…și-atunci aveți a-mi îngădui să mă văicăresc și eu puțin, ca tot omul. Îngăduiți-mi să mă văicăresc despre văicăreală. Sînt primul care s-o recunoască: cuvîntul în limba română are conotații mai puțin măgulitoare, dar altul mai bun n-avem pentru tendința de a ne plînge soarta. Tînguire, jeluire sau lamentație sună și mai aiurea. Văicăreala pare a face parte din firea omului. Dacă e să ne luăm după Biblie, din firea omului căzut, pentru că nici despre Adam, nici despre Eva nu ni se spune că s-ar fi plîns cînd au primit pedeapsa cumplită a izgonirii din Eden. Primul personaj veterotestamentar despre care aflăm că s-a văicărit este Cain, după ce-l ucide pe Abel, cînd află blestemul lui Dumnezeu: „Pedeapsa e prea mare ca s-o pot suferi” (Facerea 4:13). E o văicăreală ca la piață, negustorească („mă lași falit, iei mîncarea de la gura copilașilor”), dar una care, tot ca la piață, dă oareșce rezultate. Cain primește asigurări că nimeni n-o să-l omoare, pentru că de-acum e în-semnat.

Vedem că văicăreala vine într-o gamă variată de forme. Nu toate văicărelile sînt negustorești, și nu orice tîrguială presupune văicăreala. (Cînd Avraam se tîrguiește cu Dumnezeu pentru soarta Sodomei, ajungînd de la cincizeci la doar zece drepți ca o condiție pentru cruțarea cetății, nu se văicărește. Că talentele lui de negociator nu scapă Sodoma de la distrugere, e o altă poveste.) Una e, să zicem, văicăreala israeliților în pustie, cînd se ridică împotriva lui Moise și Aaron (Exodul 16: 2-3), alta e văicăreala nedumerit-disperată a lui Iov („De ce n-am murit în pîntecele mamei mele?”, Iov 3:11). Despre acestea, însă, și alte variante de văicăreală, cu o altă ocazie.

Văicăreala despre care mă voi văicări astăzi e văicăreala-condițională. Văicăreala lui „dacă doar…”. Dacă doar s-ar rezolva problema X, viața ar fi minunată. Prezentul e dezamăgitor pentru că am avut ghinion. Nu degeaba avem atîtea cîntece pe această temă: „Cînd s-o-mpărțit norocu’, / Fost-am eu dus la lucru” sau „Cine are noroc, are / Pune piatra și răsare / Dar eu semăn busuioc / Și nu răsare deloc”. Dar „dacă doar”, viața mea ar fi cu totul alta. S-o recunoaștem: toți am căzut victime văicărelii-condiționale într-un moment sau altul.

Începem încă din copilărie: dacă doar mi-ar cumpăra mama înghețată sau smartphone, dacă doar nu m-ar scoate la tablă tocmai astăzi. Continuăm în adolescență: dacă doar m-ar iubi Marioara (sau Vasile), dacă doar aș scăpa de acnee, dacă doar aș intra la facultate. Și o ținem așa toată viața, cu mize cînd frivole, cînd de-a dreptul dramatice: de la „dacă doar m-aș fi născut într-o altă familie, sau într-o altă țară, dacă doar aș putea da timpul înapoi” la „dacă doar mi-aș putea plăti întreținerea, dacă doar nu mi-aș pierde slujba”, sau chiar „dacă doar aș scăpa de cancer, dacă doar aș apuca să-mi mai văd copiii încă o dată”. Atunci, totul ar fi vis și armonie. Dacă doar…

Nu, văicăreala nu e un fenomen tipic românesc – să nu ne văicărim și de asta. E un fenomen… omenesc (n-am găsit altă rimă). În Imagine, bunăoară, John Lennon ne cînta cum dacă doar n-ar mai fi nici rai, nici iad, nici țări, nici religii, nici proprietate privată, atunci toate s-ar rezolva de la sine, pentru că n-am mai avea pentru ce muri (că n-am mai avea nici pentru ce trăi, e o observație ignorată cu nonșalanță; nici John Lennon nu era perfect.) If only… Si seulement… Wenn nur… E o văicăreală periculoasă: nu doar simplifică problema existențială, reducînd-o la unul sau cîțiva factori perturbatori, dar ne și îndepărtează de prezent. Prezentul ne nemulțumește … veșnic (sic). Nu degeaba Machiavelli observa că oamenii sînt întotdeauna dezamăgiți de prezent, înfrumusețează trecutul și-și pun speranțele în viitor. E rețeta sigură pentru o stare de permanentă morocăneală, dacă nu de-a dreptul de depresie.

Există însă și vești bune! Nu e nevoie să vă cheltuiți banii pe ședințe de psihoterapie în care să vă disecați amintirile din copilărie, nici pe cărți de self-help sau mindfulness (pentru amorțirea văicărelilor mai rafinate). E suficient puțin Hegel. În prefața la Filozofia Dreptului, Hegel citează o frază din Esop, mai întîi în greacă, apoi în latină: „Hic Rhodus, hic saltus”. În fabula grecului e vorba despre un atlet care se laudă mulțimii cum, pe cînd se afla pe insula Rhodos, a reușit o săritură uluitoare și poate aduce martori care să-i confirme performanța. Lăudăroșenia îi este curmată brusc de un neavenit, care-i spune să nu-și bată capul cu martorii: „Aici e Rhodos, aici sari!”. Rhodos nu e nici în trecut, nici în viitor, ci aici și acum. Hic et nunc. (Marx îl va plagia – prost – pe Hegel pînă și cu această expresie, dar asta e o altă poveste.)

Replica se potrivește mănușă argumentului hegelian, care se opune vehement văicărelii condiționale și scuzelor de genul „dacă doar”. Pentru Hegel, această tehnică de escapism e mai mult sau mai puțin jalnică. Nimeni nu poate sări nici peste propria-i umbra, nici peste trecut, nici peste prezent. Nu există „dacă doar”. „Dacă doar” e o încercare, sortită din capul locului eșecului, de a scăpa de un prezent care nemulțumește. Or, spune Hegel, aici e buba: prezentul n-are de ce să ne dezamăgească, pentru că prezentul e tot ceea ce avem pentru a înțelege lumea și pe noi înșine. Prezentul e taman așa cum trebuie să fie… acum. Ceea ce e actual (prezentul) e rațional, iar ceea ce e rațional e actual. Raționalul nu poate fi înțeles în absența actualului, nici actualul în absența raționalului. De aceea și Dumnezeu se întrupează, se particularizează, se lasă pipăit – și crucificat. Nu există „dacă doar” nu l-am fi crucificat pe Iisus. Ca om, în grădina Ghetsimani, nu e nici El entuziasmat de ceea ce știe că va urma, dar tot ca om știe și că trebuie să facă voia Tatălui (Marcu 14:35-6). Ca om, și El se simte abandonat pe Cruce („Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46). Dar ca Dumnezeu, știe de la început ceea ce trebuie să se întîmple. Numai împăcînd raționalul cu actualul, spune filozoful german, putem să ne bucurăm de prezent. Pentru că, mai scrie el, într-unul dintre puținele sale pusee poetice, rațiunea (Logosul, Cuvîntul) e trandafirul din crucea prezentului.

Trandafirul din crucea prezentului! Hic Rhodus, hic saltus, susține Hegel, făcînd un joc de cuvinte, poate fi citit și așa: „Aici e trandafirul (Rhodon), aici dansează (salta)!”. Fără „doar dacă”. La fel ca Zorba Grecul.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – https://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/hic-rhodus-hic-saltus-sau-despre-vaicareala-conditionala

…pentru că toate poveștile încep tot cu o poveste. A fost odată, ca niciodată, un amic care mi-a povestit cum, îndrăgostit fiind în adolescență de o mîndră dintr-un alt oraș, își petrecea zilele și nopțile cu ea la telefon. Asta era pe vremea, de mulți uitată, cînd convorbirile interurbane se făceau printr-o „operatoare” care-ți „făcea legătura” și costau de te uscau. Că le mai ascultau și alții era de la sine înțeles. Așa că-ntr-o bună zi, tatăl amicului a pus piciorul în prag, a apăsat furca telefonului (telefonul avea „furcă”!) și-a declarat solemn: „Fiule, prin telefon nu se poate!”.

Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.

Mi-am amintit pățania cu pricina de cînd cu pandemia și cu reconsiderarea educației online. În mediul universitar american, educația „la distanță”, cum îi mai zice, nu e o noutate. Există deja de cîteva decenii, multe universități oferă cursuri online, mai ales pentru masteranzii care au deja o slujbă și n-au timp „de pierdut” conducînd pînă-n campus ca să se așeze cuminți într-un amfiteatru. Time is money. Mai sînt însă și universități online (Phoenix University, bunăoară), pentru profit, dar cu diplome recunoscute oficial, cam la toate nivelurile. Pînă acum cîteva luni, însă, o diplomă obținută la distanță era privită cam ca o diplomă obținută în România la Universitatea Dăbulenii din Deal (scuze anticipate dacă există).

Educația la distanță era echivalată cu distanțarea de educație.

Dar de-acuș – vorba greierașului lui Topîrceanu – zise el c-un glas sfîrșit, ridicînd un picioruș, dar de-acuș s-a isprăvit. De-acuș, predatul de la distanță va deveni norma, nu excepția, indiferent de pandemie. De ce? Pentru că toți managerii și toți birocrații sînt antrenați să gîndească în același fel și-n comunism, și-n capitalism. Îndemnul „Proletari din toate țările, uniți-vă!” n-a dat rezultatele scontate. Birocrații din toate țările, însă, s-au unit fără să aibă nevoie de nici o mobilizare. I-a unit raționalitatea homo economicus, raționalitatea „omului statistic”, cum îl numea Hannah Arendt. În Condiția umană, publicată în 1958, Arendt spune ceva de genul: „Uniformitatea statistică nu e vreun ideal științific nevinovat. Este nu-prea-secretul ideal politic al societății care, complet imersată în rutina vieții de zi cu zi, nu mai vede nici o problemă în abordarea științifică a propriei existențe”.

Or, pandemia tocmai asta a făcut în 2020 – a oferit o șansă nesperată tehnocraților și statisticienilor din lumea-ntreagă. Sîntem zilnic bombardați de statistici și de experți. Nu fake news, astea-s deja pentru mucoșii care mai cred în bubulii lui Pavel Coruț, ci real news. Un singur exemplu, cît se poate de real: „Experții au stabilit (s.m.) că relaxarea măsurilor de restricție împotriva pandemiei va duce fie la creșterea, fie la scăderea numărului de infectări. Rămîne de văzut (sic!)”. (Nu dau numele autorului panseului, că mi-e rușine de rușinea lui.)

Așa și cu educația online. Pandemie sau nu, cînd îl prinzi pe dumnezeul statisticii de picior nu-i mai dai drumul – statistic vorbind. Cînd realizezi cîți bani economisești dacă nu mai plătești aerul condiționat din cîteva sute de amfiteatre, căldura și curățenia, bibliotecarii etc., „științific” vorbind trebuie să fii idiot (de la grecescul „idiotes” = a nu-ți păsa de binele comun) să nu te aliniezi miilor de specialiști care, peste noaptea pandemică, au descoperit avantajele „schimbării de paradigmă” presupuse de educația „la distanță”.

Într-un amfiteatru, oricît de mare, poți avea un număr finit de studenți. Într-un curs online, însă, poți înscrie, vorba manelei, „fără număr, fără număr”. Iar majoritatea profesorilor n-au nimic împotrivă. Explicațiile diferă – de la părinți în vîrstă la nevoia de a-ți supraveghea copiii care, la rîndul lor, fac școala la distanță, la sfînta comoditate. Mai simplu: de ce să stai în picioare cînd poți sta jos? De ce să stai jos cînd poți sta culcat? De ce să mergi pînă în campus cînd poți preda, în chiloți (sau fără, cum mi-a atras atenția un coleg), de pe vreo plajă exotică, să zicem? Banii sînt tot ăia (deocamdată, dar asta e o altă discuție).

Ce se pierde prin dispariția predării față către față? E ca-n zicala cu „cine azi fură un ou, mîine va fura un bou”. Mai întîi se fură distincția dintre public și privat: pe măsură ce ne „distanțăm social”, intrăm tot mai agresiv în viețile private. De la începutul pandemiei am avut ocazia să intru – virtual, desigur – în casele studenților, să-i văd tolăniți în pat, mîncînd, să le citesc afișele de pe pereți și să le cunosc mai mulți parteneri de viață decît mi-aș fi dorit. Reciproca, sînt sigur, e și ea valabilă.

S-a pierdut spațiul acela, mai mult sau mai puțin imaginar, unde s-au întîlnit dintotdeauna într-un intim tête-à-tête cei care predau cu cei dornici să învețe. Îi putem zice școală, amfiteatru, bibliotecă, chilie, studio, fotoliu sau chiar masa din bucătărie pe care citești scrisoarea lui Machiavelli către Francesco Vettori în care mărturisește cum, aflat în exil, la sfîrșitul zilei, se îmbrăca în hainele cele mai bune pentru a intra, ore în șir, într-un dialog cu autorii morți de mult. „Eu îi întreb, iar ei, în bunătatea lor, îmi răspund… Îmi uit toate grijile. Nu mai sînt înfricoșat de sărăcie sau de moarte. Trăiesc cu totul prin ei.”

Oricine a citit cu adevărat o carte, oricine s-a angajat serios în procesul de educație știe cît de importantă e această intimitate dialogică, tête-à-tête, cu un autor sau cu un profesor. E un drum cu dus și întors, la sfîrșitul căruia există doar învingători. Din nefericire, educația la distanță distruge taman această intimitate. În Phaedrus, un dialog despre dragoste, retorică și scriitură, Socratele lui Platon se arată îngijorat de apariția scrisului. Cînd scrii o carte (sau un text pentru Dilema veche), nu știi cine te va citi. Nu-ți poți ajusta spunerile în funcție de reacțiile celuilalt. Nu-ți poți plia argumentele și emoțiile în funcție de reacțiile celuilalt, cum o poți face, bunăoară, într-o relație de dragoste sau cînd vorbești în public.

La urma urmei, urma care scapă turma, tatăl amicului meu înțelesese, acum cîteva decenii, ceea ce experții de astăzi au uitat. Îl știa pe Platon chiar fără să-l citească: „Tată, prin telefon nu se poate!”.

P.S. Am păstrat veștile bune pentru sfîrșit: Socratele lui Platon își manifesta îngrijorarea față de pericolele scrisului în scris! Dar despre soluția găsită de Platon, cu o altă ocazie.

NOTA: Textul a aparut si in Dilemaveche.ro

…cu alte cuvinte, rușinea de odinioară nu mai potrivește cu cea de azi. Societățile tradiționale se bazau cu toatele pe o cultură a rușinii. Toți și toate se învîrteau în jurul rușinii. Viața și moartea se învîrteau în jurul rușinii. Exemplele sînt prea numeroase pentru a fi trecute amănunțit în revistă. De la cultură japoneză, unde era preferabil să îți faci seppuku decît să îți pierzi onoarea, la sinuciderea lui Decebal, pentru a evita rușinea de-a fi dus la Roma drept captură de război. De la Socrate, care a preferat să bea cucută decît să evadeze, de rușine că „legile Atenei” ar putea să-l urmărească și, prinzîndu-l din urmă, să-i „bată obrazul”, la cei 300 de spartani (în realitate mai mulți) care s-au luptat pînă la ultimul cu persanii pentru salvarea întregii Grecii. Pînă și mai pragmaticul Aristotel, cînd s-a autoexilat din Atena pentru a-și salva pielea, și-a justificat opțiunea spunînd că nu a vrut ca Atena să păcătuiască de două ori împotriva filosofiei. Cu alte cuvinte, a ales rușinea exilului pentru a nu face Atena de rușine.

La o scară mai mioritică, oricine a copilărit la țară știe că a ajunge de rîsul satului era formă supremă de a te face de rușine. Singurii excluși de la această cultură a rușinii erau „nebunii satului”. Dar aici nu e vorba despre tipicul contrast între țărani și nobili. Aristocrații aveau „nebunii regelui”, iar grecii pe Diogene Cinicul, cel care se masturba ostentativ în piața publică, declarînd că ar fi minunat dacă și-ar putea satisface pofta pîntecului mîngîindu-și și stomacul în public. Aceștia, însă, erau tolerați doar ca excepțiile care să confirme regulile. Dacă te făceai de rușine și nu erai nebun, părăseai societatea cu pricina și te refugiai la Baden Baden, dacă-ți permiteai. Dacă nu, te mutai de la sat la oraș. Orașul nu mai era parte din lumea tradițională. La oraș îți puteai „pierde urmă”. Și rușinea. Pentru că te anonimizai.

În toate expresiile, rușinea e legată de chip. În românește ești „fără obraz” sau „îți bat obrazul”, în franceză îți „roșește obrazul de rușine” („rougir d’honte”), în engleză îți „pierzi față” („lose face”), în germană vreau să „îmi salvez fața” („mein Gesicht wahren”). De ce? Pentru că chipul e acel ceva care te face unic. Nu amprentele, nu ADN-ul, ci chipul. Chipul te face o persoană diferită de oricare alta. La propriu. Chipul e o mască, dar una care n-are nimic de-a face cu masca din vremea pandemiei sau cu cea folosită de tîlhari pentru a-și ascunde fața. Dimpotrivă. „Persoană” vine, de bună seamă, din latinescul persona, masca purtată de actori, dar nu pentru a-și ascunde chipul, ci pentru a dezvălui identitatea caracterelor interpretate. De aceea în creștinism se vorbește, încă din Evul Mediu, despre Persoanele Sfintei Treimi. Și tot de aceea „chipul” e atît de important. La urmă urmelor, omul a fost făcut „după chipul și asemănarea” lui Dumnezeu. (Implicațiile sînt fascinante, dar nu-și găsesc locul aici.) Palma peste obraz e cel mai rușinos gest cu putință, pentru că e menit a-ți anihila tocmai această unicitate.

Nu însă și la oraș. Civilizația urbană e în bună măsură o civilizație liberală (în sensul clasic). Nu întîmplător, Thomas Hobbes, scandalosul proto-părinte al liberalismului clasic, răstoarnă viziunea tradițională cu susu-n jos, declarînd că piatra de temelie a oricărei societăți e frica de moarte și dorința de supraviețuire. După cum recunoaște, cu nerușinare, în Autobiografia sa, „a fost primul care să fugă din Anglia” pentru a-și salva viața, înainte de izbucnirea Războiului Civil. Conform liberalismului clasic, oamenii se nasc liberi, egali și înzestrați de natură cu toate drepturile. De bună seamă, această egalitate nu poate fi gîndită decît în abstract. Egalitatea și unicitatea nu fac casă intelectuală bună, așa că una din cele două trebuie sacrificată. Cînd discutăm despre produsul pe „cap de locuitor”, nu ne gîndim nici la Mărioara, nici la Vasile, ca oameni cu un chip, ne gîndim la ei ca la numere. Nu întîmplător, statistica devine din ce în ce mai importantă. În alegeri, numărăm voturile. Nu cine sau de ce, ci cîți. Ș.a.m.d. Iar orașul e locul perfect pentru a-ți pierde identitatea, atît la propriu, cît și la figurat. Cu cît orașul e mai mare, cu atît mai bine. Cîți dintre noi s-au apucat să-și numească furnicile găsite în mușuroiul din fața casei sau, Doamne ferește, prin bucătărie?

Din Anglia, liberalismul clasic a trecut Atlanticul în Lumea Nouă. Aici însă a dat peste tradiția puritană, care e ceva mai complicată. Cultura rușinii nu s-a dat bătută cu una, cu două. Multă lume a auzit de Alexander Hamilton (măcar de musical-ul care-i poartă numele). Dar mai puțină lume știe că mîna dreapta a lui Washington, artizanul Primei Bănci a Statelor Unite, eminența cenușie a partidului federalist, și-a găsit sfîrșitul într-un duel cu Aaron Burr, al treilea vicepreședinte. Or, ce reprezentau duelurile dacă nu o formă de a-ți risca viața pentru a-ți „repera onoarea”? Dar, chiar și o jumătate de secol mai tîrziu, în timpul Războiului Civil, sute de mii de americani, de ambele părți ale baricadei, se angajau în bătălii masive în care rata de supraviețuire era de sub 50%. De ce? Pentru că plutoanele, companiile ș.a.m.d. erau organizate pe baze geografice. Soldații proveneau din același orășel (în America nu există „sate”, doar „towns” și „cities”), din același „county” (un fel de județ), se cunoșteau între ei, ba, mai mult, familiile lor se cunoașteau între ele, acasă. Și-atunci, decît să-și facă de rușine familiile, preferau să meargă, umăr la umăr, spre o moarte aproape sigură.

În zilele noastre, cultura rușinii la americani are conotații mai practice. Economice. A strînge mîna cuiva cînd faci o afacere încă mai echivalează cu un contract ferm, legal. La fel, orice semnătură, pe orice cec sau orice document – fără notari, fără parafe și zeci de ștampile. Sigur, poți da foarte lesne și o „țeapă”, dar cuvîntul-cheie aici e „O” – o singură țeapă. După ce te-ai făcut de rușine în business, ești terminat ca om de afaceri. Dacă ai plagiat o singură dată, zbori din academie. Cultură americană e una bazată pe încredere. De aceea, spre deosebire de Europa, nimeni nu are nici o problemă în a-și înmîna cartea de credit unor necunoscuți, de la chelneri la vînzătorii de diamante. Oamenii nu vor să se facă de rușine, pentru că de asta depinde supraviețuirea lor economică, dacă nu și cea morală.

Dar atunci întrebarea este cum s-a ajuns în America la aceste veritabile liste ale rușinii, la noile poliții ale gîndirii care i-ar face pe revoluționarii francezi sau pe comuniștii Revoluției Culturale din China să pălească de invidie. Care e diferența dintre rușinarea de odinioară și cea de astăzi? În definitiv, amîndouă se bazează pe regulile de rușinare stabilite de către comunitatea din care faci parte. Diferența, înclin să cred, e între felurile de comunități: cele tradiționale erau bine ancorate în realitate, durabile și ierarhice. Sistemul de valori era acceptat. Cele de astăzi sînt virtuale, volatile și egalitariane. Sistemul de valori e chestionat zi de zi. Cele de ieri puteau fi părăsite, de rușine, fie la propriu, fie prin moarte. Cele de azi nu pot fi părăsite, pentru că se țin ele scai de tine. Internetul nu are frontiere, iar noile media sună precum țăranii lui Coșbuc: „Hristoși să fiți, nu veți scăpa nici în mormînt!”. Nu degeaba vorbim despre „satul” (nu „orașul”) planetar. Nu întîmplător cyberbullying-ul (o altă formă de rușinare) provoacă, la propriu, mai multe victime decît orice formă de bullying din trecut.

Omul modern are o problemă în gestionarea concomitentă a egalității și unicității. Iubim egalitatea, dar urîm pierderea unicității. Egalitatea abstractă, a orășeanului lipsit de rușine, nu ne mai satisface, pentru că ne anonimizează. De aceea, multe dintre întoarcerile de la oraș la țară nu sînt motivate economic, ci cultural sau ideologic. Nu vreau să fiu doar locatarul de la etajul 7, blocul C2, ci Mărioara a lui Vasile a’ Șchiopului. Pe de cealaltă parte, dacă mă declar doar unic, îmi pierd din nou rușinea, pentru că mă consider automat un fel de buric al pămîntului. Și-atunci, soluția paradoxală a contemporaneității constă în exacerbarea paroxistică a politicilor identitare, ca o soluție de împăcare a caprei cu varza. Dacă insist să mi se recunoască politic o identitate „de grup” – etnic, sexual, religios ș.a.m.d. –, pot trăi cu senzația că sînt și unic, dar și egal. Cu cît mai detaliată combinația de unicități, cu atît mai bine.

Astfel, cred că mi-am recîștigat dreptul de a-i judeca pe alții, i.e. de a-i face de rușine în spațiul public. Diferențele minoritare rușinează acum asemănările majoritare. Ca ochelarist le pot bate obrazul celor cu vedere bună. Dar ca ochelarist miop mă pot simți discriminat de către majoritatea ochelariștilor. Iar ca ochelarist miop și astigmat mă pot simți discriminat de către majoritatea ochelariștilor doar miopi, nu și astigmați. Să vă mai spun că sufăr și de hipermetropie?

Iar cu asta ajungem la cuiul lui Pepelea: diferența dintre „a-ți fi rușine”, „a te face de rușine”, „a fi făcut de rușine” și „a-ți fi frică să nu fii făcut de rușine”. Aici creștinismul are multe să ne-nvețe. Dumnezeu ne cere să ne fie rușine pentru păcatele noastre, dar nu vrea să ne fie teamă că vom fi făcuți de rușine. A-ți fi rușine e o formă de a lupta cu mîndria. Dar a-ți fi frică să nu te faci de rușine nu e decît o formă de trufie. Mă interesează mai mult imaginea mea, chipul meu, în ochii altora, decît imaginea mea în propriii mei ochi. Mă interesează mai mult exteriorul, cum sînt văzut, decît interiorul – cum mă văd eu pe mine. Nu chipul care dezvăluie, ci chipul care ascunde, pretinzînd că se dezvăluie.

În Geneză, cuvîntul „rușine” apare doar înaintea păcatului, ca absență: „omul și nevasta lui erau amîndoi goi, și nu le era rușine (Facerea 2, 25). Cuvîntul dispare, însă, cînd te-ai aștepta mai puțin – după ce atît Eva, cît și Adam mușcă din pomul cunoașterii. Atunci „au cunoscut că erau goi” (3,7) și și-au acoperit goliciunea cu șorțuri din frunze de smochin. A-ți fi rușine presupune deci cunoașterea deosebirii dintre bine și rău. Imediat după aceea, aud „glasul Domnului Dumnezeu care umblă prin grădină în răcoarea zilei” (superbă formulă!) (3, 8) și se ascund. De ce se ascund dacă nu mai erau goi, deci nu mai aveau de ce să le fie rușine? Răspunde Adam: de frică. De frica de a nu fi făcuți de rușine pentru neascultare.

Dacă rușinea presupune curaj – curajul de a-ți asuma responsabilitatea pentru greșeala făcută, frica de a fi făcut de rușine, frica de rușinare, dimpotrivă, te face să pasezi responsabilitatea pe umerii altora. Adam pasează responsabilitatea Evei, Eva, șarpelui (3, 12-13) – și sînt pedepsiți în ordinea cauzalității: mai întîi șarpele, pe urmă femeia, pe urmă bărbatul. Vă sună cunoscut? Nu sînt eu de vină pentru ceea ce am făcut rău, ci oricine altcineva – istoria, genele, societatea, părinții. Pe măsură ce frica de a fi făcut de rușine, de rușinare, explodează în zilele noastre (de unde și eficiența alarmantă a bullying-ului), rușinea însăși, prin cunoașterea deosebirii dintre bine și rău, începe să dispară. Deloc surprinzător, dacă binele și răul sînt doar convenții sociale.

În creștinism, diferența dintre „rușine” și „rușinare” e una crucială, la propriu și la figurat. Rușinea vine dinlăuntru, rușinarea, din afară. Creștinismul e deopotrivă o religie a rușinii și una a nerușinării. O religie în care lui Dumnezeu nu îi este rușine să se facă om, să fie bătut, batjocorit, răstignit și omorît. Lui Iisus nu îi e teamă că va fi făcut de rușine. E o religie în care ni se cere să ne fie rușine, dar să nu ne temem că am putea fi rușinați de către altcineva. „De tot cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în neamul acesta desfrînat și păcătos și Fiul Omului Se va rușina de el cînd va veni întru slava Tatălui Său” (Lc 9, 26). Cînd mititelului vameș Zaheu nu îi e teamă că se va face de rușine în ochii oamenilor care-l disprețuiau, urcîndu-se în sicomor, Iisus îi onorează casa și-i iartă păcatele. Iar lui Zaheu îi este rușine.

Vă mai amintiți cum rușinea este intim legată de unicitatea persoanei, de chip, de obraz? Ei bine, în creștinism ni se cere să întoarcem și obrazul celălalt! Ce înseamnă asta? Înseamnă că nimeni altcineva nu ne poate pîngări chipul, nimeni altcineva nu ne poate face de rușine. Nimeni nu ne poate rușina, doar noi înșine. Mă fac de rușine, dar nu pot fi făcut de rușine. Și-ar fi păcat să ne lăsăm rușinați de alții. Păcat atît la propriu, cît și la figurat.

NOTA: Textul a aparut si in Dilema Veche – https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/rusinea-de-acasa-nu-se-potriveste-cu-cea-din-tirg

…pentru că pe Statele Unite trebuie să stai cu ochii ca pe butelie. Pentru neștiutori, în comunism, expresia „a sta cu ochii pe X ca pe butelie“ însemna menținerea unei atenții neabătute asupra lui X. Butelia pentru aragaz era un obiect extrem de prețios și de volatil: greu de obținut, ușor de pierdut. Trebuia să intri pe liste lungi de așteptare, iar cînd mașina cu butelii se oprea pentru cinci minute între blocuri cu sute de locatari, nu trebuia ratată cu nici un preț. Mai bine absentai nemotivat de la serviciu. Existau chiar hoți specializați în furtul de butelii. Îți spărgeau casa nu pentru bani sau bijuterii, ci pentru butelie. Fără carte puteai avea parte. Fără butelie, ba.

Ei bine, America e o butelie ce nu trebuie scăpată din ochi, pentru că, de la Alexis de Tocqueville încoace, am văzut cum născocirile americanilor, bune sau rele, sînt preluate, mai mult sau mai puțin distorsionat, în lumea-ntreagă – de la separarea puterilor în stat la iluminatul electric, și de la organizarea campaniilor electorale la Internet. De la consumerism la postmaterialism.

Fenomenul postmaterialismului a fost remarcat de către Ronald Inglehart în The Silent Revolution: Changing Values and Political Styles Among Western Publics încă din 1977. Pe scurt, politologul argumenta, pe baza unor statistici impresionante, că generațiile tinere din țările dezvoltate pun mai puțin accent decît părinții lor pe bunăstarea materială, alegînd să voteze mai degrabă în funcție de valori ce nu trec, ca să zicem așa, prin stomac. Inglehart explica aceste diferențe prin nivelul de trai din copilărie: dacă vîrstnicii crescuseră în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, cu toate privațiunile aferente, ajungînd în anii ’70 la o bunăstare materială greu de imaginat la sfîrșitul anilor ’40, copiii lor crescuseră în mijlocul acestei bunăstări și-ncepuseră să se plictisească. O găseau meschină, sufocantă. Te poți plictisi și de prea multă ciocolată.

Așa au început în America „războaiele culturale“, întrerupte de perioade de pace din ce în ce mai scurte, la schimburile de ștafetă dintre generații, cînd hippioții își tundeau pletele, se întorceau din ashram-uri și își cumpărau case cochete în suburbii, aidoma părinților. Pentru că generațiile sînt precum indivizii – se revoltă în adolescență și se domolesc la maturitate. Sau cam asta obișnuiau să facă pînă la Internet și la noile media, cînd schimbul dintre generații s-a dat peste cap. La propriu. Dacă pînă nu demult, odată trecută rebeliunea tinereții, adulții își întorceau privirea spre înțelepciunea practică (phronesis) care, în cazurile fericite, vine cu experiența vîrstei (vezi instituția Senatului, în varianta clasică), acum bătrî­nii imită moda tinerilor și își cer scuze pentru neputința de „a ține pasul“. De unde și apetența pentru războaiele de orice fel. Pentru că războaiele sînt apanajul tinereții dînd în clocot.

De bună seamă, de la distanță, toate războaiele arată la fel, iar cele „culturale“ nu fac excepție. De la distanță, cele din anii ’60 seamănă cu cele din 2020. Atunci, ca și acum, de la cuvinte s-a trecut la fapte, și de la schimbul de idei la schimbul de cocteiluri Molotov. Atunci, ca și acum, protestatarii au dat foc la mașini, au spart magazine, au mîzgălit și dărîmat statui. Atunci, ca și acum, poliția a intervenit în forță, cu gaze lacrimogene, bastoane generos împărțite și arestări.

Și-atunci, ca și acum, în mijlocul războiului s-a aflat universitatea. Dacă în „întunecatul“ Ev Mediu, universitățile erau spații „de sanctuar“, precum ambasadele de astăzi, în noile războaie culturale ele au devenit locul de început și de sfîrșit al luptelor de stradă. E doar o altă întoarcere cu susu-n jos. Pînă și termenul „război cultural“ e un oximoron. O contradicție în termeni. Războaiele se poartă despre cultură, nu înlăuntrul acesteia, iar combatanții din ambele tabere pot fi suspectați de multe, mai puțin de un bagaj cultural solid. Dar cînd susții că orice cultură e motivată politic, nu te mai miri că politicul îți intră-n casă, cum se miră acum cele peste 150 de personalități din lumea academică și culturală care au semnat deja faimoasa scrisoare din Harper’s Magazine, îngrijorate de restrîngerea libertății de opinie și de cultura excluderii (cancel culture), sub presiunea politicilor identitare postmaterialiste.

Revoluțiile conservatoare, precum cea britanică din 1688 sau cea americană din 1776, s-au încheiat repede, ca un sughiț după care zici „pardon“ și-ți vezi în continuare de cină. În revoluțiile egalitariene, însă, de la cea Franceză la cele comuniste, odată pornit tăvălugul, lucrurile sînt greu de oprit. Revoluția capătă o logică proprie și scapă de sub controlul inițiatorilor. Radicalii atacă moderații. Iar moderații, de stînga sau de dreapta – nu contează –, pier. Revoluțiile își devorează copiii. Cei 150 au fost, încă de a doua zi, acuzați de conservatorism, rasism, transfobie etc., de către foștii tovarăși de arme ideologice.

E doar una dintre multele dovezi că, văzute de aproape, războaiele culturale din anii ’60 nu mai seamănă defel cu cele de azi. Primele erau războaie „de modă veche“ – între conservatori și liberali. Între „rebeli“ și „establishment“. Acum, rebelii de odinioară au devenit establishment-ul și sînt, la rîndul lor, acuzați de pactul cu diavolul – pe Facebook și pe Instagram sau Twitter, folosind tablete Apple. Atîta doar că marile corporații, de la Apple la Facebook și de la Google la Amazon, sînt „liberale“. Incredibilul s-a produs: consumerismul s-a împăcat cu postmaterialismul, și butelia cu ecologia.

Colac peste pupăză, a venit pandemia care ne poate trimite la bal sau la spital, la propriu, dar mai ales la figurat. În SUA a servit drept catalizator, transformînd războiul „rece“ într-o revoluție culturală „fierbinte“ după modelul inițiat de Mao Zedong în 1966. Mao a scăpat Revoluția Culturală din mînă și povestea s-a încheiat tragic, în primul rînd pentru că ideologia nu ține de foame. O poate – și o face – păcăli pentru o vreme. Dar numai șarpele Ouroboros se poate sătura înghițindu-și la nesfîrșit coada. Oamenii nu pot. Și nici corporațiile. Iar pîrdalnica asta de pandemie, care face să ghioraie mațele, ne poate lăsa fără butelie. Or, fără butelie, revoluția postmaterialistă rămîne și fără carte, și fără parte.

NOTA: textul a fost publicat initial pe dilemaveche.ro

SINTEZA: Dragă Alin, trăim în continuare, vremuri interesante. Știu, tu ești de părere că presa le vede mai interesante decât sunt în realitate. Dar trebuie să recunoști, unele fapte, destul de multe, creează un tablou îngrijorător. O criză pandemică ce a făcut milioane de victime, bolnavi și morți, o criză economică extrem de gravă, guverne aflate la ananghie și populații care reacționează excesiv. Cum vezi tu situația acum?

Alin Fumurescu: Mă bucur că ai început întrebarea cu această expresie – „vremuri interesante”. Exista o vorbă veche (a cărei origine s-ar cuveni s-o caut) care spune ceva de genul: „Să te ferească Dumenzeu de vremuri interesante”. Asta a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Pe vremuri lumea caută stabilitate, predictibilitate. Să știi cum îți faci planurile de viață. Machiavelli spunea, în secolul al XVI-lea, că oamenii îi pot ierta unui prinț crimele, câtă vreme le face o singură dată, dar după aceea regulile există și funcționează previzibil. Suntem „biologic” programați să iubim predictibilitatea – de aceea ne și căsătorim. De ce a ajuns multă lume să accepte și comunismul (fără legătură cu căsătoria!), odată trecută perioada terorii din anii’50? Pentru că prin anii ’70, ba chiar și ’80 devenise … predictibil. Făceai X, se întâmpla Y.

Îmi amintesc cum, prin 1984, mă pregăteam să dau admitere la Medicină. Și, adolescent fiind, încercam să mă gândesc la viitor: Dacă intru la Medicină, termin facultatea, îmi găsesc o poziție de medic undeva, poate (cu pile), chiar în orașul natal, Brad, primesc un apartament, îmi cumpăr o Dacie, mă căsătoresc, fac copii care vor merge la facultate, vor primi apartament (cu pile), își vor cumpăra o Dacie … Adolescent fiind, predictibilitatea asta mă înspăimânta. Acum, dacă stau să mă gândesc, generația mea, cea care era încă în adolescență sau imediat după în 1989, a avut un noroc fantastic! Am fost speriați de predictibilitate la vârstă potrivită, în momentul potrivit. De aceea am ieșit pe străzi în ’89, de aceea am făcut Piața Universității, Revista „NU” ș.a.m.d.

Acum, asistăm la o poveste răsturnată cu susul în jos. O poveste „în oglindă”, în care stânga devine dreapta, susul, jos, și marele, mic. Suntem cu toții, o omenire întreagă, Alice în Țara Minunilor. O omenire adolescentină, așteptând o schimbare nedefinită. Or în zilele acestea, nimic nu mai e previzibil. Iar asta – în ciuda declarațiilor oficiale și vaietelor venite dinspre opinia publică pe toate canalele – undeva, în străfunduri, în rărunchi sau în vintre ne … bucură!

Realizez că aceasta e o afirmație scandaloasă, dar adevărul are această tendință – de a fi scandalos. Adevărul, cred eu, e că omenirea s-a cam plictisit. Nu neapărat pentru că trăiește mai bine (chit că și asta e adevărat), ci pentru că a devenit dependentă de stimuli din ce în ce mai puternici. Noile media ne-au obișnuit cu „breaking news”, ceas de ceas, 24/7, cum ar zice americanul. La astea suntem deja imuni. Fete violate ignorate de poliție, împușcări în masă la vreun liceu din America, uragane devastatoare? Cam câte drame (reale) de genul asta poate un creier normal suporta înainte de a deveni complet insensibil? Suntem „drogați” cu știri. Așa că trebuie mărită doza. Constant. Ceas cu ceas. 24/7.

Simplu spus: Cred că am ajuns la punctul la care ne dorim într-atât de tare crizele, încât ni le creăm singuri, doar pentru satisfacția, ușurel perversă, de-a ne putea văicări ulterior. Dacă viețile noastre și-au pierdut sensul mai înalt, e musai – psihologic vorbind – să ne găsim unul. Drogul, în acest caz, sunt știrile. The News. Din acest punct de vedere, hamsterul care aleargă disperat pe o roată încercând să prindă (fără nicio șansă) morcovul atârnat deasupra capului e, într-un fel, mai norocos. Morcovul, măcar, există. Noi alergăm după un morcov care nu există. Noi alergăm pe o roată după un morcov la care doar visăm.

„Realitatea virtuală” e, probabil, cel mai periculos oximoron cu care s-a confruntat omenirea.

 – America are acum statui demolate și magazine devastate, are victime și violențe de stradă. Care sunt după părerea ta cauzele profunde ale revoltei, cărora moartea lui Floyd le-a oferit ocazia să răbufnească?

– Să începem cu statuile, pentru că nu putem pune statuile și jefuirea magazinelor în aceeași oală. Prima oală e cea simbolică – cea pe care ți-o construiești singur, învârtind roata și modelând lutul, oala pe care ți-o formezi singur, la propriu (îi dai o formă) – iar pe termen lung e singura care, cred, contează. A doua oală e cea din care mănânci. Asta (importantă și ea, pentru că olarul care moare de foame nu există) contează doar pe termen scurt. Ideal ar fi să putem cu toții mânca doar din oale simbolice, dar acest ideal este imposibil în această viață. Realitatea nu are cum fi ideală, că de aia e realitate.

America – dar nu doar America – nu are un „război cu statuile” de azi, de ieri, cum nici România nu are. Orice statuie e un simbol. Iar „simbolul” e opusul … diavolului („diabolus”). Primul unește înțelesurile, celălalt le desparte. Pentru doi ani am predat la Tulane University, New Orleans. Pentru a ajunge în French Quarter (un cartier faimos pentru întruchiparea mottoului orașului, „laissez les bon temps rouler”, greu de tradus pentru necunoscătorii de franceză), luam de obicei tramvaiul – găsirea unui loc de parcare era un infern. Tramvaiul, de modă veche, cu banchete de lemn, trecea pe la Lee Circle – o piațetă, în mijlocul căreia se afla un obelisc în vârful căruia trona statuia Generalului Reobert E. Lee, comandantul principalei Armate Confederate. Era, ca și tramvaiul, vechi de când lumea, un simbol al orașului, cum ar fi, să zicem, Turnul Eiffel pentru Paris. Ei bine, statuia a fost dată jos acum câțiva ani, pe motiv că glorifica sclavia. Puțină lume, însă, mai știe că Lee era împotriva sclaviei și a secesiunii, ca și-a eliberat toți sclavii înaintea Declarației de Emancipare, sau că, la începutul războiului, Abraham Lincoln i-a oferit comanda tuturor armatelor Nordului. După o zi de gândire a refuzat din motive… simbolice. A declarat că e american pentru că e cetățean al Virginiei, iar dacă „țara” sa, Virginia, a decis să iasă din Uniune, onoarea îl obligă s-o urmeze, împotriva convingerilor personale. Când însă vine vorba despre simboluri, realitatea nu mai contează.

Magazinele devastate sunt o cu totul altă poveste (facem cum facem și tot la povești ajungem; de povești nu putem scăpa): acolo nu mai e vorba despre „oala simbolică”, acolo este vorba despre „oala cu mâncare”. Și cine nu iubește o „masă” gratuită, un televizor, pantofi de fițe ș.a.m.d. ? Ai însă dreptate când sugerezi că există o cauză mai profundă care unește cele două fenomene – discrepanța dintre realitate și ideal, o discrepanță care tinde să fie ignorată în aceste zile. De ce? Pentru că această discrepanță nu există în „realitatea virtuală”. În realitatea virtuală poți muri și învia de câte ori vrei, poți omorî câți inamici ai chef, îți poți alege un avatar care să te facă să arăți precum George Clooney sau Jennifer Aniston (numele sunt, de bună seamă, aleatorii și pot stârni zâmbete), poți trăi într-o casă de vis, deține un iaht de lux ș.a.m.d. Trăiești… ca-n povești. Atâta doar că, în Povestea Porcului, să zicem, copilul, oricât de captivat ar fi de poveste, știe că, în realitate, porcul nu vorbește și nu construiește poduri de aur. Fără să-i explice bunica, înțelege, știe că acestea sunt povești – metafore. Această cunoaștere, această abilitate de deosebire dintre real și ideal începe să dispară în ziua de astăzi. De aici, un întreg set de probleme. „Realitatea virtuală” e, probabil, cel mai periculos oximoron cu care s-a confruntat omenirea.

 – Are America impregnat în ADN-ul ei rasismul, așa cum s-a spus în această perioadă? Cât este vorba de rasism și cât e efectul discrepanței sociale sau alte cauze mai puțin vizibile?

– Să îți răspund cu o întrebare: Sunt ardelenii rasiști când fac bancuri cu olteni? Oltenii, când fac bancuri cu moldovenii? Da! Și nu. Un evreu poate râde la bancurile cu evrei – asta nu îl face antisemit. Fiind și oltean și ardelean, râd cu poftă și la bancurile cu olteni, și la cele cu ardeleni – cu o singura condiție: să fie bancuri bune! (Aș râde și dacă n-aș fi.) Departe de mine gândul de a sugera că rasismul – în America sau aiurea – e doar o glumă. A existat, a fost dramatic, și încă mai există. Mai este, însă, dramatic, mai ales în Statele Unite, unde sunt atât de mulți imigranți și atât de multe minorități? Nu aș fi la fel de sigur. Cum am încercat să explic și-n ultima carte, apărută iarna trecută la Cambridge University Press, Statele Unite sunt o națiune „politică”, nu etnică, nu rasială, nu religioasă. Citiți Declarația de Independență și veți vedea că toate aceste „rădăcini” comune – rasă, religie, limbă ș.a.m.d. nu mai contează când vine vorba de politică. În America, ceea ce contează (sau ar trebui să conteze) este doar dacă ești cetățean sau nu. Atât. Însă lumea nu mai știe carte, deci nici istorie. Facebook și „book” nu sunt același lucru.

Uitați-vă la Imperiul Roman: În trei pagini din Noul Testament, Apostolul Pavel se autoidentifică în trei feluri. Care e ultimul? Cetățean roman! Fericitul Augustin e un alt bun exemplu. Și-a scris autobiografia cu detalii foarte amănunțite, începând de la furatul de pere în copilărie până la copilul „din flori”. Un singur lucru n-a precizat – dacă era alb sau negru (fiind din nordul Africii, e foarte posibil să fi fost negru, după cum apare și în unele icoane). De ce n-a precizat? Pentru că nu interesa pe nimeni! Era cetățean roman.

– Ce ar trebui făcut în materie de politici sociale pentru diminuarea discrepanțelor sociale sau ce eficiență au avut cele de până acum? Ce n-a funcționat?

– Acesta e un subiect la care nu mă pricep, așa că ezit sa-mi dau cu părerea. Iese din aria mea de expertiză. După cum atrăgea atenția și Max Weber, există o diferență între „politici” și „politică”. Eu mă ocup mai mult de politică. Pentru „politici” există departamente speciale. Ceea ce pot spune însă e că „discrepanțele sociale” – sau de orice altă natură – nu au cum să dispară complet. Nici măcar într-o lume ideală n-ar mai fi amuzant să fim toți la fel, fără „discrepanțe”. Nici șah nu poți juca dacă ai aceleași piese, de aceeași culoare, pe o tablă cu pătrățele la fel, că nu mai vezi nici măcar pătrățelele! Tot aud cât de nedreaptă e America și cât de corupt sistemul capitalist american. Așa o fi, dar eu chiar am ajuns în America cu o sută de dolari (de fapt, am plecat spre America cu o sută, am aterizat în America cu 180, mulțumită unui amic), am crescut trei copii, făcut școală, și trăim, zic eu, binișor. Iar asta nu e o metaforă. Ce vreau să spun? Multe nu funcționează cum ar trebui, dar scenariul nu e nici pe departe atât de dramatic precum se vede din România. Daca ar fi, ar trebui să vedem valuri de imigranți americani sau europeni luând cu asalt China. Eu încă n-am văzut.

– Ce rol a jucat și joacă președintele Trump în toată povestea aceasta? Va profita sau va pierde în perspectiva alegerilor viitoare?

– Din nefericire pentru toată lumea, nu doar pentru americani, tare mi-e teamă că Trump va profita de pe urma ultimelor evenimente. Iar aici revenim încă o dată la diferența dintre realitate și mediul virtual. În mediul virtual, un președinte ca Trump nu ar fi existat. În realitate, există. Iar realității nu-i poți da „reset”, că nu e joc pe computer.

– Mișcările de stradă poartă o umbrelă, Antifa, dar care nu este o organizație cu o existență definită, formal asumată. Atunci, ce este? Avem și la Cluj mesaje pe ziduri semnate astfel, mesaje anticapitaliste, desene cu pumni ridicați, așadar, pare destul de răspândită. Dar este ea o mișcare puternică? Cum crezi că va evolua?

– Mișcările de stradă nu poartă umbrela Antifa – sau nu au purtat-o până nu le-a dat-o … Trump! Facem cum facem și revenim în același punct – virtualul a avut dintotdeauna tendința de a se transforma în realitate. Odinioară, însă, virtualul (sau idealul) însemna o lume mai dreaptă, abolirea sclaviei, drepturi egale pentru femei, copii ș.a.m.d. Pentru asta se făceau revoluții, se murea, se tăiau capete la ghilotină. Acum granițele dintre real și virtual s-au amestecat într-atât de mult, încât orice actor poate profita de acest „joc al oglinzilor” pentru a împinge realitatea în direcția dorită. Antifa sau Boogaloo – sau orice altă mișcare de acest gen, promovată pe rețelele de socializare, de la Anonymous la Al Qaeda, și de la Balena Albastră la Tea Party, Occupy, etc (pumnul ridicat era un simbol și în timpul Războiului Civil din Spania) – nu sunt decât aceleași Mării cu alte pălării. Nu neg nici bunele intenții și nici puritatea intențiilor multora dintre suporteri. Reamintesc doar că drumul spre iad e pavat adesea cu bune intenții și că întotdeauna se vor găsi idioți utili pentru cauze mai puțin nobile.

– Revoltele din SUA au dus la reacții în mediul cultural-artistic. Un film celebru a fost oprit de la difuzare pentru a-i fi redefinită prezentarea. Acest lucru a stârnit un val de indignare generală, ce-i drept, mai mult în afara Americii. Ce ecouri crezi că va avea acest tip de „cenzură culturală” în Europa?

– Filmului cu pricina îi zice „Pe aripile vântului” – am ajuns să ne fie teamă până și să îi pronunțăm numele? Îmi ceri să fiu un soi de Mafalda, iar la asta nu mă pricep. Dar, dacă Tocqueville avea dreptate – iar el a fost un soi de Mafalda, pentru că s-a dovedit corect în mai toate pronosticurile făcute pe la 1835, toamna, până acum, America pentru Europa servește rolul buzduganului zmeului din poveste: anunță ce va veni. Iar asta mă îngrijorează. Pentru că orice acțiune are și-o reacțiune. Îți mai amintești de tiribombele copilăriei (acum sunt yo-yo sau așa ceva)? Cu cât mai tare trântești tiribomba într-o direcție, cu atât mai tare va reveni în direcția opusă. Aici deja nici măcar nu mai vorbim de ceva subtilități de filosofie politică. Aici vorbim despre mecanică.

Orice interferență a politicului în universitate e imorală din start. Statul nu poate decide nici că doi plus doi fac patru sau cinci, nici că Pământul e rotund sau plat, că se învârte în jurul soarelui sau invers.

– În același timp, la capătul estic al Europei, Senatul României a votat zilele trecute un proiect de lege prin care se interzice instituțiilor de învățământ «activitățile în vederea răspândirii teoriei sau opiniei identității de gen, înțeleasă ca teoria sau opinia că genul este un concept diferit de sexul biologic și că cele două nu sunt întotdeauna aceleași». Ești profesor universitar, tu cum vezi acest lucru?

– Am fost și-n anii 90 (când nu eram profesor), sunt și acum un suporter al autonomiei universitare – de modă veche. Moda Evului Mediu, cea care a creat universitățile ca pe niște sanctuare ale libertății de gândire și nu numai (te puteai „refugia” într-o universitate, condamnat de crime fiind, iar „statul” nu avea dreptul să te „salte” de acolo; cam ca într-o ambasadă în zilele noastre.) Prin urmare, consider nu doar ilegitimă și imorală, dar și complet inutilă orice încercare a politicului de a dicta academiei orice (și subliniez apăsat aici, „orice”, nu doar acest subiect). De ce ilegitimă? Pentru că fie există autonomie universitară, fie nu. Legea nu depășește, nu are voie să depășească logica binară – ești vinovat sau nu. Tertium non datur. Or nu poți fi vinovat pentru o părere. O doxa. De ce imorală? Pentru că orice interferență a politicului în universitate e imorală din start. Statul nu poate decide nici că doi plus doi fac patru sau cinci, nici că Pământul e rotund sau plat, că se învârte în jurul soarelui sau invers.

Pe vremea când făceam un masterat la Nisa, un profesor de drept constituțional, evreu, bătrân, s-a revoltat împotriva legii de-abia apărute prin care negarea Holocaustului se pedepsește în Franța cu închisoarea. Avusese rude ucise la Auschwitz, dar susținea că această lege deschide poarta „adevărului științific de stat”: statul ne spune dacă Pământul e rotund sau plat, care e viteza luminii, sau dacă există sau nu o diferență între sex și gen. E același principiu, indiferent de subiect. Tocmai de aceea, la autonomia universitară trebuie ținut, ca să spun așa, „cu dinții”, indiferent de păreri.

De ce inutilă? Pentru că nu trebuie să fii John Stuart Mill sau teolog pentru a observa ceea ce știu toți părinții – că există o plăcere a fructului interzis: când nemții au interzis Mein Kampf, după război, mai mulți s-au apucat să-l citească decât înainte. Natura umană nu se schimbă decât în „realitatea virtuală”, în care îți poți alege oricând alt avatar. Astălaltă realitate, de modă veche, tinde să fie încăpățânată. Că ne place, că nu ne place, în realitatea asta trebuie să mai mergem și la toaletă.

– Revenim la vechea distanță între Vest și Est, Vestul se luptă cu ultraprogresiștii și Estul cu ultraconservatorii. Cum vezi evoluția politică / ideologică a României? Există opinii conform cărora terenul ar fi propice, vulnerabil la orice, iar lucrurile pot să o ia în direcții greu de controlat. Din punct de vedere politic, ce poate veni nou? Ce lebădă neagră poate apărea?

– Felicitări! Dacă prin Vest și Est înțelegi Vestul și Estul Europei, cred că ai radiografiat binișor situația. (Daca vorbim despre Statele Unite, aici avem și Est, și Vest; vorba cântecului, „noi aici avem de toate/ și prea mult și nu se poate / și noroi și stele”. În definitiv, SUA e „doar” un altfel de Europă.) Zilele acestea e greu să fii Mafalda, pentru că orice se poate întâmpla. Personal, trebuie să-ți mărturisesc că m-am săturat până peste cap de lebedele negre. Tânjesc după una albă. După puțină normalitate. După vremuri ceva mai puțin interesante, ca să încheiem ciclic, precum romanele lui Rebreanu.

NOTA: Interviul a aparut initial in revista SINTEZA:

https://www.revistasinteza.ro/alin-fumurescu-profesor-de-stiinte-politice-in-sua-america-pentru-europa-serveste-rolul-buzduganului-zmeului-din-poveste-anunta-ce-va-veni

… o mama de 96 ani isi traieste ultimele zile intr-un camin de batrani. Fiul, de 53 de ani, un puternic al zilei, refuza sa o viziteze pe patul de moarte, ba se mai si mandreste public cu asta. Vrea sa dea un exemplu de urmat! Oripilant? Impotriva firii? Nu in vremuri de pandemie. In vremuri de pandemie e un gest de aplaudat, aducator de voturi, altminteri nu s-ar lauda nimeni cu el. Zice-se ca oamenii puternici se inalta calcand pe cadavre. Iar daca printre cadavrele pe care calca se numara si cel al mamei, la propriu, asta e! À la guerre comme à la guerre! La razboi, ca la razboi. Pentru ca ni s-a spus, nu-i asa, ca suntem in razboi cu pandemia, “cu un inamic nevazut, perfid si necrutator”! Si-atunci cum sa ne crutam parintii aflati pe patul de moarte? Se mai zice ca “All’s fair in love and war”. In dragoste si in razboi totul este permis. Dar, daca e de ales intre cele doua, ne invata premierul olandez, Mark Rutte, razboiul o ia inaintea dragostei. Chiar si a dragostei de mama.

Avand de ales intre Lege si Mama, premierul Olandei si liderul Partidului Libertate si Democratie (sic!), a ales Legea. In contextul mai multor incalcari ale masurilor de distantare sociala, a alege sa respecti Legea inainte de a-ti respecta Mama, le poate parea multora (si le pare!) un gest aproape eroic, demn de aplaudat. Ma scarpin in crestet si ma intreb de ce nu l-au aplaudat si pe SS-Obersturmbannführer Adolf Eichmann, inginerul Solutiei Finale, si-n loc de asta au ales sa-l spanzure. Apararea lui Eichmann (era o aparare, nu se lauda cu asta!) a fost aceeasi: “Am decis sa respect legea. Am decis sa respect ordinele.” Hannah Arendt a scris pe tema asta o carte faimoasa, Banalitatea Raului (care i-a atras si o multime de critici). Pe (foarte) scurt, Arendt se astepta sa vada un monstru. In schimb, a intalnit doar un birocrat, ca toti birocratii. I se daduse o sarcina tehnica – sa ucida cati mai multi evrei pe unitatea de timp, acoperind macar o parte din cheltuieli prin munca fortata, sapun, dinti de aur, par, abajururi din piele tatauata, s.a.m.d. Si, ca multi birocrati, Eichmann a incercat sa se achite de sarcina cat mai bine. Gandirea lui Eichmann era instrumentala. “Cum sa rezolv probema asta?” Nu, “de ce sa rezolv problema asta? O fi bine? O fi rau? De ce-ar fi bine? De ce-ar fi rau?” In termenii lui Arendt, acest fel de gandire nu e gandire.

Mi s-ar putea reprosa ca (1) var toti birocratii in aceeasi oala, la gramada, infierand o intreaga categorie profesionala; si (2) ca nu pot compara regimul nazist cu democratia olandeza (Partidul Libertate si Democratie, nu?) Ingaduiti-mi sa ma apar preventiv.

(1)   Departe de mine gandul de a vari toti birocratii in aceeasi oala. Oala aceea, oricat de mare, e inca mica, si, oricat de iritanta, relativ inofensiva in circumstante normale. Ceea ce ma ingrijoreaza e o oala mult mai mare, in care poate intra, cu usurinta, o mare majoritate dintre noi. De ce? Pentru ca gandirea birocratica nu e apanajul birocratilor. Dupa cum faptul de a fi un birocrat nu te impiedica sa-ti pui intrebarea-cheie, DE CE?, la fel, faptul de a nu fi, formal, un birocrat nu te face imun la (non)gandirea birocratica. E plina lumea de birocrati “in civil”.

(2)   Asa e – regimul nazist nu poate fi comparat cu democratia olandeza – asupra acestui punct nu incap discutii. Departe, foarte departe de mine gandul de a face vreo “reductio ad hitlerum”. In fapt, ma orpileaza usurinta cu care, in zilele noastre se lanseaza epitetele de “fascism” si “nazism” (de cele mai multe ori fara a se face vreo deosebire intre cele doua). Dar asta nu inseamna ca raman orb la pericolele tiraniei majoritatii ce pandesc orice democratie, o tiranie exercitata in primul rand asupra gandirii. [Nota: Nu ma mai caznesc sa dau nume, ca si asa sunt acuzat ca folosesc prea multe referinte “culturale” si “ma dau destept”. Ce sa fac daca n-am venit eu cu toate ideile astea? Ma “dau destept” daca recunosc de unde le-am luat, sau daca le prezint ca fiind ale mele?!?]

N-ar fi insa cinstit sa folosesc exemplul Eichmann fara a folosi un contra-exemplu. Sunt mai multe, dar sa ne oprim la cel mai vechi si (nadajduiesc) cel mai cunoscut – Antigona lui Sofocle. Paralela Antigona – Mark Rutte e si mai evidenta. In cazul Eichmann, era vorba “doar” despre respectarea legii cu pretul sacrificarii gandirii. In cazul Antigonei, precum in cel al lui Mark Rutte, e vorba de o alegere mult mai sfasietoare, intre respectarea legii si respectarea valorilor familiale. O alegere nu doar intre non-gandirea instrumentala si gandire, ci si una intre ratiunea utilitarianista si iubire (considerata in zilele noastre irationala, desi Logosul crestin e deopotriva Cuvant, Ratiune, si Dragoste).

Confruntat cu alegerea tragica, Mark Rutte a ales Legea, nu Mama. Intr-o alta tragedie, scrisa acum mai bine de doua mii de ani, Antigona alege Fratele (deja mort), nu Legea. Optimistul din mine ma face sa cred ca, doua mii de ani de aici inainte, Mark Rutte nu se va bucura de aceeasi popularitate precum Antigona.

Bine, bine, mi s-ar putea spune, dar ca premier al Olandei, era responsabilitatea lui Rutte sa ofere un exemplu, oricat de dureros la nivel personal. Va invit sa (re)citi piesa de teatru. Asa a crezut la inceput si Creon, noul lider politic – Legea inaintea Familiei. Cand si-a dat seama ca a gresit, era deja prea tarziu, Intr-o singura zi si-a pierdut nepoata, fiul, si sotia. Si si-a pierdut si puterea. N-a fost aplaudat la scena deschisa. Raul, pe vremea aceea, va fi fost banal – sunt pline povestile grecilor de asasinate, cruzimi si nenumarate rautati – dar nu a fost niciodata popular, ca acum. Dimpotriva. Creon, (terfelit mult prea mult – si pe nedrept, dupa parerea mea – in comentariile din ultimele doua milenii), nu a incercat, precum Eichmann, sa se ascunda sub plapuma lui “am facut ceea ce trebuia sa fac pentru salvarea cetatii”. Si-a asumat toata responsabilitatea cu varf si indesat.

Prea tarziu.

Si pentru mama premierului olandez e prea tarziu. Si pentru fiul sau.

Nu insa si pentru noi.

P.S. Ce ar fi putut face, totusi, Rutte, pentru a-si respecta atat obligatiile fata de tara cat si cele fata de familie? Sa isi dea demisia din functie si, ca persoana particualara, in numele Libertatii si al Democratiei, sa isi viziteze mama pe patul de moarte, acceptand toate penalitatile legii – asta se numeste “civil disobedience”. Si abia atunci ar fi dat un exemplu pe care doar un mare om de stat l-ar putea da. Sacrificandu-se. Pentru mama, pentru olandezi, si pentru noi, astilalti care inca mai avem mame. Si inca ne mai incapatanam sa gandim.

NOTA: Textul a aparut si pe http://www.contributors.ro

… desi ma suspectez de o doza zdravana de subiectivism. Am mers la scoala cand aveam cinci ani, in armata la saptesprezece, n-am fost niciodata nici prea inalt, nici prea voinic, ba mai sunt si ochelarist. La scoala am stat mereu in prima banca, pentru a putea vedea la tabla, in armata am fost mereu ultimul, pentru ca eram asezati in ordinea inaltimii. Am fost, toata copilaria, facut in fel si chip, de la “aragaz cu patru ochi” la “parameci” sau “mistretul cu colti de argint” (am uitat sa precizez ca si dantura mi-era departe de perfectiune). Am luat bataie de la cei mai mari decat mine (adicatelea cam toti), mi s-a smuls mancarea din mana, mi s-au ascuns ochelarii, am primit nenumarate scatoalce, etc. Am fost, cum s-ar spune acum, bullied.

Pana acum cateva luni, bullying-ul era un subiect fierbinte, atat in Statele Unite cat si in Romania, discutat cu revolta si indignare atat de jurnalisti, cat si de catre o armata intreaga de specialist, psihologi, s.a.m.d. Acum nu mai e, pentru ca acum, in afara de COVID 19 nu mai exista alta tema de discutat. Acum toata lumea sta cu ochii pe virus, cum oamenii stateau cu ochii pe mingea de baschet si ratau ditamai gorila care trecea prin cadru. (Pentru necunoscatori e vorba de un experiment clasic, realizat la Harvard, din care a rezultat si o carte faimoasa, Gorila invizibila, scrisa de Christopher Chabris si Daniel Simons.) Acum bullying-ul e practicat la o scara inimaginabila, de catre multi dintre cei care il infierau cu manie pana cum cateva luni. Si nici macar nu realizeaza.

Acum e la moda sa iti bati joc de catre toti amaratii care imbratiseaza diferite teorii ale conspiratiilor. Scenariul e simplu, ca orice scenariu de bullying, si se repeta cu, mici variatiuni, zilnic: Aia mari isi bat joc de aia mici. Se ia un grup de oameni creduli, din aceia care odinioara il citeau pe Corut si imbratisau teoriile cu bubulii, pietre filosofale dacice, s.a.m.d., iar acum s-au dedat la noile social media, sunt filmati, li se cere parerea, si lasati sa se faca de rusine: ba ca e Bill Gates seful consipratiei, ba ca cipurile ti se vara in cap cu termometru cu infrarosii care te iradiza, ba ca marile puteri au ceva cu tarisoara noastra, sau ca oculta plateste oamenii sa-si declare mortii morti de coronavirus, s.a.m.d. Cu cat mai aberanta teoria, cu atat mai bine. Cu atat mai lesne sa le comentezi aberatiile, sa ii arati cu degetul, sa ii acuzi de inconstienta si prostie. Cu atat mai lesne sa te simti tu, comentator indignat, mare si tare, inteligent si educat, imposibil de manipulat, spre deosebire de toti cititorii de fake news.

Pentru ca, in cazul in care v-a scapat, nu doar “fake news” au devenit o industrie, ci si demontatorii de fake news. E vorba de cerere si oferta. Precum in Vestul Salbatic, unde exista banditi pe capul carora se pune o recompensa, exista si vanatorii de banditi. Ambele industrii sunt lucrative, dar numai una dintre ele are si girul moral al societatii. Ambele folosesc aceeasi logica (a banului, sau, acum, a vizualizarilor, adica a banilor). Toate bune si frumoase, pentru ca e lesne de deosebit “baietii rai” de “baietii buni”, ca-n filmele de la Hollywood. Pe de o parte, fraierii manipulabili, dispusi sa inghita orice teorie a conspiratiei, oricat de aberanta, pe de cealalta, oamenii educati si responsabili, care ii arata cu degetul, le demonteaza “pe text” argumentele. (Faimosul western-spaghetti, Bunul, Raul si Uratul imi vine acum in minte, cunoscatorii stiu de ce.)

Sa ne-ntelegem: e laudabil sa demontezi aberante teorii ale conspiratiilor, sa arati cine se acunde in spatele site-urilor de fake news, sa scoti la lumina manipularea. Dar toate astea sunt maruntisuri. Oricat te-ai stradui, se vor gasi intodeauna oameni care sa creada in te miri ce. Prostia nu trebuie niciodata subestimata. Dar nici eradicata nu poate fi, decat daca am crede, precum comunistii, ca raiul poate fi adus pe pamant. Raiul nu poate. Iadul, da. Dupa cum am vazut-o de nenumarate ori de-a lungul istoriei, iadul poate fi adus pe pamant. Adevarata problema, insa, ma incapatanez sa cred, nu sunt copacul asta sau tufisul acela, ci padurea. Ocupati cu atatia copaci, scapam din vedere padurea: Manipularea care nu e “pe fata” si conspiratia fara conspiratori. Nu cu fake news, ci cu true news.

Imi veti spune ca nu, asta nu si ve poate intampla dumneavoastra, astea sunt povesti cu pesti, dumneavoastra, spre deosebire de studentii de la Harvard, ati fi vazut gorila, chiar daca erati cu ochii dupa minge. Dumneavoastra sunteti imuni la manipulare. Sigur? Recunoasteti cinstit daca, citind inceputul acestui text, ati realizat ca sunteti manipulat(a). Ca toate randurile acelea despre copilaria mea de ochelarist mititel, stirb si persecutat au fost menite sa va stimuleze simpatia pentru autor si, implicit, interesul pentru textul ce urma. V-ati prins? Sincer? Si nu, nu v-am mintit catusi de putin. Toate cele spuse acolo sunt adevarate. Asta e doar un exemplu de manipulare prin true news. Am facut-o intentionat? Nu! Am facut-o din reflex de fost gazetar si scriitor. Fara sa stau pe ganduri, stiu “ce prinde” si ce nu. Dupa cum poetii (buni) stiu, instinctiv, cand au reusit sa foloseasca o metafora buna, care va face ca poemul sa fie admirat, asa si gazetarii (buni).

Sa trecem la exemple mai concrete si mai recente. Vedeti, pe un site prestigious de stiri, un titlu de genul “Coronavirus: Suedia a înregistrat șapte zile la rând cel mai mare număr de decese pe cap de locuitor din Europa” (“intamplator”, articolul cu pricina a inregistrat cel mai mare numar de vizualizari in ziua respectiva). Era informatia din titlu corecta? Era! Dar, daca te oboseai sa citesti in continuare, aflai si ca “Raportat la perioada întregii pandemii Suedia încă are mai puține decese pe cap de locuitor decât Marea Britanie, Spania, Italia și Franța, care au optat pentru implementarea carantinei, dar mult mai mare decât celelalte țări nordice: Danemarca, Norvegia și Finlanda. (…) Abordarea Suediei însă pare să fi atenuat impactul asupra economiei, creșterea economică scăzând în primul trimestru mult mai puțin decât în Danemarca sau Norvegia.” Prima intrebare: Este titlul de mai sus manipulator sau nu? A doua intrebare: Au facut-o gazetarii cu pricina intentionat? Plec de la premisa de buna-credinta, si zic ca nu. Au facut-o din instinct, pentru ca stiau ca titlul asta “va vinde” (si-a vandut). De ce? Pentru ca, indifferent de ce parte a baricadei opiniei publice te-ai afla, lumea vrea sa stie daca strageia relaxata a Suediei a dat rezultate sau nu.

Asta e conspiratia fara conspiratori, infinit mai periculaosa decat cea in care “conspiratorii” – de la Bill Gates la George Soros la oculta mondiala, pot fi “identificati”. Asta e conspiratia in care suntem deopotriva conspiratori si victime. Manipularea manipularilor, la care participam fiecare. Si fiecare rade de celalalt ca e manipulat.

Mai vreti? Mai am. Spatiu si timp sa vi le prezint pe toate care se bulucesc pe capul cititorului de mass/social media nu am suficient. Ma voi rezuma, asadar, la cateva. Alt site de stiri prestigios, profesional, pe care-l admir, care si-a consolidat, printre alte motive, reputatia si pentru investigatiile facute, fara partinire, de-a curmezisul spectrului politic. Si pentru dezvaluirea adevaratilor proprietari (interesati) din spatele site-urilor de fake news. Titlu neutru: “Cum navighezi pe piața sălbatică a testelor de Covid-19”. Implicatia titlului “neutru” e ca trebuie sa navighezi pe piata … nu de ce sa navighezi? Nu ma indoiesc ca manipularea e neintentionata, dar ati prins-o? Sincer? Textul, ca de obicei, “pe text” (sic), impletind experienta personala cu parerile mai multor specialisti. Ce (mai) aflam? Bunaoara, un medic specialist ne spune: „Testele de anticorpi nu te ajută cu nimic din punctul meu de vedere. Nu îți zic dacă ai boala în momentul ăsta. Testul de diagnostic este PCR-ul.” Alt medic, tot specialist: „Din păcate, au apărut o serie de teste de proastă calitate, care mai mult te induc în eroare. Nu avem cum să știm dacă testul e bun sau nu.” Concluzia? Haos total. “Nimic nu e sută la sută sigur și niciun test n-o să-ți spună dacă o să-ți fie viața în pericol sau nu în următoarea lună. Nici dacă o să îmbolnăvești pe cineva drag.” Bun, am inteles! Nu stim nimic. Sau stim? “Dar adevărul este că testele oferă niște informații de care, cu un minim de discernământ și responsabilitate, te poți folosi pentru a lua decizii mai bune în privința sănătății tale și a celor din jur.” Prin ce acrobatie logica poti ajunge de la “nimic nu e sigur” la “adevarul este ca” marturisesc, nu pot intelege.

Dar poate, cum a spus un reputat comentator TV, daca sunt sceptic, e pentru ca sunt needucat si frustrat ca n-am facut nimic in viata. Sau agent (pion?) al manipularii rusesti, cum am citit in alta parte. Oi fi. Am fost si “aragaz cu patru ochi” si “parameci”, ce mai conteaza o eticheta de “frustrat”, “ratat” sau “manipulat”? Si stiu sigur ca asta nu e nici jignire, nici bullying, ca doar comentatorul cu pricina si-a facut un titlu de glorie din apararea celor mici si napastuiti de catre cei mari. Cei care te strivesc cu toata greutatea majoritatii opiniei publice, cum facea odinioara Inchizita cu Galileo Galilei. Ignoranti versus stiinta!

Ce ne spune stiinta? Pe foarte scurt, ca nu stim nimic. (Recomand calduros studiul de la Stanford University, rezumat pe Contributors de catre Emil Tarala – unul dintre multele aparute recent in prestigioase jurnale de medicina). Sau concluzia unui alt studiu publicat in Les Echos: “Niciun tratament-minune nu poate explica declinul în care pare să fi intrat pandemia întrucât țările au adoptat strategii extrem de diverse pentru combaterea COVID-19 (…) Este posibil ca noul coronavirus care cauzează COVID-19 să aibă o sezonalitate cu evoluție ciclică, la fel ca gripa, și să se epuizeze la sfârșitul primăverii? Nu există un consens printre oamenii de știință dar, dacă acesta ar fi cazul, pandemia ar trebui să înregistreze un nou vârf în prezent în emisfera sudică, cu o lună înainte de începerea iernii (21 iunie – 22 decembrie) dar Noua Zeelandă a înregistrat un singur nou caz în ultimele zece zile.”

Cu adevarat stiintific stim ca nu stim nimic. Despre virus.

Stim insa, cu toata certitudinea, care au fost si sunt efectele negative ale isteriei in masa si ale masurilor panicarde luate pentru stoparea pandemiei, de la cele economice, la cele psihologice. Care vor fi ele, pe termen lung, putem doar anticipa.

Pardon, eu pot doar banui. Sunt sigur ca avem o multime de comenatori care nu se lasa manipulati nici macar de catre realitate. E mai odihnitor si mai confortabil in turma.

Conspiratia fara conspiratori si manipularea fara manipulatori.

[Nota: Textul a fost publicat si pe http://www.contributors.ro }

Sfantul Ioan Gura de Aur (Chrisostomul) – in romaneste:

„De este cineva binecredincios si iubitor de Dumnezeu, sa se bucure de acest praznic frumos si luminat. De este cineva sluga inteleapta, sa intre, bucurandu-se, intru bucuria Domnului sau. De s-a ostenit cineva postind, sa-si ia acum rasplata. De a lucrat cineva din ceasul cel dintai, sa-si primeasca astazi plata cea dreapta. De a venit cineva dupa ceasul al treilea, multumind sa praznuiasca.

De a ajuns cineva dupa ceasul al saselea, sa nu se indoiasca, nicidecum, caci cu nimic nu va fi pagubit. De a intarziat cineva pana in ceasul al noualea, sa se apropie, nicidecum indoindu-se. De a ajuns cineva abia in ceasul al unsprezecelea, sa nu se teama din pricina intarzierii, caci darnic fiind Stapanul, primeste pe cel de pe urma ca si pe cel dintai, odihneste pe cel din al unsprezecelea ceas ca si pe cel ce a lucrat din ceasul dintai; si pe cel de pe urma miluieste, si pe cel dintai mangaie; si aceluia plateste, si acestuia daruieste; si faptele le primeste; si gandul il tine in seama, si lucrul il pretuieste, si vointa o lauda.

Pentru aceasta, intrati toti intru bucuria Domnului nostru; si cei dintai, si cei de al doilea, luati plata. Bogatii si saracii impreuna bucurati-va. Cei ce v-ati infranat si cei lenesi, cinstiti ziua. Cei ce ati postit si cei ce n-ati postit, veseliti-va astazi. Masa este plina, ospatati-va toti. Vitelul este mult, nimeni sa nu iasa flamand. Gustati toti din ospatul credintei; impartasiti-va toti din bogatia bunatatii. Sa nu se planga nimeni de lipsa, ca s-a aratat Imparatia cea de obste. Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate, ca din mormant iertare a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte, ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de ea. Pradat-a iadul Cel ce S-a pogorat in iad; umplutu-l-a de amaraciune, fiindca a gustat din trupul Lui. Si aceasta mai inainte intelegand-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amarat, intimpinandu-Te pe Tine jos: amaratu-s-a ca s-a stricat. S-a amarat, ca a fost batjocorit; s-a amarat, ca a fost omorat; s-a amarat, ca s-a surpat; s-a amarat, ca a fost legat. A primit un trup si de Dumnezeu a fost lovit. A primit pamant si s-a intalnit cu cerul. A primit ceea ce vedea si a cazut prin ceea ce nu vedea. Unde-ti este, moarte, boldul? Unde-ti este, iadule, biruinta? Inviat-a Hristos si tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos si au cazut diavolii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a Hristos si viata stapaneste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapa; ca Hristos, sculandu-Se din morti, incepatura celor adormiti S-a facut. Lui se cuvine slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin.”

… in engleza:

If any man be devout and love God, let him enjoy this fair and radiant triumphal feast. If any man be a wise servant, let him rejoicing enter into the joy of his Lord. If any have labored long in fasting, let him now receive his recompense. If any have wrought from the first hour, let him today receive his just reward. If any have come at the third hour, let him with thankfulness keep the feast. If any have arrived at the sixth hour, let him have no misgivings; because he shall in nowise be deprived thereof. If any have delayed until the ninth hour, let him draw near, fearing nothing. If any have tarried even until the eleventh hour, let him, also, be not alarmed at his tardiness; for the Lord, who is jealous of his honor, will accept the last even as the first; he gives rest unto him who comes at the eleventh hour, even as unto him who has wrought from the first hour.

And he shows mercy upon the last, and cares for the first; and to the one he gives, and upon the other he bestows gifts. And he both accepts the deeds, and welcomes the intention, and honors the acts and praises the offering. Wherefore, enter you all into the joy of your Lord; and receive your reward, both the first, and likewise the second. You rich and poor together, hold high festival. You sober and you heedless, honor the day. Rejoice today, both you who have fasted and you who have disregarded the fast. The table is full-laden; feast ye all sumptuously. The calf is fatted; let no one go hungry away.

Enjoy ye all the feast of faith: Receive ye all the riches of loving-kindness. let no one bewail his poverty, for the universal kingdom has been revealed. Let no one weep for his iniquities, for pardon has shown forth from the grave. Let no one fear death, for the Savior’s death has set us free. He that was held prisoner of it has annihilated it. By descending into Hell, He made Hell captive. He embittered it when it tasted of His flesh. And Isaiah, foretelling this, did cry: Hell, said he, was embittered, when it encountered Thee in the lower regions. It was embittered, for it was abolished. It was embittered, for it was mocked. It was embittered, for it was slain. It was embittered, for it was overthrown. It was embittered, for it was fettered in chains. It took a body, and met God face to face. It took earth, and encountered Heaven. It took that which was seen, and fell upon the unseen.

O Death, where is your sting? O Hell, where is your victory? Christ is risen, and you are overthrown. Christ is risen, and the demons are fallen. Christ is risen, and the angels rejoice. Christ is risen, and life reigns. Christ is risen, and not one dead remains in the grave. For Christ, being risen from the dead, is become the first fruits of those who have fallen asleep. To Him be glory and dominion unto ages of ages. Amen.

…et, pour la bonne bouche, si in franceza:

Que tout homme pieux et ami de Dieu jouisse de cette belle et lumineuse solennité.

Tout serviteur fidèle, qu’il entre avec allégresse dans la joie de son Seigneur.

Celui qui a porté le poids du jeûne, qu’il vienne maintenant toucher son denier.

Celui qui a travaillé depuis la première heure, qu’il reçoive aujourd’hui le juste salaire.

Celui qui est venu après la troisième heure, qu’il célèbre la fête dans l’action de grâce.

Celui qui est arrivé après la sixième heure, qu’il n’ait aucun doute, il ne sera pas lésé.

Si quelqu’un a tardé jusqu’à la neuvième heure, qu’il approche sans hésiter.

S’il a traîné jusqu’à la onzième heure, qu’il n’ait pas honte de sa lenteur,

car le Maître est généreux,

il reçoit le dernier comme le premier;

il accorde le repos à l’ouvrier de la onzième heure comme à celui de la première.

Il fait miséricorde à celui-là, et comble celui-ci.

Il donne à l’un, il fait grâce à l’autre.

Il accueille les oeuvres, il apprécie le jugement ; il honore l’action et loue l’intention.

Aussi, entrez tous dans la joie de notre Seigneur.

Premiers et derniers, recevez le salaire.

Riches et pauvres, chantez en choeur tous ensemble.

Les vigilants comme les nonchalants, honorez ce jour.

Vous qui avez jeûné, et vous qui ne l’avez point fait, réjouissez-vous aujourd’hui.

La table est prête, mangez-en tous ; le veau gras est servi, que nul ne s’en retourne à jeun.

Jouissez tous du banquet de la foi.

Que nul ne déplore sa pauvreté car le Royaume est apparu pour tous.

Que nul ne se lamente sur ses fautes, car le pardon s’est levé du tombeau.

Que nul ne craigne la mort, car la mort du Sauveur nous a libérés.

Il a détruit la mort, celui qu’elle avait étreint.

Il a dépouillé l’enfer, celui qui est descendu aux enfers.

Il l’a rempli d’amertume, pour avoir goûté de sa chair.

Isaïe l’avait prédit en disant :

„l’enfer fut rempli d’amertume lorsqu’il t’a rencontré”;

rempli d’amertume, car il a été joué;

bouleversé, car il fut mis à mort ; bouleversé, car il fut anéanti.

Consterné, car il saisit un corps et trouva un Dieu.

Il prit de la terre et rencontra le ciel.

Il saisit ce qu’il voyait, et tomba sur celui qu’il ne voyait pas.

O mort, où est ton aiguillon ?

Enfer, où est ta victoire.

Le Christ est ressuscité et tu as été terrassé.

Le Christ est ressuscité et les anges sont dans la joie.

Le Christ est ressuscité et voici que règne la vie.

Le Christ est ressuscité, et plus un mort au tombeau,

car le Christ est ressuscité des morts, prémices de ceux qui se sont endormis.

A lui, gloire et puissance dans les siècles des siècles Amen.

Hai sa fie si-n germana:

Osterpredigt des Johannes Chrysostomos

Wer fromm und gottesfürchtig ist, labe sich an diesem schönen strahlenden Fest.
Wer ein getreuer Knecht ist, gehe fröhlich ein zu seines Herrn Freuden.
Wer sich im Fasten verzehrt hat, empfange jetzt seinen Dinar.
Wer von der ersten Stunde an gearbeitet hat, empfange heute seinen gerechten Lohn.
Wer um die dritte Stunde gekommen ist, feiere mit Danken.
Wer um die sechste Stunde gekommen ist, zweifle nicht. Er wird nichts einbüßen.
Wer nach der neunten Stunde gekommen ist, trete herzu ohne Zaudern und Furcht.
Wer um die elfte Stunde gekommen ist, fürchte sich nicht ob seines späten Kommens.
Denn der Herr ist großzügig, er empfängt den Letzten wie den Ersten.

Er lässt den Arbeiter der elften Stunde zur Ruhe eingehen wie den der ersten Stunde.
Er erbarmt sich des Letzten und sorgt für den Ersten. Jenem gibt er, und diesem schenkt er
Die Werke nimmt er an und begrüßt den Entschluss. Die Tat ehrt er, und die Absicht lobt er.
So geht ein, alle, zu eures Herrn Freuden!

Empfangt euren Lohn, die Ersten wie die Letzten! Reiche und Arme, jubelt miteinander!
Ausdauernde und Achtlose, ehrt diesen Tag!
Wer die Fasten gehalten, und wer sie vermieden, freue sich heute!
Der Tisch ist gedeckt, tretet alle herzu und tut euch gütlich
Das gemästete Kalb ist bereit, niemand gehe hungrig von dannen.
Jeder erquicke sich am Gastmahl des Glaubens.
Jeder genieße den Reichtum seiner Güte.

Niemand beklage seine Armut, denn das Reich ist allen erschienen.
Niemand beweine seine Schuld, denn Vergebung leuchtet vom Grabe.
Niemand fürchte den Tod, denn des Erlösers Tod hat uns befreit.
Er hat den Tod vernichtet, von dem er umfangen war.
Er hat die Hölle gefangen geführt, in die er hinabfuhr
Er erzürnte sie, der er sein Fleisch zu kosten gab.

Jesaja weissagt und spricht:
Die Hölle ward betrübt, als sie dich gewahrte.
Sie ward betrübt, denn sie ward zu Spott.
Sie ward betrübt, denn sie ward vernichtet.
Sie ward betrübt, denn sie ward gestürzt
Sie ward betrübt, denn sie ward gefesselt.

Die Hölle nahm einen Leib und begegnete Gott.
Sie nahm Erde und traf auf den Himmel.
Sie nahm das Sichtbare und fiel durch das Unsichtbare.

O Tod, wo ist dein Stachel? O Hölle, wo ist dein Sieg?
Christ ist erstanden, und du bist gestürzt
Christ ist erstanden, und die Dämonen sind gefallen.
Christ ist erstanden, und die Engel frohlocken.
Christ ist erstanden, und das Leben ist Sieger.
Christ ist erstanden, und leer sind die Gräber.

Denn Christus ist geworden der Erstling unter denen, die da schlafen,
da er ist auferstanden von den Toten.
Ihm sei Lob und Preis von Ewigkeit zu Ewigkeit. AMEN.

CHRlSTUS IST AUFERSTANDEN, ER IST WAHRHAFTIG AUFERSTANDEN!

… pentru ca astazi scriitorul Marcel Petrisor implineste … 90 de ani! Zica cine ce-o zice, asta e o varsta in fata careia iti vine sa-ti scoti automat palaria, in semn de respect. Nouazeci de ani e o realizare in sine. In cazul lui Marcel Petrisor, insa, e doar una printre multe altele. Nu ma voi apuca acum sa le enumar – cunoscutii si admiratorii le stiu deja, detractorii le pot ignora, iar curiosii le pot afla lesne. Cartile sunt in biblioteci, anii de puscarie politica sunt bine documentati, interviuri a dat destule, scrie in continuare editoriale prin diferite gazete – nu mai insist.

De asta data vreau sa dau raspuns unei intrebari pe care, din cate stiu, n-a pus-o nimeni pana acum: De ce toata lumea care apuca sa-l cunoasca incepe sa-i spuna “Dom’ Profesor”? Asa, automat, pentru ca le vine, fara sa se screama, cum ar fi zis Nae Ionescu. Da, Marcel Petrisor a fost pentru multi ani profesor la un liceu din Bucuresti, dar oamenii de care vorbesc nu i-au fost elevi. Nu in liceu. I-au fost, insa, elevi in viata. Stiu, raspunsul pare dezamagitor de simplu. Dar asta doar pentru ca naturaletea educatorului e dezarmant de simpla. O stie orice pedagog: In fata unui Profesor, iti darami singur si de buna-voie zidurile care altminteri te fac mefient in fata oricarei lectii ce ti se preda. Oricarei lectii ce ti se baga pe gat cu de-anasana. Nici nu mai stii ca ai fost cucerit. Vrei, de fapt, sa fii cucerit. Iti deschizi de buna-voie si nesilit de nimeni portile cetatii, cu un zambet pe fata. Iti imbratisezi cuceritorul. Iti iubesti cuceritorul.

Cuceritorul te-a cucerit de-adevaratelea.

L-am cunoscut pe Dom’ Profesor cand eram inca un copil – daca nu ma inseala memoria, prin clasa a saptea. “Scriitor zarandean” fiind, a ajuns si la noi in casa: relaxat, jovial, si-a aprins o pipa si-a inceput sa depene amintiri cu alti scriitori, dar si amintiri de prin puscariille comuniste, de parca n-ar fi fost ceva mai normal decat sa-ti fi petrecut tineretea plimbat intre o puscarie si alta, taind stuf, sau intr-o celula de exterminare cu Parintele Calciu-Dumitreasa. Totul spus pe un ton sagalnic, fara urma de ura sau de ranchiuna, ba chiar usurel amuzat de pana unde poate merge prostia si rautatea umana. Cumva compatimitor si cu mila pentru calaii sai, fara a se eroiza nicio clipa – doar o conversatie incantatoare, presarata cu expresii frantuzesti si povestiri de prin Mongolia, cum imi imaginez ca se facea in saloanele bucurestene sau pariziene inainte de raboi,

Atata doar ca noi traiam in plin comunism.

Chiar copil fiind, realizam ca ceea ce spune ne poate baga pe toti in belea. Pe fetele parintilor mei se citea nelinistea. Dom’ Profesor, insa, nu parea sa se ingrijoreze de asta. El era deja un om liber. El nu trebuia sa astepte, ca noi, astilalti, la coada, venirea lui Decembrie ’89.

Nu, nu sunt de acord cu toate ideile lui Dom’ Profesor. (Nici el cu ale mele.) In anii care-au urmat, asteptand – noi, la coada, el in fata deja – iesirea de sub comunism, ne-am mai tot intalnit, ba la Brad, ba la Bucuresti, ba la Ocisor. Cresteam la fiecare intalnire, atat la propriu, cat si (imi place sa cred) la figurat. De la Dom’ Profesor am primit primele Filocalii, cu semnatura Parintelui Calciu-Dumitreasa, iar unul dintre marile regrete ramane ca pe el n-am apucat sa-l cunosc. De buna seama, am continuat sa ne intalnim si dupa ‘89. De buna seama, am continuat sa avem, uneori, pareri diferite. Asta, insa, n-a contat niciodata pentru mine, si – nadajduiesc – nici pentru Dom’ Profesor.

Pentru ca Dom’ Profesor e Profesor nu pentru ca-ti vara cu de-anasana niste idei in cap, ci pentru ca te invata cum sa traiesti liber. Cum sa traiesti liber in Romania comunista, in America liberal-capitalista sau in vremea coronavirusului. Nu conteaza.

Asta e cea mai mare lectie invatata de la Marcel Petrisor, iar pentru asta ii spune toata lumea, fara sa se screama, Dom’ Profesor.

In ziua aceea, in care, pe la doisprezece ani, l-am vazut pentru prima oara la noi, in sufragerie, aprinzandu-si pipa si povestind, mi-am zis c-atunci cand “ma fac mare”, “ma fac” fumator de pipa, scriitor si profesor.

Si, cu mai mult sau mai putin succes, m-am straduit sa le fac pe toate trei.

La multi ani, Dom’ Profesor! Multumesc!

… iar asta nu doar pentru ca ne aflam intre Florii si Paste (sabatori fericite tuturor!), desi aceasta e o perioada extrem de profitabila pentru a medita la gandirea in si de grup. Ganditul e, prin natura sa, un act solitar. De buna seama, orice act de gandire presupune intrarea in dialog cu alti ganditori si cu alte idei, dar fundamental de gandit, gandesc singur. Ganditul in si de grup e cu totul totului o alta mancare de peste (ca tot suntem de Florii): e mai degraba un oximoron, o contradictie in termeni. Grupul nu gandeste. Grupul doar reactioneaza. Cum reactioneaza tine mai degraba de legile hazardului. De datul cu banul. De Florii, multimea il primeste pe Iisus cu osanale (la propriu), pentru ca, doar cateva zile mai tarziu, aceeasi multime sa-l trimita pe Golgota, aclamandu-l pe Barabas.

Si-atunci incepi sa te gandesti ca avem nevoie de un alt fel de mesaj de interes public. Zilele acestea avem parte de felurite mesaje de interes public: cum sa ne spalam pe maini, cum sa mentinem distanta sociala, de cate ori sa ne spalam pe dinti, sa petrecem mai mult timp cu copii, pentru sanatatea lor emotionala, si cate si mai cate. Nimeni insa nu considera ca ar fi de interes public sa mai si gandim. De unii singuri, cu mintea noastra.

Cum am ajuns aici? Pentru a intelege mai bine, putem folosi … o lupa. In definitiv, pentru a intelege mai bine ce e dreptatea la nivelul individului, si Socratele lui Platon creeaza Republica, pentru ca, la scara mare, lucrurile se vad mai bine. Alexis de Tocqueville foloseste si el America pentru a intelege mai bine cum revolutia democratica va sfarsi schimband intreaga lume, marind exponential numarul celor care cred fara sa stie de ce, dar si al celor care nu mai stiu in ce sa creada, facand tot mai dificil ganditul intre cele doua extreme. Ganditul intre ciocan si nicovala.  Si-atunci de ce sa nu folosim si noi coronavirusul asta drept lupa pentru a intelege mai bine virusul postmodernitatii? La urma urmei, cele doua virusuri se hranesc unul din celalalt, potentandu-se reciproc.

La fel precum pandemia aceasta, postmodernismul a afectat si el intreaga planeta, atacand, fara discriminare, comunisti si capitalisti, musulmani, budisti, crestini si atei, europeni si asiatici, intr-o devalmasie care de-acum s-ar cuveni sa ne fie familiara.

La fel precum pandemia aceasta, postmodernismul a incercat si el sa distruga granitele dintre spatiul public si cel privat, dintre cel sacru si cel religios, dar si cele dintre natiuni, culture si civilizatii. De acum, cand predau online, izolarea in spatiul privat il deschide, in fapt, celui public: eu ma uit in casele studentilor, ii vad tolaniti in pat, mancand, scobindu-se intre dinti sau chiar in nas, dar si ei trag cu ochiul la cartile mele, la cainii mei, sau la copiii care se mai intampla sa treaca prin spatele ecranului. Cand ascult liturghia online, distinctiile dintre spatiul sacru si cel privat se sterg si ele. E lesne sa spui “haide sa ne transformam fiecare casa intr-o biserica”, dar e mai greu cand iti latra cainii, da fiertura in clocot si-ar trebui sa stai drepti in fata unui ecran de computer, eventual sa si ingenunchezi. Distinctiile acestea dintre spatiile astea aveau si ele rosturile lor, cum au toate granitele, toate distinctiile, si toate limitele.

Daca Organizatia Mondiala a Sanatatii a venit cu denumirea oficiala de COVID 19, postmodernismul a fost “oficializat” de catre Jean-Francois Lyotard in cartea sa aparuta in 1979 – Conditia postmoderna. Lyotard argumenta in favoarea “de-construirii” metanarativelor de orice fel: religioase, ideologice, culturale, s.a.m.d. Deconstructivismul a luat amploare rapid, de la Derrida la Foucault, pentru a pomeni doar doi autori celebri. Aproape peste noapte, toate metanarativele au devenit suspecte prin definitie. S-a aratat cum notiunile de sine, de religie, de popor, de natiune, de stiinta, de rasa, sau de sex nu sunt altceva decat constructii artificiale menite sa slujeasca interesele unor exploatatori. Iluminismul a devenit vitima propriului success, fiind si el deconstruit, precum capitalismul, marxismul, sau lupta de clasa. Distrugerea metarativelor a fost insotita de promovarea micronarativelor si de inaltarea subiectivitatii pe noul altar al postmodernitatii.  Suntem liberi sa alegem ce vrem sa fim, in ce sa credem, pe cine sa iubim – o lume intreaga si-a dobandit, aproape peste noapte libertatea de a face orice. Teoretic.

Practic, s-a intamplat contrariul. Nu doar natura are oroare de vid, ci si omul. Explozia politicilor identitare, cu identitati din ce in ce mai stramtorate si mai detaliat definite nu a fost decat urmarea fireasca a acestei “evolutii”. Feminismul, bunaoara, ca miscare, a inceput, precum Iluminsmul, sa se atace si sa se deconstruiasca singur. Femeile albe nu le pot intelege pe cele de culoare, dar nici cele de culoare pe cele care se intampla sa fie si lesbiene, iar lesbienele n-au cum sa rezoneze cu bisexualele, s.a.m.d. In loc sa deconstruiasca, postmodernismul a sfarsit construind o sumedenie de matriose, din afara inspre inlauntru. Locul identitatilor “mari” – oameni, europeni, romani, crestini, etc – a fost inlocuit de identitati din ce in ce mai restrictive, de aparat cu orice pret impotriva “celuilalt”. Iar numarul “celorlalti”, al “altfelilor”, in definitiv “al strainilor” s-a inmultit pe masura ce granitele explodau una dupa cealalalta atat fizic, cat si in mintile oamenilor.

In fapt nu de “celalalt” ne e frica. Nu de “strain” – oricum l-am defini. De noi ne e frica. De noi insine. Noi nu mai stim cine suntem. Cand poti fi orice, sfarsesti prin a nu mai fi nimic. Versurile lui John Lennon, din “Imagine” (altminteri un cantec extraordinar) sunt, in realitate, un blestem. Ni se propune sa ne imaginam o lume in care nu mai exista religii, nu mai exista popoare, deci, nu mai exista nimic pentru care merita sa mori. (Nothing to die for!) Blestemul e ca, daca nu mai ai pentru ce muri, nu mai ai nici pentru ce trai. Or asta e de nesuportat: asa ca iti gasesti o cutituta cat mai mica, o identitate cat mai stramta, o mininarativa cat mai mica, in care sa te incui si pe care s-o aperi cu pretul vietii. Vietii altora, pe cat posibil.

De ce ne temem atat de mult de pandemia asta? Da, e si frica de moarte, dar mai cu seama e incertitudinea cu care vine, ca sa spunem asa, la pachet. Nu stim cat va dura, nu stim care e rata de supravietuire, daca virusul se va muta sau nu, daca se va gasi vaccin sau nu, daca masurile luate sunt bune sau nu. Nu stim nimic. Incertitudinea asta ne omoara. Si-atunci izolarea creste. Paranoia creste. Conspiratille se inmultesc. Zborurile se anuleaza, frontierele se inchid, “celalalt”, “strainul” devine romanul de-acasa sau cel din diaspora, straini ne devin parintii (nu vrem sa-i infectam), dar si copiii (aparent sunt doar purtatori, sub masca nevinovatiei se ascund adevarate arme de distrugere in masa), straini ne devin si vecinii, dar si partenerii de viata. Sotul si sotia incep sa mamance si sa doarma in camera separate, iubitii si iubitele renunta la intalnirile romantic, toata lumea se fereste de toata lumea.

Purtam cu totii masca – nu doar la propriu ci, mai ales, la figurat. Nu neaparat de frica virusului, cat de frica incertitudinii.

Ca si crestini, insa, s-ar cuveni sa fim ceva mai relaxati. Ca si crestini, s-ar cuveni sa fim mai pregatiti atat pentru coronavirusi cat si pentru postmodernitate. Ca si crestini, s-ar cuveni sa nu ne fie frica de “straini”, pentru ca nu mai vorbim aici de evrei si de greci, de mancare “curata” sau nu. Nu mai vorbim de cutiute. De matriose. Ca si crestini, s-ar cuveni sa avem incertitudinea incorporata deja in ADN-ul nostru spiritual. V-ati intrebat vreodata de ce, crestinismul, in ciuda accidentelor “de etapa” (prea numeroase), s-a dovedit pe termen lung aliatul filosofiei si stiintei? “Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!”  Mai stiti vreo religie in care Dumnezeu sa se indoiasca de El Insusi? In care sa strige El la El Insusi, “Doamne, Doamne, de ce M-ai parasit?”

Sarbatori fericite!

NOTA: Textul a aparut si pe http://www.contributors.ro