… pentru ca singuratatea poate functiona ca oglinda – te pune fata-n fata cu tine insuti. Nu mai ai unde te ascunde, nici de cine si nici de ce. Esti doar tu cu tine. Cand eram pusti, nu ma deranja singuratatea. Nu eram defel un singuratec, ma jucam toata ziua in gasca, de toate – sotron (birtoc, pour les connaisseurs :)), de-a cowboys si indieni, de-a muschetarii. Mai jucam sah, table, ping-pong si Animale din Continente, Dar la rastimpuri ma palea. Daca era iarna, imi luam sania si o taram dupa mine pe dealuri – eram Nansen si ma antrenam pentru Polul Nord. Sau Amundsen – si-atunci era Polul Sud. N-aveam preferinte. Imi placeau amandoi. Dar cel mai mult imi placea Scott – era o ratare prea frumoasa sa nu-ti dea fiori. Daca era primavara, imi luam bicicleta si pedalam pana-n afara orasului. O pitulam pe undeva, pe sub vreun podet sau dupa vreun palc de copaci la marginea soselei si bateam dealurile cu piciorul. Ma uitam dupa gaze, furnici, flori, chestii din astea, mici, care se agitau pe un deal uitat de lume, nestiute de nimeni. Pana am ajuns in liceu n-am cules flori, ca n-aveam cui sa le dau. (Ba, sincer sa fiu, parca i-am dus mamei de vreo doua ori, dar pe urma am renuntat – mi se parea cumva un gest prea din abecedar, iar eu ma grabeam sa cresc.) In fine, vara era cel mai bine – ziua era mai lunga, era vacanta, puteam lipsi de-acasa cu orele. Asa am gasit o pestera si-am explorat o galerie de mina parasita pe langa Musariu, surpata pe jumatate, pana a inceput sa ma taie la lingurica: erau prea multi sobolani, curgea cam mult pamant din tavan, aveam o singura lanterna si aia incepea sa palpaie. Cat de pusti eram, mi-am dat seama ca, daca raman blocat in mina, nici mama supararii nu ma mai gaseste, ca nimeni nu stie unde sunt. Singuratate, da’ mai cu masura.

Pentru ca singuratatea poate functiona si ca o lupa – ti le mareste pe toate cele de dinlauntru. Si pe-alea bune si pe-ale mai putin bune. Piticii pot deveni atunci uriasi si incep sa se ia in serios. Pe scurt, e o singuratate favorabila creatiei.In primii ani de medicina (inca sub comunism), singuratatile mele s-au urbanizat. Cum eram intr-o vesnica lipsa de bani, iar autobuzele oricum nu mai circulau dupa 11 noaptea (parca), bateam tot Clujul pe jos, de unul singur, la toate orele posibile din zi si din noapte, dar mai ales noaptea. Ma mai oprea din cand in cand cate o patrula, dar stiam ce trebuia sa arat: buletinul cu rezidenta de Cluj si carnetul de student. Ma lasau in pace cu gandurile mele. Si-aveam ganduri suficient de nastrusnice cat sa ma pot ameti cu ele, chiar daca n-aveam bani de „una mica”. Atunci m-am apucat sa scriu literatura „serioasa”, pentru ca sufeream ca un caine, asa ca indeplineam cerinta de baza din fisa postului. Poate daca n-ar fi venit ’89, as fi ajuns scriitor.

Dar a venit. Ani buni dupa aceea n-am mai avut timp de singuratate – doar ici-colo cateva faramitele. Prea multe de facut, atat pe dinlauntru, cat si pe din afara. Sau invers. Oricum, m-a ajuns modernitatea din urma, m-a umflat si m-a dus pe sus, ca un val, vreme de vreo doua decenii. Am mai apucat sa ating singuratea cu picioarele cand si cand, doar cat sa-mi trag respiratia si sa nu ma sufoc de tot. Dupa douazeci de ani, mi-a dat o pauza. Atata doar ca acum imi pierdusem antrenamentul si mi-a luat trei ani sa-mi revin.

Pentru ca singuratatea poate functiona si ca o prisma – una care poate face dintr-o raza de lumina ce vrea, cum ne-au aratat la scoala, la lectiile de fizica. O poate despleti in culorile de baza, o poate redirectiona in te miri ce unghi, smamd. Pe scurt, ti-o poate sminti. Iar asta e cea mai periculoasa forma de singuratate.

Singuratatea necesita antrenament.

Singuratatea necesita experienta.

Singuratatea e ca un bebelus sau un adolescent. Lipsita de antrenament si de experienta, are impresia ca poate face orice si sfarseste prin a-ti rupe gatul. Sau mintea, Sau inima. Sau toate cele de mai sus. Noroc ca aveam experienta. Inca mai stiam sa deosebesc o oglinda de o lupa si-o lupa de o prisma. Asa ca mi-am revenit 🙂

Duminica viitoare sunt Pastele si, pentru prima oara in viata, le voi petrece singur. Vorba vine. C-atunci se deschid Cerurile, imposibilul devine posibil, si nici o singuratate nu mai e singura. Nu mai are cum, oricat de incapatanata ar fi fiind.

Nu mai are bold.

Asa ca astazi mi-am luat deja, ca omul gospodar, mielul. Acum mai trebuie sa invat cum sa-l prepar si sa rosesc ouale cu coji de ceapa. Ceapa verde se gaseste. Biserica este.

Prin prisma asta, prisma ia-o de unde nu-i 🙂 (stiu, dar nu m-am putut abtine)

PS Imaginile alese sunt departe de ideal, dar ati putea aprecia efortul de a ramane in „pas cu vremea” care zice ca daca imagine nu e, nimic nu e 🙂

PPS De buna seama, n-am abordat aci subiectul singuratatii care nu se cunoaste pe sine ca atare. Aia in care esti „conectat” toata ziua, ai prieteni pe FaceBook, schimbi texte si mesaje si whatsup si twitters si mai stiu eu ce. Dar esti cat se poate de singur. Sau aia cand alergi toata ziua, strangi maini, vorbesti frumos, faci prezentari powr-poiny, eventual mergi chiar la o bere unde faci tot asa, frumos – dar esti cat se poate de singur in mijlocul lumii. Alea nu mai sunt singuratati, alea sunt alienari. Alta mancare de peste. Alta postare pe blog.