… si-acum, dac-am ispravit cu nivelurile mai superficiale, cele sociologice, ale povestii (soriciul porcului, cum ar veni), sa incepem a ne apropia, incetisor, de miezul povestii. Dar pentru asta, trebuie sa trecem mai intai prin slanina.

Dar daca Povestea Porcului nu e despre un mos si-o baba, un imparat si-o imparateasa, o fata si-un porc? Daca toate acestea – intreaga poveste – e menita a ne dezvalui ceea ce se petrece inlauntrul nostru, inlauntrul fiecaruia dintre noi? Daca inlauntrul fiecaruia dintre noi se afla un mos si-o baba, un imparat si-o imparateasa, o fata si-un porc? Ba chiar si un pod de aur care sa lege doua lumi intre ele? [Nota: Jorje Luis Borges a scris o poveste scurta despre Imparatul Galben si un poet – Parabola Palatului – unde o imparatie intreaga incapea intr-un poem, si-atunci de ce nu intr-o singura minte?] E o posibilitate ce se cuvine a fi luata in considerare cu toata seriozitatea, pentru ca povestile – toate povestile – in afara de rostul de-a ne invata despre lume – nivelul sociologic) mai au si rostul de-a ne invata cate ceva despre noi insine (nivelul sa-i spunem psihologic). Si nu numai.

Sa ne gandim. Noi, pre noi insine.

Poate ca ideea ca pana si batranii (baba si mosul) vor sa aiba copii, vrea sa ne spuna ca (1) inlauntrul fiecaruia dintre noi exista (a) o latura masculina si una feminina; (b) ca amandoua pot imbatrani “sterpe” (cum ar veni, pot incremeni in proiect). Simplul fapt ca imbatranim (mosul are o suta de ani, baba, nouazeci) nu ne face automat nici mai fericiti, nici mai intelepti. Putem, daca nu facem nimic, ramane “albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea”. (2) ca, pentru a evita aceasta perspectiva, pentru a reusi sa imbatranim frumos, avem nevoie de “copii”, adicatelea de (a) trairi proaspete si (b) de ganduri proaspete. Pe care, daca nu le putem avea, le putem macar adopta din lumea larga. C-asa ne spune povestea.

La inceput, e buna orice traire = nu e nevoie sa fie om, poate fi orice jivina [Nota: Cati mai stiu cuvantul asta?]. Omul e vorbitor, inzestrat cu ratiune. Aristotel, buanoara, spunea ca suntem fiinte politice – zoon politikon – pentru ca suntem inzestrati cu darul vorbirii (mai putin cunoscutul zoon logon ekhon), care ne permite sa gandim in abstract. Fara cuvinte precum “abstract” nu putem gandi abstractul. Fara un cuvant precum “infinit”, nu putem gandi infinitul. Sau fericirea. Iubirea. S.a.m.d. Ati prins ideea.

Mai pe urma, insa, simpla traire nu ne mai este indeajuns. Cand vede pentru prima oara porcul, baba devine “sprintena ca o copila”. Daca porcul e o traire, baba dinlauntrul fiecaruia dintre noi se bucura, ia trairea, o spala, o pupa, o ingrijeste. [Nota: Observati, rogu-va, ca baba din noi vrea trairea proaspata, nu mosul. Mosul doar executa ce-i spune baba. Povestea nu ne spune ca mosul s-ar bucura.] Mai pe urma, insa, “inima se jigneste”, ne spune povestea. De ce? Pentru ca porcul, aka trairea nu ne poate vorbi. Nu ne poate spune “tata si mama”. [Nota: Desi baba e factorul decizional, activ, cel care urneste lucrurile inlauntrul fiecaruia dintre noi, povestea ni-i oranduieste, de fiece data, invers: “un mos si-o baba”, “tata si mama”. Cu putina rabadare vom intelege, poate, si de ce.] Simplu spus, dupa o vreme, simpla tarire nu ne mai satisface. Vrem mai mult. Vrem ca trairea sa aiba un rost. Un sens. Vrem ca trairea cu pricina sa ne vorbeasca.

Pana atunci, insa, aflam ca inlauntrul fiecaruia dintre noi se mai afla, in afara de-un mos si de-o baba, si un imparat si o imparateasa. Ei au copii – o fata – dar tot nemultumiti sunt, numai ca aici rolurile se inverseaza. Nemultumit, deocamdata, e imparatul. (Despre imparateasa, povestea nu ne spune nimic.) De ce e nemultumit imparatul, chiar daca are o copila – frumoasa, se intelege, si “vorbitoare” si ascultatoare? Pentru ca vrea “un pod de aur pardosit cu pietre scumpe şi fel de fel de copaci, pe de-o parte şi de alta, şi în copaci să cânte tot felul de păsări, care nu se mai află pe lumea asta”. Cu alte cuvinte, vrea ceva aparent imposibil. Ceva care nu-i de pe lumea aceasta. Realitatea de zi cu zi nu il mai satisface.

Si-abia atunci, pus in fata visului imposibil al imparatului, porcul incepe sa vorbeasca. Iar mosul – nu baba! – crede ce-i spune porcul. Mosul asculta si de baba si de porc, cu toate riscurile. Sa nu uitam, insa, ca porcul e o traire noua. O traire care ne scoate din rutina, si de care ne indragostim. Trairea incepe sa vorbeasca, capata sens sau rost, abia pusa in fata unei provocari imposibile in aparenta. Trairea face promisiuni de care, surprinzator, se achita. Construieste, pe dinaluntrul nostru, un pod de aur intre doua lumi – cea saraca si cea bogata. Mosul si baba, pe de o parte, imparatul si imparateasa, pe de alta.

Pod pe care trece fata (fara nume!)

Sa recapitulam: fata imparatului (al carei rost pare a fi acela de a-l asculta pe imparat si de-al ajuta sa-si implineasca visul imposibil), se duce, ascultatoare, la palatul porcului si – pentru ca se supune, afla ca porcul e, de fapt Fat Frumos. Cu alte cuvinte, afla ca trairea cu pricina nu doar poate satsiface setea de imposibil si de dincolo de realitatea cu zi cu zi, dar are si ea, trairea, la randu-i, un rost. Inlauntrul trairii se afla rostul. Dar nu tot timpul. Doar noaptea, cand toata lumea doarme, trairea isi dezvaluie rostul. Altfel spus, deocamdata trairea isi dezvaluie scopul doar in vis.

Pentru printesa si pentru imparateasa, aceasta insa nu e de ajuns. De-acum, dupa ce, ascultand, au dat de mai bine, vor mai mult. Imparatul e multumit de ce are – un pod de pe alta lume, dar in aceasta lume – si e speriat sa nu piarda totul. Imparateasa, nu. Imparateasa si fata – pana atunci ascultatoare – devin ambitioase, si vor mai mult. Ard pielea porcului. Forteaza astfel rostul trairii la lumina zilei. Si-atunci sunt pe punctul de-a nenoroci pe toata lumea care vorbeste.

Sa ne gandim.

Daca toate acestea se petrec – sa nu uitam! – inlauntrul fiecaruia dintre noi (sau s-ar putea petrece) asta inseamna ca aducerea brutala a unei trairi in lumina ratiunii, arderea soriciului, cum s-ar spune, te poate nenoroci pe dinlauntru. Nu toate trairile pot fi rationalizate fara a-ti asuma riscuri imense. Vorba lui Wittgenstein, “despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie sa se taca”. [Nota: Fraza, aflata la sfarsitul Tractatus-ului, e scoasa din context, dar se potriveste aici. N-are legatura cu Wittgenstein. De fapt, inclin sa cred ca Wittgenstein ar fi oripilat sa afle ca lumea isi aminteste de el datorita sau din cauza acestei singure fraza din Tractatus.] Ganditi-va doar cum ar arata lumea asta daca toti baietii ar rationaliza, pe urmele lui Freud, ca ar vrea, in subconstient, sa-si omoare tatal si sa se culce cu mama? Sau fetele, ca ar vrea sa se culce cu tatal, etc? Sau daca ne-am apuca, in devalmasie, sa vedem in orice “pornire” altminteri fireasca, un conflict subliminal?

E un dans pe sarma care se petrece inlauntrul fiecaruia dintre noi. Pe de o parte, daca incepi sa-ti rationalizezi toate trairile, risti sa ramai fara niciuna. Pe de alta, daca nu ti-o rationalizezi pe niciuna, risti sa traiesti toata viata cu un porc pe dinlauntru si cu “inima jignita”. Din perspective total diferite, Confesiunile Fericitului Augustin, bunaoara, sau Autobiografia lui John Stuart Mill vorbesc despre acelasi lucru.

In plus, nu toate trairile au un rost. Unele doar sunt. Nu trebuie psihanalizate. E plina lumea de porci care nu vorbesc si toata lumea e multumita. Or, excesul de psihanaliza tocmai asta presupune – ca-n fiecare porc se ascunde un Fat Frumos. Cei care spuneau si cei care ascultau Povestea Porcului stiau atata lucru: ca regula generala, porcul nu vorbeste. Pana si Hegel vorbea despre pericolul supra-filosofarii (iar Hegel numai de simplitate nu poate fi suspectat.) Ca regula generala, porcul e bun doar de mancat. Porcii care vorbesc sunt doar exceptia.

Ce urmeaza in poveste?

“Ea, văzându-se acum aşa de nenorocită şi oropsită, ce să facă şi încotro s-apuce? Să se ducă la părinţi? Se temea de asprimea tată-său şi de şugubaţa defăimare a oamenilor! Să rămână pe loc? Nu avea cele trebuitoare şi-i era lehamete de mustrările socrilor.” Altfel spus, doar obligata, ratiunea cedeaza. Daca nu, o ia razna. Face, in limbaj contemporan, un panick attack. Doar obligata, ratiunea realizeaza ca, uneori, e mai important sa nu mai rationeze. Sa se lase dusa de trairile pe care nu le poate controla. Au si porcii rolul lor. Si-asa se pocaieste. Inceteaza a se mai trufi ca le poate rezolva pe toate doar aruncand o piele de porc in foc. Urmeaza o calatorie initiatica pe dinlauntrul fiecaruia dintre noi. [Nota: In unele versiuni, aici intervin cele sapte, noua, sau doisprezece perechi de opinci de otel care trebuiesc rupte pana ajungi la solutie.] Fata se lasa dusa “unde vede cu ochii” sau “pe unde-o duc pasii”. Iar pasii o duc prin taramuri din ce in ce mai misterioase, din ce in ce mai pline de jivine din ce in ce mai teribile.

Aici nici nu mai e metafora.

Jung spunea ca-n momentul in care, stand in fotoliu, te scufunzi in propriul subconstient trebuie sa fii constient ca te supui unor riscuri teribile. Intalnesti pitici, serpi si alte jivine – precum fata din poveste. Vorbea cat se poate de serios. O poti lua razna.  Nietzsche, pasionat de psihanaliza, a luat-o [Nota: iubita sa – si a lui Paul Rée – mai tarziu a lui  Freud si Rilke – Lou Andreas-Salomé, a fost printre primele femei certificate in psihanaliza. Lui Nietzsche nu i-a parea folosit; si nici ei.) Cand te scufunzi in propriul subconstient, povestile ajuta mai mult decat psihanaliza. Acolo, in lumea de dinlauntrul tau, ai nevoie de ajutoare – Sfanta Miercuri si Sfanta Vineri si Sfanta Duminica, si ciocarlanul schiop.

Si toate acestea pentru a ajunge intr-un sfarsit, dupa toate peripetiile, la Manastirea de Tamaie dinlauntrul tau. E intr-o pestera. Manastirea si palatal lui Fat Frumos si chiar podul de aur sunt aici – intr-o pestera. In ascunsul ascunsului fieacaruia. Dar incercarile nu sunt gata. Mai trebuie sa-ti mituiesti de trei ori obstacolele. Vrajitoarea. Umbra. Vestea buna, cum spuneam, e ca partile astea rele ale sufletului se lasa usor cumparate. Trebuie doar sa le cunosti punctele slabe. [Nota: Oricat ar fi de tentanta, alegoria pesterii din Republica lui Platon nu va fi folosita aici.]

In isihasm, asta s-ar numi “pogorarea mintii in inima”. Rugaciunea inimii.

Oamenii aia, care stateau in pustie cu zecile de ani, stiau mai multa psihanaliza decat toti psihanalistii de astazi la un loc, ca altceva nu aveau de facut decat sa se bata cu proprii pitici.

*

Dar, sa nu ne grabim. Sa ne apropiem incet de miezul placerilor.

Carl Gustav Jung zicea ca barbatii au un subconstient/suflet feminin (anima), pe cand femeile au unul masculin (animus). Daca stam sa ne gandim, teoria e de bun simt. Amintiti-va despre istoria Facerii, pomenita intr-un capitol anterior: Eva rationeaza (gresit, dar rationeaza), Adam musca nu-se-stie-de-ce. C-asa-i zice Eva. Amintiti-va de toate cazurile pe care le cunoasteti din experienta personala in care femeia, dincolo de rasete, lacrimi, sau crize de nervi (ne-prefacute!) isi urmareste cu “sange rece” interesul pe termen lung. Si de toate cazurile in care barbatii, oricat de “macho” sau de intelepti ar parea, o iau razna cand ii izbeste asa-numita “vara indiana a hormonilor”, divorteaza, se iau cu o secretara tanara, sau fug la Paris sa picteze, precum Gauguin. [Nota: In cazul “anima” si “animus”, Jung vorbea despre subconstientul colectiv, dar pentru ce sunt povestile, daca nu taman pentru acest subconstient colectiv, din care se hranesc si pe care-l alimenteaza, cam ca-ntr-o banda Moebius, fara de sfarsit?]

Dar asta nu-i tot.

Tot Jung ne spune ca anima (cum ar veni, sufletul barbatului) are patru niveluri de dezvoltare: Eva, Elena (din Troia), Maria si Sofia.

Sa ne gandim.

Eva ar fi femeia pur si simplu (chiar daca nu neaparat nici pura, nici simpla; e femeie). Asa e, la inceput, si fata imparatului (fara nume!). Nu-si pune intrebari, n-are mari indoieli. Spune povestea: „Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie”. Şi s-a apucat de gospodărie.”

Elena (din Troia) e “femeia activa” – vorba lui Caragiale, “juna sunt, bela sunt, de nimeni nu depand”, chiar daca nu e intru totului tot un model de virtute. E femeia care-si ia (cat isi ia pentru cunoscatorii povestii Elenei din Troia) destimul in maini. In povestea noastra, fata ramane insarcinata, necasatorita fiind, cu “porcul” de Fat Frumos, trece la actiune (la indemnul mamei), si-arunca pielea de porc in foc. Urmeaza, dupa cum stim, catastrofa.

Maria e Sfanta. Nimic din ceea ce face nu poate fi “cu pacat”. Cand, in poveste, fata e intrebata de catre Sfanta Miercuri “Ce te-a adus aici?’, fata raspunde, fara ezitare: “M-au adus pacatele.” Intreaga calatorie e una de penitenta, initiatica. [Nota: Trezirea! Asta se intampla inlauntrul fiecaruia dintre noi!]

Sofia e de la grecii vechi si e “intelepciune”. Filo-sofia nu e intelepciune. E doar dragoste de intelepciune. O chemare neostoita spre intelepciune. Spre pestera. Spre Fat Frumos. [Nota: Repet, nu ma ating de alegoria pesterii a lui Platon.]

Sa ne amintim sfarsitul povestii: Acum, aduceţi-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă când s-a însurat. Dar acum a făcut şi nunta şi cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit şi nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva.”

Abia acum s-a facut “nunta”. [Nota: Povestea e adresata “oamenilor buni” – asta s-ar numi, in zilele noastre, “positive reinforcement” – daca asculti povestea, esti bun, inalt, frumos si destept.] Abia acum “trairea” s-a cununat cu “ratiunea”, subconstientul cu constientul. Iar asta nu e de colea. Asta e un eveniment exceptional, ca “nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva.”

Ce ne spune povestea? Povestea ne indeamna sa fim realisti – marea majoritate a lumii nu ajunge la o asemenea impacare a constientului cu subconstientul. Mai degraba ramane la “Ce sa fac? Ma culc si cu porcul”. Iar asta nu e sfarsitul lumii. Nu suntem cu totii meniti sanatatii mentale perfecte. De fapt, vorba cantecelului, “pai, hai sa ne avem ca frati/toti suntemputini luati”. C-asa merg lucrurile, vorba lui Kurt Vonnegut. Sa nu ne luam prea tare in serios.

Putin spirit de saga n-are a strica nimanui.

 Şi numai cât a gândit Făt-Frumos, şi îndată au şi fost de faţă părinţii împărătesei lui şi crescătorii săi, baba şi moşneagul, îmbrăcaţi iarăşi în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Şi s-a adunat lumea de pe lume la această mare şi bogată nuntă, şi a ţinut veselia trei zile şi trei nopţi, şi mai ţine şi astăzi, dacă nu cumva s-a sfârşit.”

In acest moment, care “mai tine si astazi, daca nu cumva s-a sfarsit”, se desfasoara vietile noastre. Pe un pod de aur, intre un mos si-o baba (de-acum in “porfira imparateasca”, pentru ca l-au ales, crescut si crezut pe Fat Frumos), si-un imparat si-o imparateasa care nu s-au multumit cu ceea ce aveau, asa ca imparatul si-a droit un pod intre cele doua lumi. L-a avut, datorita fetei, l-a pierdut, din cauza fetei, si l-a recastigat datorita fetei.

Dinlauntru.

Vorba ceea: Cine are urechi de auzit, sa auda. Iar cine nu intelege, sa nu inteleaga (vezi si Matei 13).

Si-acum, c-am sacrificat porcul, cu sorici si slanina cu tot, putem, in sfarsit, gusta din miezul placerilor interpretarii. [Nota: Miezul placerilor, ca orice miez, de fruct sau porc, e mai mic.]

(Va urma)