… pentru necunoscatori, replica „Houston, we have a problem!” („Houston, avem o problema!”) a devenit faimoasa datorita filmului Apollo 13, si-a fost inspirata de o replica reala din timpul misiunii spatiale. De-atunci a devenit loc comun si e folosita mai abitir decat „spuma marilor” de-a lungul si de-a latul Americii.

In cazul asta, insa, nu e nici o problema – nadajduiesc. Am primit o oferta de la University of Houston pentru un tenure track position de Assistant Professor. Mi s-a parut o oferta de nerefuzat din mai multe puncte de vedere. Asa ca am acceptat-o. Astazi.

Sa nu ziceti ca nu v-am spus.

De-acum incepe o intreaga nebunie logistica – mutari, scoli, case, caini, etc.. Cu putin noroc, insa, peste un an, om putea spune si noi precum Churchill dupa victoria de la El Alamein: „Acesta nu este sfarsitul. Nu este nici macar inceputul sfarsitului, Dar ar putea fi sfarsitul inceputului.” Vietii de nomad academic, adicatelea 🙂

Era si timpul. Daca iei o carioca si trasezi drumurile din Illinois in New Mexico, inapoi in Illinois, de-acolo in Missouri, din Missouri in Indiana, din Indiana in Louisiana, din Louisiana in Connecticut, si-acum Texas, mai ramane nemazgalita doar Coasta de Vest si Alaska 🙂

Obosisem. Asa ca nu, Houston, n-avem nici o problema!

Cand am ajuns prima oara acolo, pentru interviu, la aeroport ma astepta un sofer negru, c-o limuzina, sa ma duca la hotel. L-am rugat sa mai stea cinci minute pana trag cateva fumuri. Dupa vreo zece ore de abstinenta, plamanii mei urlau dupa putin tabac. Amabil, omul a zis ca nu e nici o problema. Am tras adanc fumul in piept si i-am linsitit. Dupa aceea, insa, am tras si aer in piept. Si, n-o sa va vina sa credeti, dar aerul din Houston avea, asa, ca un miros de mic-burghezie. Poate-poate 🙂

… nu era exact genul “om de viata”. Umbla tot timpul la costum si cravata si una dintre vorbele lui preferate era « ma facusi sa rad, ca n-am mai ras de mult ». Nu glumea. Folosea perfectul simplu la tot pasul, ca era oltean – si mandru de asta. De atunci folosesc si eu perfectul simplu la tot pasul, si una dintre vorbele mele preferate este « ma facusi sa rad, ca n-am mai ras de mult ».

Desi eu rad mult mai des.

De fapt, avem foarte putine in comun. Mie-mi place sa umblu imbracat « ca un pui de bogdaproste », pe el nu-mi amintesc sa-l fi vazut vreodata nici macar in tricou. Pana si la vanatoare mergea imbracat in costum de vanator si n-a inteles niciodata de ce unora le place sa se tarasca prin pesteri pline de noroi. Doar viata e plina de noroi, nu mai trebuie sa-l cauti tu cu lumanarea sau lanterna. Aveam intelegeri diferite ale noroiului, si-n general perspective diferite asupra vietii.

Mie-mi plac petrecerile, el le ura. Cred ca l-am vazut dansand de cel mult trei ori in viata. El s-a apucat de facut copii tarziu, cand se apropia binisor de patruzeci. Eu m-am grabit sa-i fac de cum am trecut de douazeci. Era pasionat de medicina, pe mine ma lasa indiferent. Mi-a zis odata : « Aline, de meseria asta nu-ti bati joc ! » Am bagat asta bine la cap si-am preferat sa ma las de medicina. Cred c-am facut-o la timp, inainte s-apuc sa-mi bat joc de ea.

Una peste alta, cred ca i-am urmat sfaturile, chiar daca nu intotdeauna a iesit cum s-ar fi asteptat. Nu cred, insa, ca asta l-ar fi deranjat cu asupra de masura. Cand, pe la cinci ani, am declarat ca nu mai vreau la lectiile de acordeon, mi-a tinut, spre surprinderea mea, partea. « Nu poti forta omul sa faca ceva daca nu-i place » – asta era motto-ul lui. Avea dreptate. N-am regretat nici o clipa ca m-am lasat de acordeon, dupa cum n-am regretat ca m-am lasat de medicina. Sunt oameni care se pricep la amandoua mai bine decat mine.

In ziua in care a murit, ma pregateam de examenul de Semiologie, la Medicala II. Ultimele cuvinte pe care mi le-a spus au fost « Invata, Aline ! ». L-am ascultat. Am invatat mai mult, cred, decat s-ar fi asteptat, chiar daca nu neaparat in medicina.

De atunci au trecut fix 25 de ani. Un sfert de veac fara tata.

N-a apucat sa-si cunoasca nepotii. Nu foloseste nici unul dintre ei perfectul simplu – de-abia daca mai vorbesc la rastimpuri in limba romana. O vorba insa ma incapatanez sa le-o repet de-atatea ori pana le intra bine si-n cap si-n vocabular, sa le-o poata spuna si ei copiilor cand va fi cazul : « ma facusi sa rad, ca n-am mai ras de mult .»

… si sa nu va mai aud vreodata ca radeti de muzica disco a anilor ’80, mai cu seama de cea italiana. Macar oamenii se mandreau ca le place Chopin. Ia sa-mi spuneti cand ati auzit ultima formatie care sa-i dedice un cantec lui Handel, sa zicem? 🙂

… si-acum sa vedem si de ce le placea. Cum e inca de-abia inceputul noului an, e bine sa ne strecuram in el usor, cum te strecori seara in asternuturi. Asadar, Nocturnele. Preferatele mele sunt 9:2, 27:2 si 55:2, dar eu sunt previzibil, asa ca have your pick.

… nu, nu selectiuni din programul de revelion :), ci selectiuni din Corto Maltese. Cei care citesc acest blog de mai multi ani (sau ma cunosc mai bine) stiu (a) ca sunt un impatimit al lui Hugo Pratt in general si-al lui Corto Maltese in particular; (b) ca inainte de fiecare revelion, de pe cand eram in liceu, desenez ceva din Corto.

Nici anul asta nu voi face exceptie, dar – din motive tehnice – nu voi apuca sa postez la timp. Asa ca va trebui sa va multumiti cu originalul 🙂

Cei care vor sa vada copiile, vor trebui sa caute prin blog pana-n urma cu vreo doi ani.

La Anu’ si la multi ani, wherever you are!

… ca poate unii va mai amintiti peripetiile mele cu ayahuasca de pe Amazon. Am avut experienta dupa intoarcerea din jungla – cica asa trebuia – si a inceput cum nu se poate mai prost, cu un saman care nu-mi inspira nici o incredere. Nu intru in detalii, ca le-am tot spus si nu e asta scopul postarii de-acum,

Scopul postarii de-acum nu e experienta cu ayahuasca – asta a fost si-a fost. Scopul postarii de-acum e o experienta care a fost si este. Scopul postarii de fata e o lanterna galbena.

Poate am mai spus asta, poate ma repet. Nu ma intereseaza. Sunt egoist. Pentru mine scriu.

Cand am inceput sa „calatoresc” cu ayahuasca, a venit momentul in care am realizat ca, daca ma las dus, nu ma voi mai putea intoarce, E greu de explicat sentimentul asta – ca asta era, sentiment, nu gand: daca ma las acum dus nu ma voi mai putea intoarce. Era ispititor, ca era dincolo de frumos. Era sublim. Era, dupa cum am zis, sa mor la propriu de atata fericire.

Aveam insa lanterna galbena care se vede in poza. Ca omu’ prevazator, m-am gandit ca o lanterna, pe langa castronasul albastru pentru vomitat, n-are cum sa strice. Nu eram chiar in jungla-jungla, da’ era, totusi, o jungla si experimentam un drog in crucea noptii. O lanterna la indemna n-avea sa strice. Si n-a – dar nu cum m-as fi asteptat. N-am aprins-o niciodata. M-am agatat insa de ea. Am folosit-o ca ancora.

Poate nu voi afla niciodata ce s-ar fi intamplat daca n-o aveam. Poate voi.

Oricum, sunt convins ca fara lanterna aia galbena nu ma mai intorceam de pe unde haladuiam. M-am agatat de ea, am strans-o tare in maini, am incercat sa spun rugaciunea inimii. Cel mai tare, insa, m-a ajutat lanterna, ca rugaciunea presupunea un grad de constienta pe care tocmai il pierdusem. Asadar, lanterna, nu rugaciunea a fost ancora mea in realitatea asta, in vreme ce ma tarau altele care incotro. Nciodata expresia „te agati ca inecatul de-un pai” nu mi s-a parut mai potrivita. Atata doar ca, precum in bancurile de la Radio Erevan, nu era pai, ci lanterna, si nu ma inecam, ci ma desprindeam (nu era zbor, era desprindere de lume).

N-o mai lungesc, ati prins, nadajduiesc, ideea. Consistenta lanternei imi aducea aminte de consistenta lumii. Iar consistenta, in astfel de momente, e mai racoritoare, mai odihnitoare decat orice experienta extatica.

Nu ma-ntelegeti gresit: extazul e si el bun la casa omului – daca ramane ca atare, adicatelea, extaz. Ca sa zic asa, nu poti trai toata viata in 21 decembrie 1989.

Asadar, inapoi la oile noastre. Inapoi la viata de zi cu zi, aia in care nu esti pe cale sa chiar mori de fericire decat in fotografii. Ai si-acolo nevoie de o lanterna galbena. Sau, daca preferati varianta Jung, sa stii ca locuiesti pe Hildenstrasse, la numarul 58 (adresa e fictiva), ca sa n-o iei cu totului tot pe aratura.

Uite secretul lui Polichinelle: sa mergi pe trotuar cum ai merge pe aratura si pe aratura, cum ai merge pe trotuar. Abia atunci dai trotuarului ce-i al trotuarului si araturii ce-i al araturii.

Un pom de Craciun. Colinde, Traditie (vine de la „traditio”, a te preda, a te lasa dus, dupa cum religie vine de la „religare”, a te lasa legat) Asta e, sunt norocos. Nu „respect” traditiile – asta ar presupune, aparent paradoxal, ca nu le respect. Ca le tratez cu o obiectva deferenta, aidoma unor obiecte de muzeu in care te plictisesti, da; e de bon-ton sa intri. Le traiesc. Le simt cum simteam lanterna galbena cand ma invarteam pe nu-stiu-nici-eu-unde. Nu pentru ca trebuie, ci pentru ca-mi vine.

Si nu-mi vine pentru ca sunt destept sau bun, ci din reflex, cum mi-a venit cu lanterna.

Da, sunt egoist. Si norocos. Si recunoscator. Am o lanterna galbena in garaj 🙂

… la inceput am crezut ca e o gluma. E-mailul parea insa suficient de serios, cu semnatura, adresa, numar de telefon, asa ca l-am forwardat editorului meu de la Cambridge University Press. Un editor chinez se interesa de drepturile de autor pentru Compromise – A Political and Philosophical History (daca va mai aduceti aminte). Oamenii aia de la CUP sunt ca Opus Dei – au oamenii lor peste tot, y compris in China. Asa ca omul lor de-acolo a luat legatura cu omomogul chinez si mi-a scris c-au inceput negocierile. Cum era vorba de China, nu mi-am facut sperante prea mari. M-am gandit ca dureaza vreun an, doi, ca-nteleptii lor au zis ca e bine sa te-apropii incet de miezul placerilor.

Asta a fost acu’ vreo doua luni.

Nu mai sunt nici intepeltii chinezi ce-au fost. Astazi am primit scrisoarea de la Cambridge University Press. Vor traduce si tipari intr-o prima faza … 5000 de exemplare! Banuiesc ca la o populatie de peste un miliard, asta e o picatura intr-un ocean. Au dat deja si-un avans 🙂 Incep sa ma simt un fel de Sandra Brown. Inca nu mi-am dat acordul – cica mai trebuie sa precizez daca vreau sa verific traducerea inainte s-o tipareasca. As vrea, da’ mi-e ca nuantele limbii chineze imi scapa 🙂

Macar stiu cum se zice compromis: Tuǒxié 妥协

Cand primesc volumele, va arat si coperta in chineza 🙂

… ati observat cum la noi ajunul marilor sarbatori e mai important decat ziua propriu-zisa a sarbatorii? Daca nu, nu e cazul sa va faceti mari reprosuri – nici eu nu mi-am dat seama decat dupa cativa ani de trait in State :). Iar motivul a fost cat se poate de limpede – „liberele”. Pentru ca aici, de cele mai multe ori, zilele libere de sarbatori se negociaza mai mult sau mai putin amiabil: Tu iei Craciunul, eu iau Anul Nou, tu Pastele, eu Thanksgiving-ul, etc.

Bun, de Paste nu e, de cele mai  multe ori, o problema, ca al nostru nu se potriveste, de cele mai multe ori, cu al lor. Dar Craciunul? Ei, aici e o alta problema – sau ar trebui sa fie. Dar nu e. Noi cerem liber de Ajun, ei prefera ziua de Craciun. Si-atunci am inceput sa ma-ntreb – de ce? De ce, repet, pentru noi Ajunul e mai important decat sarbatoarea propriu-zisa?

Primul raspuns – si cel mai la indemana: pentru ca noi sarbatorim noaptea. Noaptea Invierii e mai importanta decat duminica de Paste, seara de Ajun mai importanta decat ziua de Craciun. In Ajun, lumanarile aprinse au alta incarcatura decat cele aprinse in timpul zilei.

Tot n-ati inteles? „Lumina lumineaza in intuneric, si intunericul n-a biruit-o” (Ioan 1:5)! O lumina care lumineaza ziua n-are nici pe departe acelasi farmec ca una care biruieste intunericul. (Imi amintesc cum, la Nisa fiind, de Pastele catolice, am vrut sa vad liturgia de la miezul noptii si am ramas socat sa gasesc bisericile inchise in noaptea Invierii.) Nasterea si Invierea. „Lumina aceasta era adevarata Lumina, care lumineaza pe orice om, venind pe lume” (Ioan 1:9)

Asta ar fi una. Dar cred ca mai exista cel putin inca o explicatie. Una mai putin mistica, dar la fel de putin mundana. Ne place mai mult asteptarea infrigurata a bucuriei si primul ei moment de explozie, decat  ne pricepem la trairea bucuriiei propriu-zise. Cum sa dorm si sa sforai ca nesimtitul cand de-abia astept sa se intample ceva, orice?

Ganditi-va doar ca aici Mosul vine in 25 dimineata. Ce treaba e asta? Ma duc la culcare si stiu ca atunci cand ma trezesc, indiferent la ce ora, cadourile ma asteapta sub brad. Si dorm, convins – nu, nu convins, stiind ca asa o sa se intample. Unde mai e asteptarea infrigurata?

Bat campii si-ncerc sa gasesc intelesuri ascunse acolo unde nu e nici unul? Incerc sa trag spuza pe turta noastra? Ma indoiesc. (A propos, istoric vorbind, primii crestini care au inceput sa sarbatoareasca Craciunui prin secolul al IV-lea, il sarbatoreau tot in Ajun.)

Fie cum o fi, de-acum pana-n vecie, mila Domnului sa fie. Laudati si cantati si va bucurati! La Anu’ si la multi ani!

PS Pe cat stau sa ma gandesc, pe atat gasesc noi „dovezi”. Cum se colinda? „Sculati gazde, nu dormiti, vremea e sa va treziti!” Se presupune ca nici gazdele alea n-or dormi in miezul zilei, ca pe vremea aia nu cred ca aveau (din pacate) timp de siesta 🙂 Si inca, amintiti-va de pilda celor zece fecioare ( (Matei 25, 1-13; Luca 21, 37-38). Cand vine Mirele? La miezul noptii! Si unele au candelele aprinse, altele nu, ca nu mai aveau untdelemn. Sa nu ziceti ca nu v-am zis.