… pentru ca astazi scriitorul Marcel Petrisor implineste … 90 de ani! Zica cine ce-o zice, asta e o varsta in fata careia iti vine sa-ti scoti automat palaria, in semn de respect. Nouazeci de ani e o realizare in sine. In cazul lui Marcel Petrisor, insa, e doar una printre multe altele. Nu ma voi apuca acum sa le enumar – cunoscutii si admiratorii le stiu deja, detractorii le pot ignora, iar curiosii le pot afla lesne. Cartile sunt in biblioteci, anii de puscarie politica sunt bine documentati, interviuri a dat destule, scrie in continuare editoriale prin diferite gazete – nu mai insist.

De asta data vreau sa dau raspuns unei intrebari pe care, din cate stiu, n-a pus-o nimeni pana acum: De ce toata lumea care apuca sa-l cunoasca incepe sa-i spuna “Dom’ Profesor”? Asa, automat, pentru ca le vine, fara sa se screama, cum ar fi zis Nae Ionescu. Da, Marcel Petrisor a fost pentru multi ani profesor la un liceu din Bucuresti, dar oamenii de care vorbesc nu i-au fost elevi. Nu in liceu. I-au fost, insa, elevi in viata. Stiu, raspunsul pare dezamagitor de simplu. Dar asta doar pentru ca naturaletea educatorului e dezarmant de simpla. O stie orice pedagog: In fata unui Profesor, iti darami singur si de buna-voie zidurile care altminteri te fac mefient in fata oricarei lectii ce ti se preda. Oricarei lectii ce ti se baga pe gat cu de-anasana. Nici nu mai stii ca ai fost cucerit. Vrei, de fapt, sa fii cucerit. Iti deschizi de buna-voie si nesilit de nimeni portile cetatii, cu un zambet pe fata. Iti imbratisezi cuceritorul. Iti iubesti cuceritorul.

Cuceritorul te-a cucerit de-adevaratelea.

L-am cunoscut pe Dom’ Profesor cand eram inca un copil – daca nu ma inseala memoria, prin clasa a saptea. “Scriitor zarandean” fiind, a ajuns si la noi in casa: relaxat, jovial, si-a aprins o pipa si-a inceput sa depene amintiri cu alti scriitori, dar si amintiri de prin puscariille comuniste, de parca n-ar fi fost ceva mai normal decat sa-ti fi petrecut tineretea plimbat intre o puscarie si alta, taind stuf, sau intr-o celula de exterminare cu Parintele Calciu-Dumitreasa. Totul spus pe un ton sagalnic, fara urma de ura sau de ranchiuna, ba chiar usurel amuzat de pana unde poate merge prostia si rautatea umana. Cumva compatimitor si cu mila pentru calaii sai, fara a se eroiza nicio clipa – doar o conversatie incantatoare, presarata cu expresii frantuzesti si povestiri de prin Mongolia, cum imi imaginez ca se facea in saloanele bucurestene sau pariziene inainte de raboi,

Atata doar ca noi traiam in plin comunism.

Chiar copil fiind, realizam ca ceea ce spune ne poate baga pe toti in belea. Pe fetele parintilor mei se citea nelinistea. Dom’ Profesor, insa, nu parea sa se ingrijoreze de asta. El era deja un om liber. El nu trebuia sa astepte, ca noi, astilalti, la coada, venirea lui Decembrie ’89.

Nu, nu sunt de acord cu toate ideile lui Dom’ Profesor. (Nici el cu ale mele.) In anii care-au urmat, asteptand – noi, la coada, el in fata deja – iesirea de sub comunism, ne-am mai tot intalnit, ba la Brad, ba la Bucuresti, ba la Ocisor. Cresteam la fiecare intalnire, atat la propriu, cat si (imi place sa cred) la figurat. De la Dom’ Profesor am primit primele Filocalii, cu semnatura Parintelui Calciu-Dumitreasa, iar unul dintre marile regrete ramane ca pe el n-am apucat sa-l cunosc. De buna seama, am continuat sa ne intalnim si dupa ‘89. De buna seama, am continuat sa avem, uneori, pareri diferite. Asta, insa, n-a contat niciodata pentru mine, si – nadajduiesc – nici pentru Dom’ Profesor.

Pentru ca Dom’ Profesor e Profesor nu pentru ca-ti vara cu de-anasana niste idei in cap, ci pentru ca te invata cum sa traiesti liber. Cum sa traiesti liber in Romania comunista, in America liberal-capitalista sau in vremea coronavirusului. Nu conteaza.

Asta e cea mai mare lectie invatata de la Marcel Petrisor, iar pentru asta ii spune toata lumea, fara sa se screama, Dom’ Profesor.

In ziua aceea, in care, pe la doisprezece ani, l-am vazut pentru prima oara la noi, in sufragerie, aprinzandu-si pipa si povestind, mi-am zis c-atunci cand “ma fac mare”, “ma fac” fumator de pipa, scriitor si profesor.

Si, cu mai mult sau mai putin succes, m-am straduit sa le fac pe toate trei.

La multi ani, Dom’ Profesor! Multumesc!