti face in mijlocul unui dezastru? Razi sau o iei pe aratura! Povestile astea te-ajuta sa te tragi singur de cizme afara din mocirla, precum Baronul de Münchhausen. Cowboys au chiar o vorba: „Pull yourself up by your bootstraps!„

Zilele acestea, am dat o mana de ajutor unui coleg de la scoala, a carui casa a fost inundata. Abia acum, vazand muntii de mobila, carpete, electronice, parchet si-mai-stiu-e-ce aliniate de-o parte si de alta a strazilor cat vezi cu ochii, realizezi amploarea catastrofei. Unele cartiere sunt complet distruse. In altele, inundatiile au „functionat” cu precizia de bisturiu de care, credeam pana mai ieri, doar tornadele sunt in stare: pe aceeasi strada, langa aceleasi parauri, unele case au fost inundate, altele, cativa metri mai incolo, nu. O diferenta in elevatie de doar cativa centimetri, pe care altminteri n-o vezi cu ochiul liber, poate face diferenta dintre un dezastru si o usoara incovenienta. Vorba ceea: „Daca nasul Cleopatrei era ceva mai scurt …”

Complicatiile, insa, nu se opresc aici. Din cauza cererii imense, sunt greu de gasit camioane sau camionete capabile sa mute de colo pana colo mobila ce-a mai putut fi salvata, spatiile de depozitare sunt si ele ocupate, sub lumina de miere de dupa uraganul Harvey, se desfasoara in tacere, pe telefon, o batalie crancena pe un numar limitat de resurse. Mai mult: unele gradinite sa scoli au fost si ele inundate, si ce faci cu aia micii, daca amndoi parintii lucreaza si n-ai unde-i trimite in timpul zilei?

Si totusi: in ciuda tuturor acestora, lumea inca mai gaseste puterea de-a zambi, oamenii sar sa se ajute cu ce pot. Colegul meu a aruncat, practic, vreo 8/10 din tot ce era in casa. Si, la fel ca el, au procedat toti vecinii. Strada era plina, de o parte si de alta, cu munti de amintiri bune de-acum de aruncat la gunoi. Si el, si sotia, insa, mai aveau timp de cate o gluma, la rastimpuri.

„Could have been worse.„/Putea fi mai rau.

Asa e. Un dezastru de felul asta fie te distruge, fie te face mai intelept.

Houston strong!

… in Macondo-ul lui Gabriel Garcia Marquez, dintr-Un Veac de singuratate a plouat patru ani, unsprezece luni si patru zile. In Houston a inceput de alaltaieri, cu uraganul Harvey, dar de ieri incoace a plouat mai mult decat ploua in mod normal intr-o jumatate de an. Pe alocuri, au cazut si o mie de litri de apa pe metrul patrat!

Multe autostrazi s-au transformat in rauri …

Oamenii umbla pe strazi cu apa pana la piept.

La noi in cartier n-a fost asa de rau (deocamdata), desi strada s-a facut si ea rau.

Apa s-a apropiat la trei metri de casa. Trotuarele si trei sferturi din gazonul din fata casei e sub apa. Stai si te uiti cum creste. Ce sa mai si faci? Mai vorbesti cu vecinii, dintre care unii locuiesc aici de peste douazeci de ani si n-au mai vazut asa ceva.

Totul depinde de cat va mai ploua. Si unde.

Ce sa mai si faci? Te uiti cum copiii se joaca in strada inundata si zambesti.

Conform Legilor lui Murphy, maine va fi mai rau 🙂

Yet this is Texas! We’ll get through it!

… poate ca stiti, poate ca nu, astazi in SUA am avut prima eclipsa totala de soare din ultimii 99 de ani. Am mai prins una in Romania, in 1999, dar la Cluj era deja innorat, asa ca mare lucru n-am vazut, decat o ora ceva mai intunecoasa. Anul acesta, la Houston, nu era nici macar totala, ci pe undeva la 60-65%, asa ca mari asteptari nu mi-am facut. Nici ochelari „de eclipsa” nu mi-am luat.

Si bine-am facut. Cand a inceput, pe la 11:30, vazut cu ochiul liber, soarele stralucea in continuare bine-merci. Cu ochelarii speciali, insa, vedeai clar cum luna incepuse sa muste deja din soare. La maximul eclipsei, adica pe la 1:15 pm, desi soarele stralucea aproape la fel, iar lumina de-afara era de genul „trece un nor mai gros prin dreptul soarelui”, cu ochelarii vedeai cum mai bine de doua treimi din soare era acoperit de luna. Cu ochiul „liber”, nici n-ai fi banuit.

Am vorbit si cu cineva care locuia intr-o zona in care eclipsa a fost de 96%. Totala, cum ar veni. Cam acelasi lucru.

Ceea ce ne demostreaza inca o data diferenta – altminteri insesizabila – intre aparente si esente. Intre ceea ce pare a fi si ceea ce este. Dar pentru asta iti trebuie ochelari speciali. Filosofici, am putea spune 🙂

Uite insa si-o veste buna: nici o eclipsa totala nu e chiar intr-atat de totala precum ii spune numele. Nu se face chiar noapte. Ceea ce inseamna, ca nici „eclipsa totala a inimii” cantata de Bonnie Tyler, nu e chiar intr-atat de dramatica. [Nota: Video-ul e tampitel, eufemistic spus, desi muzica si versurile sunt exceptionale. Iaca inca o dovada ca e mai bine ca unele sa fie privite doar cu ochii mintii 🙂 ]Lumina mai este. Totul e sa nu-ti pui ochelarii speciali ca s-o privesti in fata.

Si, oricum, trece. Ca de aia e eclipsa.

… dupa cum cei care urmaresc viata politica din SUA stiu deja, in ultimele zile isteria monumentelor si statuilor confederate a atins cote maxime. Cum scriam acum cateva luni, au aflat si ei, abia acum, ca ungurii l-au omorat pe Mihai Viteazul 🙂

Si iaca, in plina criza a politicii simbolice, ne-am pus si noi pe casa, dupa cum promisesem, steagul romanesc langa cel american. Multumesc, Mihnea!

… pentru ca toate pe lumea asta au un sfarsit. Pana si povestile. Pana si povestile despre povesti. Pana si povestile despre Povestea Porcului. [Nota: In Cartea  a VIII-a a Republicii, personajul Socrate constata ca tot ceea ce “vine in existenta” e supus coruptiei si, eventual, mortii – pana si Republica.] Am discutat pana acum posibile interpretari sociologice si psihologice ale povestii. Desi mai mult sau mai putin superficiale, mai mult sau mai putin jucause, aceste niveluri au rostul lor bine definit. “Mesajul” sociologic al povestii ii aduce pe oameni impreuna, ii invata cum sa con-vietuiasca in asa fel incat toata lumea sa beneficieze de pe urma societatii, le spune ce e bine si ce e rau si le explica de ce. “Mesajul” psihologic, pe de alta parte, se adreseaza individului ca atare, nu societatii. Il invata cum sa-si gestioneze “piticii”, cum sa calatoreasca prin subconstient, vorba lui Jung, cum sa-si invinga proprii demoni.

Toate acestea sunt folositoare la casa omului.

Dar toate acestea raman vulnerabile – si, la urma care scapa turma, ineficente – cata vreme nu sunt atasate “mesajului metafizic”. Altminteri construiesti, in aer, castele de nisip. Altminteri, incerci precum Stan, intr-un film mut cu Stan si Bran, sa te cateri pe-o franghie care nu-i legata de nimic. Nu de pomana Aristotel a scris nu doar “Fizica”, ci si “Metafizica”. Pentru ca lumea asta nu e un castel de nisip cladit in vazduh, altminteri n-am mai fi aici sa discutam despre asta. [Nota: Pour les conaisseurs, “cearta” dintre John Rawls si Habermas e interesanta si dureroasa din acest punct de vedere – e  ca si cum ai asista la cearta dintre doi orbi pe tema “care vede mai bine?” Nu stii ce sa faci: sa razi au sa plangi? Ceea ce-ar aduce in disutie o alta poveste, cea a Imparatului “C-un ochi rade, c-un ochi plange”.]

In Evul Mediu, dezbaterea despre cuvenita randuiala a stiintelor era un subiect major, atat in lumea crestina, cat si in cea musulmana sau iudaica. In primele universitati, nu puteai absolvi nici Teologia, nici Dreptul, nici Medicina, daca nu graduai mai intai in Filosofie. De aici si titulatura de PhD (Doctor in Filosofie, indiferent de specialitate.) Mai mult sau mai putin voalat, atat musulmanii cat si evreii din Evul Mediu au sugerat ca filosofia s-ar situa mai sus decat teologia, care ar fi mai buna doar pentru “masele largi de oameni ai muncii”. [Nota: Vezi, bunaoara, diferenta in ierarhia stiintelor la Alfarabi, intre Enumerarea stiintelor si Cartea religiilor.] Filosofii crestini, pe de alta parte, au fost mai umili, sustinand deschis ca filosofia ar fi slujnica teologiei, nu invers. [Nota: Aquinas ar fi aici exemplul cel mai cunoscut, dar cu siguranta nu singurul si nu cel mai important la vremea respectiva.] Filosofia in culturile iudaica si islamica a disparut, practic, dupa 1300. Filosofia a supravietuit in lumea crestina pana-n ziua de azi. Bate saua sa priceapa iapa.

Sau porcul. Pentru ca, sa nu ne luam cu vorba si sa uitam, subiectul povestii e un porc adoptat de niste batrani disperati ca nu au copii.

Cat de batrani sunt batranii? Povestea ne spune ca mosul are o suta de ani, iar baba nouazeci. Mai stim de un asa cuplu? Mai stim, daca citim Biblia si cunoastem povestea lui Avram si a lui Sarai. El avea o suta de ani, ea avea nouazeci, si n-aveau alt copil in afara lui Ismail, facut de catre Avram cu o sclava, la indemnul si cu cu incuviintarea femeii (Geneza, 15-17). Isaac se naste pe urma. Dar mai intai, Doamne-Doamne le schimba numele. Avram devine Avraam, iar Sarai, Sara. Un nou destin, un destin imposibil, presupune un nou nume. [Nota: Povestea lui Avraam si a Sarei mai are multe detalii fascinante, care ar putea ilumina si mai bine Povestea Porcului. Dar (a) presupun ca cititorii le cunosc, si (b) nu intentionez – inca – sa scriu o carte pe tema asta, desi incep sa iau tot mai in serios posibilitatea.]

Cand afla ca Sara va ramane insarcinata, pe Avraam il bufneste rasul, cum il bufneste pe Imaparta cand afla ca porcul se angajeaza sa construiasca podul.

Si-acum sa ne gandim: Cine e singurul personaj din toata povestea caruia ni se dezvaluie numele? Si cand? Avem un mos si-o baba, un imparat si-o imparateasa, avem o printesa si un porc, trei Sfinte (Miercuri, Vineri si Duminica) carora le stim de la bun inceput numele, cativa servitor si servitoare, niste jivinii si-un ciocarlan schiop. Ei bine, singurul care isi dez-valuieste (!) adevaratul nume e porcul. Nu si-l dez-valuieste in prima noapte in care isi leapada pielea de porc, transformandu-se (transsubstantiindu-se?) intr-un print, ca pielea de porc nu e voal, ci doar atunci cand fata ii arunca pielea in foc. Abia atunci cand nu mai are o “piele” care sa-l ascunda in zorii zilei. Abia atunci e fortat sa se dez-valuiasca. “Şi dacă vei avea cândva nevoie de mine, atunci să ştii că mă cheamă Făt-Frumos şi să mă cauţi la Mănăstirea-de-Tămâie.” [Nota: Sa nu uitam, in aceeasi fraza in care Fat-Frumos isi dezvaluieste numele, dezvaluieste si numele locului in care poate fi gasit – o manastire. De tamaie. Intr-o pestera.]

Si-acum sa ne mai gandim o data: Mosul, curat la suflet din cate se-ntelege, merge “incotro vede cu ochii” – iar ochii il atrag spre … o mlastina! In mlastina, in mocirla, se afla o scroafa cu doisprezece purcei. Acum, cand auzim cifra doisprezece, suntem trimisi automat spre semnficatia cifrei: douasprezece luni ale anului, doisprezece apostoli. Atata doar ca asistam la o rasturnare de situatie. In loc de Iisus avem “scroafa”, despre care aflam ca “era viespea care înălbise pe dracul, îngrijitoarea de la palatul lui Făt-Frumos, o vrăjitoare straşnică, care închega apa şi care ştia toate drăcăriile de pe lume. Dar numai un lucru nu ştia hârca: gândul omului.” Dracoaica ingrijeste palatal lui Fat-Frumos! Le stie pe toate, dar nu “gandul omului”. Asta e punctul ei slab. Calcaiul lui Ahile, daca doriti.

Gandul omului poate bate rautatea.

Povestea e clar pe dos: In loc de apostoli, avem “doisprezece purcei, care şedeau tologiţi în glod (tolaniti in noroi) şi se păleau la soare. Scroafa, cum vede pe moşneag că vine asupra ei, îndată începe a grohăi, o rupe de fugă, şi purceii după dânsa. Numai unul, care era mai ogârjit, mai răpănos şi mai răpciugos, neputând ieşi din glod, rămase pe loc.

Cand il vede pe mos, scroafa fuge, grohaind (zice ea ceva), si unspreezece dintre cei doiprezece purcei o urmeaza. Din instinct. In fata nevinovatiei, raul o rupe, din reflex, la fuga.

Aparent sa fugi din mocirla e lesne. Numai unul ramane pe loc. In glod.

Sa ne gandim.

Stim deja ca e o poveste “pe invers”. Scroafa e opusul lui Iiisu. In cazul lui Iisus si al celor doisprezece apostolic, unul singur iese in evidenta, tradand. Iuda. In cazul purceilor, unul singur iese in evidenta, refuzand (sau neputand) s-o ia la fuga. Fat-Frumos. El, care arata ca un porc, dar sfarseste facand un pod “cum nu se mai afla pe lumea asta”, in lumea aceasta, acolo unde cei care arata ca printi, nu reusesc si-si “pierd capetele”. [Nota: Haideti, ca nu-i greu de inteles ce inseamna, in fapt, sa-ti “pierzi capul”. Doar porcul ramane “cu capul pe umeri”. Doar porcul nu-si pierde ratiunea.]

Sa n-o mai lungim: podul e intre “fizica” si “metafizica”. Intre lumea aceasta si cea de dincolo. Si, pana la porcul de Fat-Frumos, nu mai fusese vazut pe lumea aceasta. Atata doar ca podul poate disparea in orice clipita, la fel de miraculos cum a aparut.

Miracolele sunt fragile.

Podurile dintre lumea aceasta si cea de dincolo sunt fragile.

Dragostea e fragila, pentru ca e pod.

“Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor” (Corinteni, 13:1).

Cand vine vorba de dragoste, nu te iei dupa spusele unuia sau alteia, zice povestea: “pentru că ai ascultat de sfaturile altora, de ai nenorocit şi căzăturile ieste de bătrâni, m-ai nenorocit şi pe mine şi pe tine deodată!” Nu e, insa, totul pierdut. Dimpotriva. Abia dupa ce treci prin mlastina, abia dupa ce musti din mar si pici din Rai, abia atunci. Fata are de-acum un nume pentru porc, numele adevarat, si un loc unde sa-l gaseasca. “Şi dacă vei avea cândva nevoie de mine, atunci să ştii că mă cheamă Făt-Frumos şi să mă cauţi la Mănăstirea-de-Tămâie.” Daca are nevoie, fata pacatoasa stie de-acum unde si ce sa caute. Vorba lui Pascal: “Nu Te-as cauta, daca nu Te-as fi gasit.” Simplu spus, cand cauti ceva, stii deja ce cauti, deci, intr-un fel, l-ai gasit deja. Nu e pierdut. N-are cum.

Urmeaza pocainta. “M-au adus pacatele”, ii raspunde fata Sfintei Miercuri cand o intreaba ce cauta pe-acolo. Iar ciocarlanul schiop, dupa ce-o duce la pestera in care se afla si Manastirea de Tamaie, si podul de aur, si palatul cu Fat-Frumos cu tot in el, ii spune sa mai stea trei zile la fantana, “că încă eşti nemernică pe aceste locuri şi tot n-ai scăpat de primejdii” Cine mai sta “la fantana”? Femeia Samariteanca (Ioan 4 – din nou, aici ar fi multe de spus, dar raman fidel punctelor (a) si (b) enuntate mai sus.)

Ce e pocainta? Pocainta e recunoasterea limitelor. Pocainta e rationala, pentru ca ratiunea isi recunoaste limitele, precum femeia Samariteanca pusa in fata evidentelor. “E rational sa nu pot intelege totul rational.” Iar fata de imparat intelege asta. E fortata sa inteleaga asta. Asa ca implora. Se roaga: “Făt-Frumos! Făt-Frumos! Fie-ţi milă de două suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani, cu osânda cea mai cumplită! Şi întinde mâna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, să plesnească cercul şi să se nască pruncul tău, că nu mai pot duce această nefericită sarcină!”

Si miracolul se intampla.

Si miracolul de-al doilea e mai miracol decat micacolul dintai. Pentru ca abia acum vrajitoarea e rupta in bucati, abia acum fata poate naste, abia acum podul si palatal si parintii sunt cu totii asezati bine in lumea aceasta, nu doar in cealalta, abia acum fata si Fat Frumos se pot casatori. Abia acum, ne-ascultarea fetei isi arata roadele. Toate roadele.

Pana la urma urmei, urma care scapa turma, fata-fara-de-nume rezolva problema mai bine decat Fat-Frumos.

Asta e Hegel. Sau intelepciunea Zen: “Pentru cei care nu stiu nimic, arborii sunt arbori, muntii sunt munti, si apele, ape. Pentru cei care stiu cate ceva, arborii nu mai sunt arbori, muntii nu mai sunt sunt munti, si nici apele, ape. Iar pentru cei care stiu, arborii redevin arbori, muntii, munti, iar apele, ape.”

Povestea Porcului nu e decat, vorba lui Hegel, trandafirul din crucea prezentului.

Ca de n-ar fi, nu s-ar povesti.

Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus Povestea Porcului asa. Dar n-am incalecat si pe-o capsuna, caci nu v-am spus o mare si gogonata minciuna.

Doar cateva mai mici.

P.S. Textul a aparut – cu o „Nota” in plus – si pe http://www.contributors.ro

… acum vreo doua saptamani, fara sa spuna nimic, Andrei si Alec s-au apucat sa instaleze pe cosul casei steagul american. In curand il vom avea si pe cel romanesc, fluturand „umar la umar” – c-asa merg lucrurile (mai sunt niste tehnicalitati care trebuie rezolvate).

… in timpul asta, eu mi-am petrecut vreo zece ore pe zi, in ultimele zile, citind documetele epocii si scriind la o carte pe tema asta. Cred ca sunt mai american decat americanii 🙂 E fascinanta perioda. E istoria in mars, si – dupa toate studiile – nu stii cat a fost intelepciune practica – phronesis – si cat degetul lui Doamne-Doamne impingandu-i pe americani sa schimbe lumea.

… imnul a fost scris in timpul „raboiului uitat” cu Marea Britanie, din 1812, iar muzica – are si istoria ironiile ei – e „plagiata” de la The Anacreontic Song, un cantec al unui club … londonez! complicat de cantat pentru a verifica daca membrii clubului sunt prea beti sau nu.

Mai conteaza? Dupa cum spunea Machiavelli inca din secolul al XVI-lea, istoria e scrisa de invingatori. Vae victis! 🙂

Da, americanii sunt, fundamental, niste tarani smecheri. Sunt patrioti din nevoie. Pentru ca n-au istorie (ce-s 241 de ani la scara istoriei? Sparta a rezistat mai bine de 800, ca sa nu mai vorbim despre Imperiul Roman; nici cel Britanic nu s-a descurcat rau). Dar, tocmai pentru ca sunt, fundamental, tarani (rednecks), sunt fundamental cinstiti. Cam ca maramuresenii. Sau oltenii – „cin’ se ia cu mine bine, ii dau haina dupe mine/cin’ se ia cu mine rau/ sa-l fereasca Dumnezeu„. Sau motii. Nu vrei s-o vezi pe tanti Veta punandu-si „manurile-n cap”, frecandu-si baticu’ in sus si-n jos. E pericol. Nu vrei ca Uncle Sam sa „put your name on the top of the list„. Oamenii astia au reusit, cumva, sa ingenuncheze Imperiul Marii Britanii. Au fost, intr-un fel, mai englezi decat englezii.

Nu mi-e rusine ca sunt (si) american, dupa cum nu mi-e rusine ca sunt roman. (Toate masinile noastre au steagul Romaniei pe ele.)

Nu poti trai fara o identitate. Sau mai multe.

Important e sa stii cum sa le gestionezi.

Happy Fourth of July!

… din sarma.

… „litza”, ii mai spuneam, daca isi aminteste cineva de „litza”.

… si-acum, dac-am ispravit cu nivelurile mai superficiale, cele sociologice, ale povestii (soriciul porcului, cum ar veni), sa incepem a ne apropia, incetisor, de miezul povestii. Dar pentru asta, trebuie sa trecem mai intai prin slanina.

Dar daca Povestea Porcului nu e despre un mos si-o baba, un imparat si-o imparateasa, o fata si-un porc? Daca toate acestea – intreaga poveste – e menita a ne dezvalui ceea ce se petrece inlauntrul nostru, inlauntrul fiecaruia dintre noi? Daca inlauntrul fiecaruia dintre noi se afla un mos si-o baba, un imparat si-o imparateasa, o fata si-un porc? Ba chiar si un pod de aur care sa lege doua lumi intre ele? [Nota: Jorje Luis Borges a scris o poveste scurta despre Imparatul Galben si un poet – Parabola Palatului – unde o imparatie intreaga incapea intr-un poem, si-atunci de ce nu intr-o singura minte?] E o posibilitate ce se cuvine a fi luata in considerare cu toata seriozitatea, pentru ca povestile – toate povestile – in afara de rostul de-a ne invata despre lume – nivelul sociologic) mai au si rostul de-a ne invata cate ceva despre noi insine (nivelul sa-i spunem psihologic). Si nu numai.

Sa ne gandim. Noi, pre noi insine.

Poate ca ideea ca pana si batranii (baba si mosul) vor sa aiba copii, vrea sa ne spuna ca (1) inlauntrul fiecaruia dintre noi exista (a) o latura masculina si una feminina; (b) ca amandoua pot imbatrani “sterpe” (cum ar veni, pot incremeni in proiect). Simplul fapt ca imbatranim (mosul are o suta de ani, baba, nouazeci) nu ne face automat nici mai fericiti, nici mai intelepti. Putem, daca nu facem nimic, ramane “albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea”. (2) ca, pentru a evita aceasta perspectiva, pentru a reusi sa imbatranim frumos, avem nevoie de “copii”, adicatelea de (a) trairi proaspete si (b) de ganduri proaspete. Pe care, daca nu le putem avea, le putem macar adopta din lumea larga. C-asa ne spune povestea.

La inceput, e buna orice traire = nu e nevoie sa fie om, poate fi orice jivina [Nota: Cati mai stiu cuvantul asta?]. Omul e vorbitor, inzestrat cu ratiune. Aristotel, buanoara, spunea ca suntem fiinte politice – zoon politikon – pentru ca suntem inzestrati cu darul vorbirii (mai putin cunoscutul zoon logon ekhon), care ne permite sa gandim in abstract. Fara cuvinte precum “abstract” nu putem gandi abstractul. Fara un cuvant precum “infinit”, nu putem gandi infinitul. Sau fericirea. Iubirea. S.a.m.d. Ati prins ideea.

Mai pe urma, insa, simpla traire nu ne mai este indeajuns. Cand vede pentru prima oara porcul, baba devine “sprintena ca o copila”. Daca porcul e o traire, baba dinlauntrul fiecaruia dintre noi se bucura, ia trairea, o spala, o pupa, o ingrijeste. [Nota: Observati, rogu-va, ca baba din noi vrea trairea proaspata, nu mosul. Mosul doar executa ce-i spune baba. Povestea nu ne spune ca mosul s-ar bucura.] Mai pe urma, insa, “inima se jigneste”, ne spune povestea. De ce? Pentru ca porcul, aka trairea nu ne poate vorbi. Nu ne poate spune “tata si mama”. [Nota: Desi baba e factorul decizional, activ, cel care urneste lucrurile inlauntrul fiecaruia dintre noi, povestea ni-i oranduieste, de fiece data, invers: “un mos si-o baba”, “tata si mama”. Cu putina rabadare vom intelege, poate, si de ce.] Simplu spus, dupa o vreme, simpla tarire nu ne mai satisface. Vrem mai mult. Vrem ca trairea sa aiba un rost. Un sens. Vrem ca trairea cu pricina sa ne vorbeasca.

Pana atunci, insa, aflam ca inlauntrul fiecaruia dintre noi se mai afla, in afara de-un mos si de-o baba, si un imparat si o imparateasa. Ei au copii – o fata – dar tot nemultumiti sunt, numai ca aici rolurile se inverseaza. Nemultumit, deocamdata, e imparatul. (Despre imparateasa, povestea nu ne spune nimic.) De ce e nemultumit imparatul, chiar daca are o copila – frumoasa, se intelege, si “vorbitoare” si ascultatoare? Pentru ca vrea “un pod de aur pardosit cu pietre scumpe şi fel de fel de copaci, pe de-o parte şi de alta, şi în copaci să cânte tot felul de păsări, care nu se mai află pe lumea asta”. Cu alte cuvinte, vrea ceva aparent imposibil. Ceva care nu-i de pe lumea aceasta. Realitatea de zi cu zi nu il mai satisface.

Si-abia atunci, pus in fata visului imposibil al imparatului, porcul incepe sa vorbeasca. Iar mosul – nu baba! – crede ce-i spune porcul. Mosul asculta si de baba si de porc, cu toate riscurile. Sa nu uitam, insa, ca porcul e o traire noua. O traire care ne scoate din rutina, si de care ne indragostim. Trairea incepe sa vorbeasca, capata sens sau rost, abia pusa in fata unei provocari imposibile in aparenta. Trairea face promisiuni de care, surprinzator, se achita. Construieste, pe dinaluntrul nostru, un pod de aur intre doua lumi – cea saraca si cea bogata. Mosul si baba, pe de o parte, imparatul si imparateasa, pe de alta.

Pod pe care trece fata (fara nume!)

Sa recapitulam: fata imparatului (al carei rost pare a fi acela de a-l asculta pe imparat si de-al ajuta sa-si implineasca visul imposibil), se duce, ascultatoare, la palatul porcului si – pentru ca se supune, afla ca porcul e, de fapt Fat Frumos. Cu alte cuvinte, afla ca trairea cu pricina nu doar poate satsiface setea de imposibil si de dincolo de realitatea cu zi cu zi, dar are si ea, trairea, la randu-i, un rost. Inlauntrul trairii se afla rostul. Dar nu tot timpul. Doar noaptea, cand toata lumea doarme, trairea isi dezvaluie rostul. Altfel spus, deocamdata trairea isi dezvaluie scopul doar in vis.

Pentru printesa si pentru imparateasa, aceasta insa nu e de ajuns. De-acum, dupa ce, ascultand, au dat de mai bine, vor mai mult. Imparatul e multumit de ce are – un pod de pe alta lume, dar in aceasta lume – si e speriat sa nu piarda totul. Imparateasa, nu. Imparateasa si fata – pana atunci ascultatoare – devin ambitioase, si vor mai mult. Ard pielea porcului. Forteaza astfel rostul trairii la lumina zilei. Si-atunci sunt pe punctul de-a nenoroci pe toata lumea care vorbeste.

Sa ne gandim.

Daca toate acestea se petrec – sa nu uitam! – inlauntrul fiecaruia dintre noi (sau s-ar putea petrece) asta inseamna ca aducerea brutala a unei trairi in lumina ratiunii, arderea soriciului, cum s-ar spune, te poate nenoroci pe dinlauntru. Nu toate trairile pot fi rationalizate fara a-ti asuma riscuri imense. Vorba lui Wittgenstein, “despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie sa se taca”. [Nota: Fraza, aflata la sfarsitul Tractatus-ului, e scoasa din context, dar se potriveste aici. N-are legatura cu Wittgenstein. De fapt, inclin sa cred ca Wittgenstein ar fi oripilat sa afle ca lumea isi aminteste de el datorita sau din cauza acestei singure fraza din Tractatus.] Ganditi-va doar cum ar arata lumea asta daca toti baietii ar rationaliza, pe urmele lui Freud, ca ar vrea, in subconstient, sa-si omoare tatal si sa se culce cu mama? Sau fetele, ca ar vrea sa se culce cu tatal, etc? Sau daca ne-am apuca, in devalmasie, sa vedem in orice “pornire” altminteri fireasca, un conflict subliminal?

E un dans pe sarma care se petrece inlauntrul fiecaruia dintre noi. Pe de o parte, daca incepi sa-ti rationalizezi toate trairile, risti sa ramai fara niciuna. Pe de alta, daca nu ti-o rationalizezi pe niciuna, risti sa traiesti toata viata cu un porc pe dinlauntru si cu “inima jignita”. Din perspective total diferite, Confesiunile Fericitului Augustin, bunaoara, sau Autobiografia lui John Stuart Mill vorbesc despre acelasi lucru.

In plus, nu toate trairile au un rost. Unele doar sunt. Nu trebuie psihanalizate. E plina lumea de porci care nu vorbesc si toata lumea e multumita. Or, excesul de psihanaliza tocmai asta presupune – ca-n fiecare porc se ascunde un Fat Frumos. Cei care spuneau si cei care ascultau Povestea Porcului stiau atata lucru: ca regula generala, porcul nu vorbeste. Pana si Hegel vorbea despre pericolul supra-filosofarii (iar Hegel numai de simplitate nu poate fi suspectat.) Ca regula generala, porcul e bun doar de mancat. Porcii care vorbesc sunt doar exceptia.

Ce urmeaza in poveste?

“Ea, văzându-se acum aşa de nenorocită şi oropsită, ce să facă şi încotro s-apuce? Să se ducă la părinţi? Se temea de asprimea tată-său şi de şugubaţa defăimare a oamenilor! Să rămână pe loc? Nu avea cele trebuitoare şi-i era lehamete de mustrările socrilor.” Altfel spus, doar obligata, ratiunea cedeaza. Daca nu, o ia razna. Face, in limbaj contemporan, un panick attack. Doar obligata, ratiunea realizeaza ca, uneori, e mai important sa nu mai rationeze. Sa se lase dusa de trairile pe care nu le poate controla. Au si porcii rolul lor. Si-asa se pocaieste. Inceteaza a se mai trufi ca le poate rezolva pe toate doar aruncand o piele de porc in foc. Urmeaza o calatorie initiatica pe dinlauntrul fiecaruia dintre noi. [Nota: In unele versiuni, aici intervin cele sapte, noua, sau doisprezece perechi de opinci de otel care trebuiesc rupte pana ajungi la solutie.] Fata se lasa dusa “unde vede cu ochii” sau “pe unde-o duc pasii”. Iar pasii o duc prin taramuri din ce in ce mai misterioase, din ce in ce mai pline de jivine din ce in ce mai teribile.

Aici nici nu mai e metafora.

Jung spunea ca-n momentul in care, stand in fotoliu, te scufunzi in propriul subconstient trebuie sa fii constient ca te supui unor riscuri teribile. Intalnesti pitici, serpi si alte jivine – precum fata din poveste. Vorbea cat se poate de serios. O poti lua razna.  Nietzsche, pasionat de psihanaliza, a luat-o [Nota: iubita sa – si a lui Paul Rée – mai tarziu a lui  Freud si Rilke – Lou Andreas-Salomé, a fost printre primele femei certificate in psihanaliza. Lui Nietzsche nu i-a parea folosit; si nici ei.) Cand te scufunzi in propriul subconstient, povestile ajuta mai mult decat psihanaliza. Acolo, in lumea de dinlauntrul tau, ai nevoie de ajutoare – Sfanta Miercuri si Sfanta Vineri si Sfanta Duminica, si ciocarlanul schiop.

Si toate acestea pentru a ajunge intr-un sfarsit, dupa toate peripetiile, la Manastirea de Tamaie dinlauntrul tau. E intr-o pestera. Manastirea si palatal lui Fat Frumos si chiar podul de aur sunt aici – intr-o pestera. In ascunsul ascunsului fieacaruia. Dar incercarile nu sunt gata. Mai trebuie sa-ti mituiesti de trei ori obstacolele. Vrajitoarea. Umbra. Vestea buna, cum spuneam, e ca partile astea rele ale sufletului se lasa usor cumparate. Trebuie doar sa le cunosti punctele slabe. [Nota: Oricat ar fi de tentanta, alegoria pesterii din Republica lui Platon nu va fi folosita aici.]

In isihasm, asta s-ar numi “pogorarea mintii in inima”. Rugaciunea inimii.

Oamenii aia, care stateau in pustie cu zecile de ani, stiau mai multa psihanaliza decat toti psihanalistii de astazi la un loc, ca altceva nu aveau de facut decat sa se bata cu proprii pitici.

*

Dar, sa nu ne grabim. Sa ne apropiem incet de miezul placerilor.

Carl Gustav Jung zicea ca barbatii au un subconstient/suflet feminin (anima), pe cand femeile au unul masculin (animus). Daca stam sa ne gandim, teoria e de bun simt. Amintiti-va despre istoria Facerii, pomenita intr-un capitol anterior: Eva rationeaza (gresit, dar rationeaza), Adam musca nu-se-stie-de-ce. C-asa-i zice Eva. Amintiti-va de toate cazurile pe care le cunoasteti din experienta personala in care femeia, dincolo de rasete, lacrimi, sau crize de nervi (ne-prefacute!) isi urmareste cu “sange rece” interesul pe termen lung. Si de toate cazurile in care barbatii, oricat de “macho” sau de intelepti ar parea, o iau razna cand ii izbeste asa-numita “vara indiana a hormonilor”, divorteaza, se iau cu o secretara tanara, sau fug la Paris sa picteze, precum Gauguin. [Nota: In cazul “anima” si “animus”, Jung vorbea despre subconstientul colectiv, dar pentru ce sunt povestile, daca nu taman pentru acest subconstient colectiv, din care se hranesc si pe care-l alimenteaza, cam ca-ntr-o banda Moebius, fara de sfarsit?]

Dar asta nu-i tot.

Tot Jung ne spune ca anima (cum ar veni, sufletul barbatului) are patru niveluri de dezvoltare: Eva, Elena (din Troia), Maria si Sofia.

Sa ne gandim.

Eva ar fi femeia pur si simplu (chiar daca nu neaparat nici pura, nici simpla; e femeie). Asa e, la inceput, si fata imparatului (fara nume!). Nu-si pune intrebari, n-are mari indoieli. Spune povestea: „Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie”. Şi s-a apucat de gospodărie.”

Elena (din Troia) e “femeia activa” – vorba lui Caragiale, “juna sunt, bela sunt, de nimeni nu depand”, chiar daca nu e intru totului tot un model de virtute. E femeia care-si ia (cat isi ia pentru cunoscatorii povestii Elenei din Troia) destimul in maini. In povestea noastra, fata ramane insarcinata, necasatorita fiind, cu “porcul” de Fat Frumos, trece la actiune (la indemnul mamei), si-arunca pielea de porc in foc. Urmeaza, dupa cum stim, catastrofa.

Maria e Sfanta. Nimic din ceea ce face nu poate fi “cu pacat”. Cand, in poveste, fata e intrebata de catre Sfanta Miercuri “Ce te-a adus aici?’, fata raspunde, fara ezitare: “M-au adus pacatele.” Intreaga calatorie e una de penitenta, initiatica. [Nota: Trezirea! Asta se intampla inlauntrul fiecaruia dintre noi!]

Sofia e de la grecii vechi si e “intelepciune”. Filo-sofia nu e intelepciune. E doar dragoste de intelepciune. O chemare neostoita spre intelepciune. Spre pestera. Spre Fat Frumos. [Nota: Repet, nu ma ating de alegoria pesterii a lui Platon.]

Sa ne amintim sfarsitul povestii: Acum, aduceţi-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă când s-a însurat. Dar acum a făcut şi nunta şi cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit şi nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva.”

Abia acum s-a facut “nunta”. [Nota: Povestea e adresata “oamenilor buni” – asta s-ar numi, in zilele noastre, “positive reinforcement” – daca asculti povestea, esti bun, inalt, frumos si destept.] Abia acum “trairea” s-a cununat cu “ratiunea”, subconstientul cu constientul. Iar asta nu e de colea. Asta e un eveniment exceptional, ca “nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva.”

Ce ne spune povestea? Povestea ne indeamna sa fim realisti – marea majoritate a lumii nu ajunge la o asemenea impacare a constientului cu subconstientul. Mai degraba ramane la “Ce sa fac? Ma culc si cu porcul”. Iar asta nu e sfarsitul lumii. Nu suntem cu totii meniti sanatatii mentale perfecte. De fapt, vorba cantecelului, “pai, hai sa ne avem ca frati/toti suntemputini luati”. C-asa merg lucrurile, vorba lui Kurt Vonnegut. Sa nu ne luam prea tare in serios.

Putin spirit de saga n-are a strica nimanui.

 Şi numai cât a gândit Făt-Frumos, şi îndată au şi fost de faţă părinţii împărătesei lui şi crescătorii săi, baba şi moşneagul, îmbrăcaţi iarăşi în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Şi s-a adunat lumea de pe lume la această mare şi bogată nuntă, şi a ţinut veselia trei zile şi trei nopţi, şi mai ţine şi astăzi, dacă nu cumva s-a sfârşit.”

In acest moment, care “mai tine si astazi, daca nu cumva s-a sfarsit”, se desfasoara vietile noastre. Pe un pod de aur, intre un mos si-o baba (de-acum in “porfira imparateasca”, pentru ca l-au ales, crescut si crezut pe Fat Frumos), si-un imparat si-o imparateasa care nu s-au multumit cu ceea ce aveau, asa ca imparatul si-a droit un pod intre cele doua lumi. L-a avut, datorita fetei, l-a pierdut, din cauza fetei, si l-a recastigat datorita fetei.

Dinlauntru.

Vorba ceea: Cine are urechi de auzit, sa auda. Iar cine nu intelege, sa nu inteleaga (vezi si Matei 13).

Si-acum, c-am sacrificat porcul, cu sorici si slanina cu tot, putem, in sfarsit, gusta din miezul placerilor interpretarii. [Nota: Miezul placerilor, ca orice miez, de fruct sau porc, e mai mic.]

(Va urma)