… pentru ca toate pe lumea asta au un sfarsit. Pana si povestile. Pana si povestile despre povesti. Pana si povestile despre Povestea Porcului. [Nota: In Cartea  a VIII-a a Republicii, personajul Socrate constata ca tot ceea ce “vine in existenta” e supus coruptiei si, eventual, mortii – pana si Republica.] Am discutat pana acum posibile interpretari sociologice si psihologice ale povestii. Desi mai mult sau mai putin superficiale, mai mult sau mai putin jucause, aceste niveluri au rostul lor bine definit. “Mesajul” sociologic al povestii ii aduce pe oameni impreuna, ii invata cum sa con-vietuiasca in asa fel incat toata lumea sa beneficieze de pe urma societatii, le spune ce e bine si ce e rau si le explica de ce. “Mesajul” psihologic, pe de alta parte, se adreseaza individului ca atare, nu societatii. Il invata cum sa-si gestioneze “piticii”, cum sa calatoreasca prin subconstient, vorba lui Jung, cum sa-si invinga proprii demoni.

Toate acestea sunt folositoare la casa omului.

Dar toate acestea raman vulnerabile – si, la urma care scapa turma, ineficente – cata vreme nu sunt atasate “mesajului metafizic”. Altminteri construiesti, in aer, castele de nisip. Altminteri, incerci precum Stan, intr-un film mut cu Stan si Bran, sa te cateri pe-o franghie care nu-i legata de nimic. Nu de pomana Aristotel a scris nu doar “Fizica”, ci si “Metafizica”. Pentru ca lumea asta nu e un castel de nisip cladit in vazduh, altminteri n-am mai fi aici sa discutam despre asta. [Nota: Pour les conaisseurs, “cearta” dintre John Rawls si Habermas e interesanta si dureroasa din acest punct de vedere – e  ca si cum ai asista la cearta dintre doi orbi pe tema “care vede mai bine?” Nu stii ce sa faci: sa razi au sa plangi? Ceea ce-ar aduce in disutie o alta poveste, cea a Imparatului “C-un ochi rade, c-un ochi plange”.]

In Evul Mediu, dezbaterea despre cuvenita randuiala a stiintelor era un subiect major, atat in lumea crestina, cat si in cea musulmana sau iudaica. In primele universitati, nu puteai absolvi nici Teologia, nici Dreptul, nici Medicina, daca nu graduai mai intai in Filosofie. De aici si titulatura de PhD (Doctor in Filosofie, indiferent de specialitate.) Mai mult sau mai putin voalat, atat musulmanii cat si evreii din Evul Mediu au sugerat ca filosofia s-ar situa mai sus decat teologia, care ar fi mai buna doar pentru “masele largi de oameni ai muncii”. [Nota: Vezi, bunaoara, diferenta in ierarhia stiintelor la Alfarabi, intre Enumerarea stiintelor si Cartea religiilor.] Filosofii crestini, pe de alta parte, au fost mai umili, sustinand deschis ca filosofia ar fi slujnica teologiei, nu invers. [Nota: Aquinas ar fi aici exemplul cel mai cunoscut, dar cu siguranta nu singurul si nu cel mai important la vremea respectiva.] Filosofia in culturile iudaica si islamica a disparut, practic, dupa 1300. Filosofia a supravietuit in lumea crestina pana-n ziua de azi. Bate saua sa priceapa iapa.

Sau porcul. Pentru ca, sa nu ne luam cu vorba si sa uitam, subiectul povestii e un porc adoptat de niste batrani disperati ca nu au copii.

Cat de batrani sunt batranii? Povestea ne spune ca mosul are o suta de ani, iar baba nouazeci. Mai stim de un asa cuplu? Mai stim, daca citim Biblia si cunoastem povestea lui Avram si a lui Sarai. El avea o suta de ani, ea avea nouazeci, si n-aveau alt copil in afara lui Ismail, facut de catre Avram cu o sclava, la indemnul si cu cu incuviintarea femeii (Geneza, 15-17). Isaac se naste pe urma. Dar mai intai, Doamne-Doamne le schimba numele. Avram devine Avraam, iar Sarai, Sara. Un nou destin, un destin imposibil, presupune un nou nume. [Nota: Povestea lui Avraam si a Sarei mai are multe detalii fascinante, care ar putea ilumina si mai bine Povestea Porcului. Dar (a) presupun ca cititorii le cunosc, si (b) nu intentionez – inca – sa scriu o carte pe tema asta, desi incep sa iau tot mai in serios posibilitatea.]

Cand afla ca Sara va ramane insarcinata, pe Avraam il bufneste rasul, cum il bufneste pe Imaparta cand afla ca porcul se angajeaza sa construiasca podul.

Si-acum sa ne gandim: Cine e singurul personaj din toata povestea caruia ni se dezvaluie numele? Si cand? Avem un mos si-o baba, un imparat si-o imparateasa, avem o printesa si un porc, trei Sfinte (Miercuri, Vineri si Duminica) carora le stim de la bun inceput numele, cativa servitor si servitoare, niste jivinii si-un ciocarlan schiop. Ei bine, singurul care isi dez-valuieste (!) adevaratul nume e porcul. Nu si-l dez-valuieste in prima noapte in care isi leapada pielea de porc, transformandu-se (transsubstantiindu-se?) intr-un print, ca pielea de porc nu e voal, ci doar atunci cand fata ii arunca pielea in foc. Abia atunci cand nu mai are o “piele” care sa-l ascunda in zorii zilei. Abia atunci e fortat sa se dez-valuiasca. “Şi dacă vei avea cândva nevoie de mine, atunci să ştii că mă cheamă Făt-Frumos şi să mă cauţi la Mănăstirea-de-Tămâie.” [Nota: Sa nu uitam, in aceeasi fraza in care Fat-Frumos isi dezvaluieste numele, dezvaluieste si numele locului in care poate fi gasit – o manastire. De tamaie. Intr-o pestera.]

Si-acum sa ne mai gandim o data: Mosul, curat la suflet din cate se-ntelege, merge “incotro vede cu ochii” – iar ochii il atrag spre … o mlastina! In mlastina, in mocirla, se afla o scroafa cu doisprezece purcei. Acum, cand auzim cifra doisprezece, suntem trimisi automat spre semnficatia cifrei: douasprezece luni ale anului, doisprezece apostoli. Atata doar ca asistam la o rasturnare de situatie. In loc de Iisus avem “scroafa”, despre care aflam ca “era viespea care înălbise pe dracul, îngrijitoarea de la palatul lui Făt-Frumos, o vrăjitoare straşnică, care închega apa şi care ştia toate drăcăriile de pe lume. Dar numai un lucru nu ştia hârca: gândul omului.” Dracoaica ingrijeste palatal lui Fat-Frumos! Le stie pe toate, dar nu “gandul omului”. Asta e punctul ei slab. Calcaiul lui Ahile, daca doriti.

Gandul omului poate bate rautatea.

Povestea e clar pe dos: In loc de apostoli, avem “doisprezece purcei, care şedeau tologiţi în glod (tolaniti in noroi) şi se păleau la soare. Scroafa, cum vede pe moşneag că vine asupra ei, îndată începe a grohăi, o rupe de fugă, şi purceii după dânsa. Numai unul, care era mai ogârjit, mai răpănos şi mai răpciugos, neputând ieşi din glod, rămase pe loc.

Cand il vede pe mos, scroafa fuge, grohaind (zice ea ceva), si unspreezece dintre cei doiprezece purcei o urmeaza. Din instinct. In fata nevinovatiei, raul o rupe, din reflex, la fuga.

Aparent sa fugi din mocirla e lesne. Numai unul ramane pe loc. In glod.

Sa ne gandim.

Stim deja ca e o poveste “pe invers”. Scroafa e opusul lui Iiisu. In cazul lui Iisus si al celor doisprezece apostolic, unul singur iese in evidenta, tradand. Iuda. In cazul purceilor, unul singur iese in evidenta, refuzand (sau neputand) s-o ia la fuga. Fat-Frumos. El, care arata ca un porc, dar sfarseste facand un pod “cum nu se mai afla pe lumea asta”, in lumea aceasta, acolo unde cei care arata ca printi, nu reusesc si-si “pierd capetele”. [Nota: Haideti, ca nu-i greu de inteles ce inseamna, in fapt, sa-ti “pierzi capul”. Doar porcul ramane “cu capul pe umeri”. Doar porcul nu-si pierde ratiunea.]

Sa n-o mai lungim: podul e intre “fizica” si “metafizica”. Intre lumea aceasta si cea de dincolo. Si, pana la porcul de Fat-Frumos, nu mai fusese vazut pe lumea aceasta. Atata doar ca podul poate disparea in orice clipita, la fel de miraculos cum a aparut.

Miracolele sunt fragile.

Podurile dintre lumea aceasta si cea de dincolo sunt fragile.

Dragostea e fragila, pentru ca e pod.

“Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor” (Corinteni, 13:1).

Cand vine vorba de dragoste, nu te iei dupa spusele unuia sau alteia, zice povestea: “pentru că ai ascultat de sfaturile altora, de ai nenorocit şi căzăturile ieste de bătrâni, m-ai nenorocit şi pe mine şi pe tine deodată!” Nu e, insa, totul pierdut. Dimpotriva. Abia dupa ce treci prin mlastina, abia dupa ce musti din mar si pici din Rai, abia atunci. Fata are de-acum un nume pentru porc, numele adevarat, si un loc unde sa-l gaseasca. “Şi dacă vei avea cândva nevoie de mine, atunci să ştii că mă cheamă Făt-Frumos şi să mă cauţi la Mănăstirea-de-Tămâie.” Daca are nevoie, fata pacatoasa stie de-acum unde si ce sa caute. Vorba lui Pascal: “Nu Te-as cauta, daca nu Te-as fi gasit.” Simplu spus, cand cauti ceva, stii deja ce cauti, deci, intr-un fel, l-ai gasit deja. Nu e pierdut. N-are cum.

Urmeaza pocainta. “M-au adus pacatele”, ii raspunde fata Sfintei Miercuri cand o intreaba ce cauta pe-acolo. Iar ciocarlanul schiop, dupa ce-o duce la pestera in care se afla si Manastirea de Tamaie, si podul de aur, si palatul cu Fat-Frumos cu tot in el, ii spune sa mai stea trei zile la fantana, “că încă eşti nemernică pe aceste locuri şi tot n-ai scăpat de primejdii” Cine mai sta “la fantana”? Femeia Samariteanca (Ioan 4 – din nou, aici ar fi multe de spus, dar raman fidel punctelor (a) si (b) enuntate mai sus.)

Ce e pocainta? Pocainta e recunoasterea limitelor. Pocainta e rationala, pentru ca ratiunea isi recunoaste limitele, precum femeia Samariteanca pusa in fata evidentelor. “E rational sa nu pot intelege totul rational.” Iar fata de imparat intelege asta. E fortata sa inteleaga asta. Asa ca implora. Se roaga: “Făt-Frumos! Făt-Frumos! Fie-ţi milă de două suflete nevinovate, care se chinuiesc de patru ani, cu osânda cea mai cumplită! Şi întinde mâna ta cea dreaptă peste mijlocul meu, să plesnească cercul şi să se nască pruncul tău, că nu mai pot duce această nefericită sarcină!”

Si miracolul se intampla.

Si miracolul de-al doilea e mai miracol decat micacolul dintai. Pentru ca abia acum vrajitoarea e rupta in bucati, abia acum fata poate naste, abia acum podul si palatal si parintii sunt cu totii asezati bine in lumea aceasta, nu doar in cealalta, abia acum fata si Fat Frumos se pot casatori. Abia acum, ne-ascultarea fetei isi arata roadele. Toate roadele.

Pana la urma urmei, urma care scapa turma, fata-fara-de-nume rezolva problema mai bine decat Fat-Frumos.

Asta e Hegel. Sau intelepciunea Zen: “Pentru cei care nu stiu nimic, arborii sunt arbori, muntii sunt munti, si apele, ape. Pentru cei care stiu cate ceva, arborii nu mai sunt arbori, muntii nu mai sunt sunt munti, si nici apele, ape. Iar pentru cei care stiu, arborii redevin arbori, muntii, munti, iar apele, ape.”

Povestea Porcului nu e decat, vorba lui Hegel, trandafirul din crucea prezentului.

Ca de n-ar fi, nu s-ar povesti.

Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus Povestea Porcului asa. Dar n-am incalecat si pe-o capsuna, caci nu v-am spus o mare si gogonata minciuna.

Doar cateva mai mici.

P.S. Textul a aparut – cu o „Nota” in plus – si pe http://www.contributors.ro