Postmateralismul, butelia si pandemia

09aug.20

…pentru că pe Statele Unite trebuie să stai cu ochii ca pe butelie. Pentru neștiutori, în comunism, expresia „a sta cu ochii pe X ca pe butelie“ însemna menținerea unei atenții neabătute asupra lui X. Butelia pentru aragaz era un obiect extrem de prețios și de volatil: greu de obținut, ușor de pierdut. Trebuia să intri pe liste lungi de așteptare, iar cînd mașina cu butelii se oprea pentru cinci minute între blocuri cu sute de locatari, nu trebuia ratată cu nici un preț. Mai bine absentai nemotivat de la serviciu. Existau chiar hoți specializați în furtul de butelii. Îți spărgeau casa nu pentru bani sau bijuterii, ci pentru butelie. Fără carte puteai avea parte. Fără butelie, ba.

Ei bine, America e o butelie ce nu trebuie scăpată din ochi, pentru că, de la Alexis de Tocqueville încoace, am văzut cum născocirile americanilor, bune sau rele, sînt preluate, mai mult sau mai puțin distorsionat, în lumea-ntreagă – de la separarea puterilor în stat la iluminatul electric, și de la organizarea campaniilor electorale la Internet. De la consumerism la postmaterialism.

Fenomenul postmaterialismului a fost remarcat de către Ronald Inglehart în The Silent Revolution: Changing Values and Political Styles Among Western Publics încă din 1977. Pe scurt, politologul argumenta, pe baza unor statistici impresionante, că generațiile tinere din țările dezvoltate pun mai puțin accent decît părinții lor pe bunăstarea materială, alegînd să voteze mai degrabă în funcție de valori ce nu trec, ca să zicem așa, prin stomac. Inglehart explica aceste diferențe prin nivelul de trai din copilărie: dacă vîrstnicii crescuseră în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, cu toate privațiunile aferente, ajungînd în anii ’70 la o bunăstare materială greu de imaginat la sfîrșitul anilor ’40, copiii lor crescuseră în mijlocul acestei bunăstări și-ncepuseră să se plictisească. O găseau meschină, sufocantă. Te poți plictisi și de prea multă ciocolată.

Așa au început în America „războaiele culturale“, întrerupte de perioade de pace din ce în ce mai scurte, la schimburile de ștafetă dintre generații, cînd hippioții își tundeau pletele, se întorceau din ashram-uri și își cumpărau case cochete în suburbii, aidoma părinților. Pentru că generațiile sînt precum indivizii – se revoltă în adolescență și se domolesc la maturitate. Sau cam asta obișnuiau să facă pînă la Internet și la noile media, cînd schimbul dintre generații s-a dat peste cap. La propriu. Dacă pînă nu demult, odată trecută rebeliunea tinereții, adulții își întorceau privirea spre înțelepciunea practică (phronesis) care, în cazurile fericite, vine cu experiența vîrstei (vezi instituția Senatului, în varianta clasică), acum bătrî­nii imită moda tinerilor și își cer scuze pentru neputința de „a ține pasul“. De unde și apetența pentru războaiele de orice fel. Pentru că războaiele sînt apanajul tinereții dînd în clocot.

De bună seamă, de la distanță, toate războaiele arată la fel, iar cele „culturale“ nu fac excepție. De la distanță, cele din anii ’60 seamănă cu cele din 2020. Atunci, ca și acum, de la cuvinte s-a trecut la fapte, și de la schimbul de idei la schimbul de cocteiluri Molotov. Atunci, ca și acum, protestatarii au dat foc la mașini, au spart magazine, au mîzgălit și dărîmat statui. Atunci, ca și acum, poliția a intervenit în forță, cu gaze lacrimogene, bastoane generos împărțite și arestări.

Și-atunci, ca și acum, în mijlocul războiului s-a aflat universitatea. Dacă în „întunecatul“ Ev Mediu, universitățile erau spații „de sanctuar“, precum ambasadele de astăzi, în noile războaie culturale ele au devenit locul de început și de sfîrșit al luptelor de stradă. E doar o altă întoarcere cu susu-n jos. Pînă și termenul „război cultural“ e un oximoron. O contradicție în termeni. Războaiele se poartă despre cultură, nu înlăuntrul acesteia, iar combatanții din ambele tabere pot fi suspectați de multe, mai puțin de un bagaj cultural solid. Dar cînd susții că orice cultură e motivată politic, nu te mai miri că politicul îți intră-n casă, cum se miră acum cele peste 150 de personalități din lumea academică și culturală care au semnat deja faimoasa scrisoare din Harper’s Magazine, îngrijorate de restrîngerea libertății de opinie și de cultura excluderii (cancel culture), sub presiunea politicilor identitare postmaterialiste.

Revoluțiile conservatoare, precum cea britanică din 1688 sau cea americană din 1776, s-au încheiat repede, ca un sughiț după care zici „pardon“ și-ți vezi în continuare de cină. În revoluțiile egalitariene, însă, de la cea Franceză la cele comuniste, odată pornit tăvălugul, lucrurile sînt greu de oprit. Revoluția capătă o logică proprie și scapă de sub controlul inițiatorilor. Radicalii atacă moderații. Iar moderații, de stînga sau de dreapta – nu contează –, pier. Revoluțiile își devorează copiii. Cei 150 au fost, încă de a doua zi, acuzați de conservatorism, rasism, transfobie etc., de către foștii tovarăși de arme ideologice.

E doar una dintre multele dovezi că, văzute de aproape, războaiele culturale din anii ’60 nu mai seamănă defel cu cele de azi. Primele erau războaie „de modă veche“ – între conservatori și liberali. Între „rebeli“ și „establishment“. Acum, rebelii de odinioară au devenit establishment-ul și sînt, la rîndul lor, acuzați de pactul cu diavolul – pe Facebook și pe Instagram sau Twitter, folosind tablete Apple. Atîta doar că marile corporații, de la Apple la Facebook și de la Google la Amazon, sînt „liberale“. Incredibilul s-a produs: consumerismul s-a împăcat cu postmaterialismul, și butelia cu ecologia.

Colac peste pupăză, a venit pandemia care ne poate trimite la bal sau la spital, la propriu, dar mai ales la figurat. În SUA a servit drept catalizator, transformînd războiul „rece“ într-o revoluție culturală „fierbinte“ după modelul inițiat de Mao Zedong în 1966. Mao a scăpat Revoluția Culturală din mînă și povestea s-a încheiat tragic, în primul rînd pentru că ideologia nu ține de foame. O poate – și o face – păcăli pentru o vreme. Dar numai șarpele Ouroboros se poate sătura înghițindu-și la nesfîrșit coada. Oamenii nu pot. Și nici corporațiile. Iar pîrdalnica asta de pandemie, care face să ghioraie mațele, ne poate lăsa fără butelie. Or, fără butelie, revoluția postmaterialistă rămîne și fără carte, și fără parte.

NOTA: textul a fost publicat initial pe dilemaveche.ro



No Responses Yet to “Postmateralismul, butelia si pandemia”

  1. Lasă un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat: