… pentru ca vine o vreme cand oamenii, ca si cocorii, isi iau zborul. Pleaca din cuib. Se muta. Nu sunt novice in mutari – dimpotriva. M-am mutat de la Brad la Cluj, in Cluj am schimbat vreo trei camine si tot atatea apartamente, in America am avut trei mutari majore si cateva mai marunte. S-ar putea crede ca de-acum sunt batucit.

Nu sunt.

Sunt un buldog sentimental. Cand ma atasez, mi-e greu, daca nu de-a dreptul imposibil sa-mi dau drumul. Cu oamenii e mai simplu. Lor nu le dai niciodata, de fapt, drumul. Ii duci cu tine. Locurile, insa, sunt altceva. In ele locuiesti cat locuiesti, apoi pleci. Nu le mai locuiesti. In cel mai bun caz, le mai revezi la rastimpuri – si nici aia nu e sigur. La Nisa sau pe Albac, bunaoara, n-am mai ajuns de cand am plecat. Dar si daca le revezi, nu le mai locuiesti. (Pentru cei interesati de problema cat se poate de serioasa a „locuirii”, recomand calduros comentariul lui Heidegger la poemul lui Holderlin, „In chip poetic locuieste omul pe acest pamant„.) Am lacrimat la fiecare plecare, la fiecare dez-locuire, oricat de amarata era („apartamentul” din Albac avea cu totul 25 de metri patrati, fara exagerare, in care intrau doua camere, o bucatarie, o baie si un hol; va las sa va imaginati spatiul; merita).

Si-atunci de ce plec? De ce plecam? Pentru ca trebuie. Pentru ca e musai. N-ai incotro. Mai cu seama in America, a ramane pe viata in acelasi loc e un lux pe care putini si-l pot permite (cei foarte bogati si cei foarte saraci). Oportunitatile de maine nu mai sunt aceleasi de ieri, pierzi un loc de munca, gasesti altul, s.a.m.d.. Te muti, n-ai incotro. Iti stergi lacrimile, iti iei, vorba poetului, valijoara si pleci. Ca valijoara cu pricina poate incapea intr-un camion sau doua, nu mai conteaza. Ti-o iei si pleci.

Al naibii capitalismul asta – te dezradacineaza cand ti-e lumea mai draga.

Si uite-asa, pe nesimtite, intelegi de ce post-modernismul a aparut si a inflorit in capitalism. C-asa merg lucrurile – fara radacini. Tocqueville, bunaoara, cand vine-n America, ramane, ca sa zicem asa, ebluisat de mobilitatea americanilor. Pentru un aristocrat care-si stia arborele genealogic pana la batalia de la Hastings (1062, daca nu ma-nsel) si care se nascuse – si avea sa moara – in castelul in care se nascusera si murisera generatii intregi de Tocquevillsi (scuza-ma, Alexis :)), disponibilitatea americanilor de a-si strange valijoara si-a pleca la celalalt capat al continentului era de-a dreptul inmarmuritoare. Multi dintre ei, nota tanarul aristocrat francez, nu-si mai cunosc nici bunicii, daramite stra-bunicii.

America era tara dezradacinatilor. A post-modernistilor avant-la-lettre. Dar, cum marturisea acelasi, „in America am vazut mai mult decat America„. Pe la 1830 toamna, cand SUA erau doar ruda saraca, de la tara, a Europei, tanarul de 25 de ani a vazut ceea ce va deveni limpede lumii intregi vreo suta de ani mai tarziu – si anume ca drumul pe care s-a inscris America e drumul pe care se vor inscrie, mai devreme sau mai tarziu, toate tarile civilizate. (Nu va mai spun ca a prezis si ca secolul XX va fi martorul confruntarii intre doua mari super-puteri, America si Rusia, ca va fac pofta sa cititi Democracy in America :)).

Poate sa-ti convina drumul asta sau nu – n-are nici o importanta. E, cum spunea Tocqueville, un fapt. A i te impotrivi, inseamna a te impotrivi providentei – si, oricum, chiar imptrivindu-i-te, nu faci decat sa pui umarul la accelerarea schimbarii.

Asa ca mai bine o educi, mai bine o disciplinezi. Mai bine incerci sa-i diminuezi, pe cat posibil, dezavantajele, si sa-i accentuezi avantajele. Pentru orice om cu scaun la cap, necapturat total in relativsimul post-modernitatii, dezavantajele dezradacinarii sunt clare. Nu mai insist. Care ar fi, totusi, avantajele? Cand te pregatesti, cum fac eu acum, de-o bunaoara, sa vinzi o casa de care te-ai indragostit, o casa in care in care ai petrecut noua ani, o casa in care ti-ai crescut copiii si cainii, ai plans si-ai ras, ai reparat-o si mangaiat-o, o casa in care te-ai rugat si ti-a fost teama si-ai iubit, care ar fi unghiul potrivit, perspectiva corecta de a privi mutarea in asa fel incat sa dobandesti ceva de pe urma ei? Cu alte cuvinte, care e avantajul pe care-l poti stoarce dintr-o mutare altminteri dureroasa din mai multe puncte de vedere? Sau altfel: Cum poti stoarce macar o picatura de intelepciune mangaietoare dintr-un capitalism salbatic [bine ca nu-mi citeste Costi Rogozanu blogul de casa! :)] si-un post-modernism nevolnic? Ce se mai poate salva?

Ei bine, aici intervine crestinismul. Aici crestinismul se insurubeaza intre capitalism si post-modernism si creeaza un spatiu al intelegerii de dincolo de aparente. De ce? Pentru ca Imparatia nu este de pe lumea aceasta. Suntem pribegi pe acest pamant. Locuim aici doar in masura in care, de fapt, locuim „dincolo”. Sau, daca preferati varianta Holderlin, in masura in care locuim poetic. Casele de-aici se surpa, mai devreme sau mai tarziu. (N-am verificat, dar, din cate stiu, daca mai este-n picioare, in castelul lui Tocqueville nu mai locuieste nici un Tocqueville.) Totul pe lumea asta e coruptibil. Oamenii se muta, mai devreme sau mai tarziu. Cati dintre voi mai traiesc in casele parintilor? Ale bunicilor? Strabunicilor? Cati in acelasi oras sau sat? Cati? Si-atunci cat de tare sa te atasezi si de ce?

Sa nu-ti faci din radacinile lumesti chip cioplit – iata lectia crestinismului. Pentru ca atunci te trag inapoi si te impiedica sa te ridici.

E adevarat, in Romania mutarile astea sunt mai rare, oamenii pleaca mai greu. Dar de plecat, pleaca. De mutat, se muta. Poate doar de la o generatie la alta, dar se muta. De la sat la oras. De la Brad la Cluj. De la Cluj, la Bucuresti. De pe un continent pe altul. Diferenta e doar una de viteza si frecventa.

Asa ca nu va faceti iluzii – toti plecam, mai devreme sau mai tarziu. Toti ne mutam in alta parte, mai devreme sau mai tarziu.

Da’ ce spun eu? Suntem deja in alta parte, si-atunci mai bine mai devreme decat mai tarziu.

Imi place casa asta. M-am indragostit de ea. Dar, daca pot, o vand. E casa, nu om. Nu cumpar si nu vand oameni.

Sunt un buldog sentimental.