… save me the last class
… mi s-a intamplat la IUB, mi s-a intamplat la Tulane, mi s-a intamplat acum la Yale. Ai zice ca de-acum ar trebui sa fiu obisnuit. Batucit. Pana acum mi-au trecut prin mana cateva sute de studenti. Unii mai harnici, altii mai putin, unii destepti, altii nicidecum, unii de-a dreptul pasionati si entuziasti, altii venind la curs doar ca sa mai bifeze trei credit-hours, sau pentru ca era obligatoriu.
Dupa un semestru intreg, insa, te atasezi de toti – le inveti tabieturile, unde se aseaza in amfiteatru, cu cine vorbesc inainte de clasa, care ridica mana si care nu. Ii recunosti dupa cum scriu. Te rasfeti cu ideea ca le ghicesti vietile de dincolo de peretii amfiteatrului. Uneori, daca esti cu adevarat razgaiat, incerci sa le banuiesti viitorul – si in ce masura l-ai afectat si tu cumva. Asa ca ultima ora de clasa devine un soi de ramas-bun si nu te poti impiedica sa nu fi putintel melancolic.
Te grabesti sa le dai ultimele sfaturi – nu doar pentru examenul final, ci pentru viata, asa, in general. Ceva care sa le foloseasca. Esti ca o mama-closca inainte sa-i plece copilul in tabara pentru prima oara: spala-te pe dinti, mananca tot din farfurie, nu uita sa-mi scrii, sa gandesti, aminteste-ti sa intrebi mai intai „de ce?” si abia pe urma „cum?” Chestii din astea.
Situatia devine cu atat mai delicata cand stii ca ultima clasa e si ultima pe care o vei mai tine, probabil, vreodata in campusul cu pricina: la Bloomington, la Tulane, si-acum la Yale. Pentru ca atunci nu-ti iei ramas bun doar de la studenti, Iti iei ramas bun si de la campus. Iar acum, la Yale, primavara s-a indurat, intr-un sfarsit sa vina. Au inflorit primii pomi. A inverzit campusul. A iesit soarele. E frumos. te lasi invaluit.
Sa le mai spui ceva. Sa le mai dai ceva din tine, sa ia cu ei, ca pe-o batista, ca pe-un martisor, si sa poarte pentru tot restul vietii.
Sa te mai imparti putin, ca sa te mai castigi putin.
Nu se stie niciodata.
PS Pentru cei care nu stiu, Save me this waltz e singurul roman scris de Zelda Fitzegerald, sotia lui F. Scott Fitzgerald
Filed under: Uncategorized | 1 Comment
fain! bafta mai departe!