… pentru ca vine o vreme cand oamenii, ca si cocorii, isi iau zborul. Pleaca din cuib. Se muta. Nu sunt novice in mutari – dimpotriva. M-am mutat de la Brad la Cluj, in Cluj am schimbat vreo trei camine si tot atatea apartamente, in America am avut trei mutari majore si cateva mai marunte. S-ar putea crede ca de-acum sunt batucit.

Nu sunt.

Sunt un buldog sentimental. Cand ma atasez, mi-e greu, daca nu de-a dreptul imposibil sa-mi dau drumul. Cu oamenii e mai simplu. Lor nu le dai niciodata, de fapt, drumul. Ii duci cu tine. Locurile, insa, sunt altceva. In ele locuiesti cat locuiesti, apoi pleci. Nu le mai locuiesti. In cel mai bun caz, le mai revezi la rastimpuri – si nici aia nu e sigur. La Nisa sau pe Albac, bunaoara, n-am mai ajuns de cand am plecat. Dar si daca le revezi, nu le mai locuiesti. (Pentru cei interesati de problema cat se poate de serioasa a „locuirii”, recomand calduros comentariul lui Heidegger la poemul lui Holderlin, „In chip poetic locuieste omul pe acest pamant„.) Am lacrimat la fiecare plecare, la fiecare dez-locuire, oricat de amarata era („apartamentul” din Albac avea cu totul 25 de metri patrati, fara exagerare, in care intrau doua camere, o bucatarie, o baie si un hol; va las sa va imaginati spatiul; merita).

Si-atunci de ce plec? De ce plecam? Pentru ca trebuie. Pentru ca e musai. N-ai incotro. Mai cu seama in America, a ramane pe viata in acelasi loc e un lux pe care putini si-l pot permite (cei foarte bogati si cei foarte saraci). Oportunitatile de maine nu mai sunt aceleasi de ieri, pierzi un loc de munca, gasesti altul, s.a.m.d.. Te muti, n-ai incotro. Iti stergi lacrimile, iti iei, vorba poetului, valijoara si pleci. Ca valijoara cu pricina poate incapea intr-un camion sau doua, nu mai conteaza. Ti-o iei si pleci.

Al naibii capitalismul asta – te dezradacineaza cand ti-e lumea mai draga.

Si uite-asa, pe nesimtite, intelegi de ce post-modernismul a aparut si a inflorit in capitalism. C-asa merg lucrurile – fara radacini. Tocqueville, bunaoara, cand vine-n America, ramane, ca sa zicem asa, ebluisat de mobilitatea americanilor. Pentru un aristocrat care-si stia arborele genealogic pana la batalia de la Hastings (1062, daca nu ma-nsel) si care se nascuse – si avea sa moara – in castelul in care se nascusera si murisera generatii intregi de Tocquevillsi (scuza-ma, Alexis :)), disponibilitatea americanilor de a-si strange valijoara si-a pleca la celalalt capat al continentului era de-a dreptul inmarmuritoare. Multi dintre ei, nota tanarul aristocrat francez, nu-si mai cunosc nici bunicii, daramite stra-bunicii.

America era tara dezradacinatilor. A post-modernistilor avant-la-lettre. Dar, cum marturisea acelasi, „in America am vazut mai mult decat America„. Pe la 1830 toamna, cand SUA erau doar ruda saraca, de la tara, a Europei, tanarul de 25 de ani a vazut ceea ce va deveni limpede lumii intregi vreo suta de ani mai tarziu – si anume ca drumul pe care s-a inscris America e drumul pe care se vor inscrie, mai devreme sau mai tarziu, toate tarile civilizate. (Nu va mai spun ca a prezis si ca secolul XX va fi martorul confruntarii intre doua mari super-puteri, America si Rusia, ca va fac pofta sa cititi Democracy in America :)).

Poate sa-ti convina drumul asta sau nu – n-are nici o importanta. E, cum spunea Tocqueville, un fapt. A i te impotrivi, inseamna a te impotrivi providentei – si, oricum, chiar imptrivindu-i-te, nu faci decat sa pui umarul la accelerarea schimbarii.

Asa ca mai bine o educi, mai bine o disciplinezi. Mai bine incerci sa-i diminuezi, pe cat posibil, dezavantajele, si sa-i accentuezi avantajele. Pentru orice om cu scaun la cap, necapturat total in relativsimul post-modernitatii, dezavantajele dezradacinarii sunt clare. Nu mai insist. Care ar fi, totusi, avantajele? Cand te pregatesti, cum fac eu acum, de-o bunaoara, sa vinzi o casa de care te-ai indragostit, o casa in care in care ai petrecut noua ani, o casa in care ti-ai crescut copiii si cainii, ai plans si-ai ras, ai reparat-o si mangaiat-o, o casa in care te-ai rugat si ti-a fost teama si-ai iubit, care ar fi unghiul potrivit, perspectiva corecta de a privi mutarea in asa fel incat sa dobandesti ceva de pe urma ei? Cu alte cuvinte, care e avantajul pe care-l poti stoarce dintr-o mutare altminteri dureroasa din mai multe puncte de vedere? Sau altfel: Cum poti stoarce macar o picatura de intelepciune mangaietoare dintr-un capitalism salbatic [bine ca nu-mi citeste Costi Rogozanu blogul de casa! :)] si-un post-modernism nevolnic? Ce se mai poate salva?

Ei bine, aici intervine crestinismul. Aici crestinismul se insurubeaza intre capitalism si post-modernism si creeaza un spatiu al intelegerii de dincolo de aparente. De ce? Pentru ca Imparatia nu este de pe lumea aceasta. Suntem pribegi pe acest pamant. Locuim aici doar in masura in care, de fapt, locuim „dincolo”. Sau, daca preferati varianta Holderlin, in masura in care locuim poetic. Casele de-aici se surpa, mai devreme sau mai tarziu. (N-am verificat, dar, din cate stiu, daca mai este-n picioare, in castelul lui Tocqueville nu mai locuieste nici un Tocqueville.) Totul pe lumea asta e coruptibil. Oamenii se muta, mai devreme sau mai tarziu. Cati dintre voi mai traiesc in casele parintilor? Ale bunicilor? Strabunicilor? Cati in acelasi oras sau sat? Cati? Si-atunci cat de tare sa te atasezi si de ce?

Sa nu-ti faci din radacinile lumesti chip cioplit – iata lectia crestinismului. Pentru ca atunci te trag inapoi si te impiedica sa te ridici.

E adevarat, in Romania mutarile astea sunt mai rare, oamenii pleaca mai greu. Dar de plecat, pleaca. De mutat, se muta. Poate doar de la o generatie la alta, dar se muta. De la sat la oras. De la Brad la Cluj. De la Cluj, la Bucuresti. De pe un continent pe altul. Diferenta e doar una de viteza si frecventa.

Asa ca nu va faceti iluzii – toti plecam, mai devreme sau mai tarziu. Toti ne mutam in alta parte, mai devreme sau mai tarziu.

Da’ ce spun eu? Suntem deja in alta parte, si-atunci mai bine mai devreme decat mai tarziu.

Imi place casa asta. M-am indragostit de ea. Dar, daca pot, o vand. E casa, nu om. Nu cumpar si nu vand oameni.

Sunt un buldog sentimental.

Eterna reintoarcere a oricui

… pentru Festivalul European de Film care se desfasoara zilele acestea la Bucuresti, la invitatia lui Calin Hera.

http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/eterna-reintoarcere-oricui

… despre „lebada neagra” a lui Taleb, v-am mai tot spus. Ideea de baza e simpla: expect the unexpected. Asteapta de ne-asteptatul. Fii pregatit de surprize. Nu te afunda prea tare in rutina, ceea ce s-a intamplat de zeci si sute si mii de ori pana acum s-ar putea sfarsi in orice clipa. Ei bine, de asta data lebada neagra a venit sub forma unui stol de flamingi roz, de plastic, plantati peste noapte pe iarba din fata casei.

Cartierul in care (inca mai) stam in Bloomington e asa, mai mic-burghez. Aici nu se intampla mare lucru, chiar daca lasi usile deschise. O data ne-a umblat unul prin masini, cand am uitat usa la garaj deschisa toata noaptea, dar n-au gasit probabil ce cautau (droguri, arme) asa ca n-au luat, in cele din urma, nimic. Imaginati-va, asadar, surpriza, cand ne-am trezit cu stoul de flamingi de plastic in fata casei.

Le-am dat tarcoale, cum ai da tarcoale unei farfurii zburatoare – cu prudenta, de parca putea sa sare si sa ne muste. In cele din urma, la gatul unuia dintre ei, am gasit si biletelul lamuritor: „Zambiti!” – ni se spunea, si-am zambit. „Strangem fonduri pentru clasa de istorie. Vrem sa mergem la Philadelphia. Si daca faceti, si daca nu faceti o donatie, flamingii isi vor lua maine zborul. Dar daca faceti o donatie, isi vor lua zborul spre locuinta pe care o indicati,”

Am varat in pungutza douazeci de lei si am indicat adresa lui Aurelian. Flamingii au disparut tot peste noapte. Astazi am vorbit cu Aurelian. Prima lui reactie a fost aceeasi – wtf! – pe urma a zambit si el. Fetita lui a fost incantata, vecinii au venit sa faca poze. Asa ceva nu se mai pomenise nici in cartierul lor.

Uneori cativa flamingi roz, de plastic, fac cat o simpatica lebada neagra, care-ti intrerupe rutina doar cat sa-ti aminteasca sa mai zambesti. Asteptand de ne-asteptatul.

… si-mi cer anticipat scuze celor care nu stiu engleza, dar nu ma voi apuca sa-l traduc. Sarutari de maini, Ana-Maria, pentru semnalare!

… mi s-a intamplat la IUB, mi s-a intamplat la Tulane, mi s-a intamplat acum la Yale. Ai zice ca de-acum ar trebui sa fiu obisnuit. Batucit. Pana acum mi-au trecut prin mana cateva sute de studenti. Unii mai harnici, altii mai putin, unii destepti, altii nicidecum, unii de-a dreptul pasionati si entuziasti, altii venind la curs doar ca sa mai bifeze trei credit-hours, sau pentru ca era obligatoriu.

Dupa un semestru intreg, insa, te atasezi de toti – le inveti tabieturile, unde se aseaza in amfiteatru, cu cine vorbesc inainte de clasa, care ridica mana si care nu. Ii recunosti dupa cum scriu. Te rasfeti cu ideea ca le ghicesti vietile de dincolo de peretii amfiteatrului. Uneori, daca esti cu adevarat razgaiat, incerci sa le banuiesti viitorul – si in ce masura l-ai afectat si tu cumva. Asa ca ultima ora de clasa devine un soi de ramas-bun si nu te poti impiedica sa nu fi putintel melancolic.

Te grabesti sa le dai ultimele sfaturi – nu doar pentru examenul final, ci pentru viata, asa, in general. Ceva care sa le foloseasca. Esti ca o mama-closca inainte sa-i plece copilul in tabara pentru prima oara: spala-te pe dinti, mananca tot din farfurie, nu uita sa-mi scrii, sa gandesti, aminteste-ti sa intrebi mai intai „de ce?” si abia pe urma „cum?” Chestii din astea.

Situatia devine cu atat mai delicata cand stii ca ultima clasa e si ultima pe care o vei mai tine, probabil, vreodata in campusul cu pricina: la Bloomington, la Tulane, si-acum la Yale. Pentru ca atunci nu-ti iei ramas bun doar de la studenti, Iti iei ramas bun si de la campus. Iar acum, la Yale, primavara s-a indurat, intr-un sfarsit sa vina. Au inflorit primii pomi. A inverzit campusul. A iesit soarele. E frumos. te lasi invaluit.

Sa le mai spui ceva. Sa le mai dai ceva din tine, sa ia cu ei, ca pe-o batista, ca pe-un martisor, si sa poarte pentru tot restul vietii.

Sa te mai imparti putin, ca sa te mai castigi putin.

Nu se stie niciodata.

PS Pentru cei care nu stiu, Save me this waltz e singurul roman scris de Zelda Fitzegerald, sotia lui F. Scott Fitzgerald

” …de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se aproprie, nimic îndoindu-se; de a ajuns cineva numai în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă că a zăbovit, că milostiv fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi; odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas, ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi; pe cel de pe urmă îl miluieşte şi pe cel dintâi îl mângâie; şi aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte şi faptele primeşte şi cu voinţa se împacă, şi lucrul cinsteşte şi socoteala o laudă….

… si-am scos mielul de la marinat si l-am pus in tava … 🙂

… usturoi …

… ceapa …

… patrunjel …

… basca sare, rozmarin (ce-o mai fi si asta, l-am gasit prin bucatarie), alte ceva mirodenii si bere. La marinat peste noapte. SI toate astea dupa 12 ore de conferinta! 🙂

PS Si lamaia! Am uitat lamaia. Nu-i mai fac poza, va trebui sa ma credeti pe cuvant 🙂

… si sarutmana Anamaria! Ce-am invatat? Sa am rabdare – multa – mai bine de trei ore. Si ca sa pui o frunza de patrunjel, pe un ou, intr-un ciorap de dama, e mai complicat decat v-ati imagina 🙂

… partea amuzanta e ca prima mea slujba in America a fost la fabrica de ciorapi … L’eggs. Asa ca n-ar fi cu totul totului exclus ca pe astia sa-i fi impachetat chiar eu.

… pentru ca singuratatea poate functiona ca oglinda – te pune fata-n fata cu tine insuti. Nu mai ai unde te ascunde, nici de cine si nici de ce. Esti doar tu cu tine. Cand eram pusti, nu ma deranja singuratatea. Nu eram defel un singuratec, ma jucam toata ziua in gasca, de toate – sotron (birtoc, pour les connaisseurs :)), de-a cowboys si indieni, de-a muschetarii. Mai jucam sah, table, ping-pong si Animale din Continente, Dar la rastimpuri ma palea. Daca era iarna, imi luam sania si o taram dupa mine pe dealuri – eram Nansen si ma antrenam pentru Polul Nord. Sau Amundsen – si-atunci era Polul Sud. N-aveam preferinte. Imi placeau amandoi. Dar cel mai mult imi placea Scott – era o ratare prea frumoasa sa nu-ti dea fiori. Daca era primavara, imi luam bicicleta si pedalam pana-n afara orasului. O pitulam pe undeva, pe sub vreun podet sau dupa vreun palc de copaci la marginea soselei si bateam dealurile cu piciorul. Ma uitam dupa gaze, furnici, flori, chestii din astea, mici, care se agitau pe un deal uitat de lume, nestiute de nimeni. Pana am ajuns in liceu n-am cules flori, ca n-aveam cui sa le dau. (Ba, sincer sa fiu, parca i-am dus mamei de vreo doua ori, dar pe urma am renuntat – mi se parea cumva un gest prea din abecedar, iar eu ma grabeam sa cresc.) In fine, vara era cel mai bine – ziua era mai lunga, era vacanta, puteam lipsi de-acasa cu orele. Asa am gasit o pestera si-am explorat o galerie de mina parasita pe langa Musariu, surpata pe jumatate, pana a inceput sa ma taie la lingurica: erau prea multi sobolani, curgea cam mult pamant din tavan, aveam o singura lanterna si aia incepea sa palpaie. Cat de pusti eram, mi-am dat seama ca, daca raman blocat in mina, nici mama supararii nu ma mai gaseste, ca nimeni nu stie unde sunt. Singuratate, da’ mai cu masura.

Pentru ca singuratatea poate functiona si ca o lupa – ti le mareste pe toate cele de dinlauntru. Si pe-alea bune si pe-ale mai putin bune. Piticii pot deveni atunci uriasi si incep sa se ia in serios. Pe scurt, e o singuratate favorabila creatiei.In primii ani de medicina (inca sub comunism), singuratatile mele s-au urbanizat. Cum eram intr-o vesnica lipsa de bani, iar autobuzele oricum nu mai circulau dupa 11 noaptea (parca), bateam tot Clujul pe jos, de unul singur, la toate orele posibile din zi si din noapte, dar mai ales noaptea. Ma mai oprea din cand in cand cate o patrula, dar stiam ce trebuia sa arat: buletinul cu rezidenta de Cluj si carnetul de student. Ma lasau in pace cu gandurile mele. Si-aveam ganduri suficient de nastrusnice cat sa ma pot ameti cu ele, chiar daca n-aveam bani de „una mica”. Atunci m-am apucat sa scriu literatura „serioasa”, pentru ca sufeream ca un caine, asa ca indeplineam cerinta de baza din fisa postului. Poate daca n-ar fi venit ’89, as fi ajuns scriitor.

Dar a venit. Ani buni dupa aceea n-am mai avut timp de singuratate – doar ici-colo cateva faramitele. Prea multe de facut, atat pe dinlauntru, cat si pe din afara. Sau invers. Oricum, m-a ajuns modernitatea din urma, m-a umflat si m-a dus pe sus, ca un val, vreme de vreo doua decenii. Am mai apucat sa ating singuratea cu picioarele cand si cand, doar cat sa-mi trag respiratia si sa nu ma sufoc de tot. Dupa douazeci de ani, mi-a dat o pauza. Atata doar ca acum imi pierdusem antrenamentul si mi-a luat trei ani sa-mi revin.

Pentru ca singuratatea poate functiona si ca o prisma – una care poate face dintr-o raza de lumina ce vrea, cum ne-au aratat la scoala, la lectiile de fizica. O poate despleti in culorile de baza, o poate redirectiona in te miri ce unghi, smamd. Pe scurt, ti-o poate sminti. Iar asta e cea mai periculoasa forma de singuratate.

Singuratatea necesita antrenament.

Singuratatea necesita experienta.

Singuratatea e ca un bebelus sau un adolescent. Lipsita de antrenament si de experienta, are impresia ca poate face orice si sfarseste prin a-ti rupe gatul. Sau mintea, Sau inima. Sau toate cele de mai sus. Noroc ca aveam experienta. Inca mai stiam sa deosebesc o oglinda de o lupa si-o lupa de o prisma. Asa ca mi-am revenit 🙂

Duminica viitoare sunt Pastele si, pentru prima oara in viata, le voi petrece singur. Vorba vine. C-atunci se deschid Cerurile, imposibilul devine posibil, si nici o singuratate nu mai e singura. Nu mai are cum, oricat de incapatanata ar fi fiind.

Nu mai are bold.

Asa ca astazi mi-am luat deja, ca omul gospodar, mielul. Acum mai trebuie sa invat cum sa-l prepar si sa rosesc ouale cu coji de ceapa. Ceapa verde se gaseste. Biserica este.

Prin prisma asta, prisma ia-o de unde nu-i 🙂 (stiu, dar nu m-am putut abtine)

PS Imaginile alese sunt departe de ideal, dar ati putea aprecia efortul de a ramane in „pas cu vremea” care zice ca daca imagine nu e, nimic nu e 🙂

PPS De buna seama, n-am abordat aci subiectul singuratatii care nu se cunoaste pe sine ca atare. Aia in care esti „conectat” toata ziua, ai prieteni pe FaceBook, schimbi texte si mesaje si whatsup si twitters si mai stiu eu ce. Dar esti cat se poate de singur. Sau aia cand alergi toata ziua, strangi maini, vorbesti frumos, faci prezentari powr-poiny, eventual mergi chiar la o bere unde faci tot asa, frumos – dar esti cat se poate de singur in mijlocul lumii. Alea nu mai sunt singuratati, alea sunt alienari. Alta mancare de peste. Alta postare pe blog.