… e o poveste lunga care, in cazul subsemnatului, a inceput acum vreo doisprezece ani, cu o intrebare cat se poate de simpla (credeam): Cine a rostit pentru prima oara, faimoasa fraza, repetata ca o mantra pana acum cativa ani, „politica este arta compromisului?” Si ce anume se intampla in zilele noastre, cand compromisul politic a fost inlocuit de o polarizare tot mai accentuata si o radicalizare ingrijoratoare a politicii, din Romania pana in Statele Unite, si nu doar la nivel national, ci si in relatiile internationale? De unde si pana unde aceasta tensiune care da senzatia unei oale puse la fiert cu capacul sudat? In absenta compromisului politic, cand va exploda oala?

Cand ai intrebari, cauti raspunsuri. Amusini.

Si-am inceput sa amusin si sa alerg, precum un pointer mix (sa zicem, unul dintre cainii nostri, Vasile), dintr-o carte intr-alta, dintr-un autor intr-altul, inapoi, la inceput din deceniu in deceniu, mai apoi din secol in secol, in franceza si-n engleza. Si-am realizat ca merg pe carari nebatute. Ca-n jungla Amazonului. Una peste alta, sunt un om norocos: nimeresc, ca orbul, Braila. Chiar daca n-am fost niciodata la Braila (am fost, insa, la Tulcea, si mi-a placut). Chiar daca (imi place sa cred) nu am facut compromisuri compromitatoare.

„I-am dat de urma” compromisului, in latina (grecii nu aveau cuvant nici pentru „compromis” si nici pentru „reprezentare”), l-am amusinat prin tot Evul Mediu, pana la inceputul modernitatii. Si-am gasit cand i s-a spart intelesul, intre lauda si dispret – in secolul al XVII-lea, de-a curmezisul Canalului Manecii (culmea! Intr-o perioada in care schimburile intelectuale dintre Franta si Mare Britanie prinsesera avant).

Iar aici intervine abilitatea de-a te lupta cu „sindromul Pinocchio„. Ce e sindromul Pinoccchio? Cei mai in varsta isi vor mai fi amintind de desenele animate cu clasicul Pinocchio. Vulpea si motanul merg pe strada, Pinocchio, de lemn, merge, voios, in „pasul strengarului”, spre scoala, Vulpea (sau motanul? nu mai retin), ii spune companionului: „Uite, o papusica de lemn merge voioasa la scoala!” – si continua conversatia. Pentru cativa pasi. Dupa care „le pica fisa”: Cum? „Cum se face ca o papusica de lemn merge voioasa la scoala?” Si de acolo, de la aceasta mirare, incepe toata aventura lui Pinocchio.

Compromisul a fost, pentru mine, Pinocchio.

O papusica de lemn merge voioasa la scoala. Asta nu e normal. Un cuvant isi schimba sensul de-o parte si de alta a Canalului Manecii. Asta nu e normal.

Restul e istorie – o lucrare de doctorat, doua carti, articole, premii, conferinte, etc.. De ce? Pai pentru ca precum iubirea sau sanatatea, compromisul e bagat in seama atunci cand iti lipseste. Am recunoscut: sunt un om norocos, chiar daca pe spinarea unei omeniri care-a inceput sa uite ce e politica – arta compromisului. Sincer, as fi preferat sa fie invers. Nu ma incalzeste cu nimic faptul ca politica o ia razna, iar popularitatea mea creste exponential. Doar pentru ca omenirea a laut-o razna, am devenit oaresceva somitate in materie, tradus in chineza, maine plec spre Paris, unde sunt the keynote speaker la o o conferinta internationala „Global Ethics of Compromise” (ptiu! incep sa sun ca si Alina Mungiu Pippidi :)), pe urma in Romania, unde „Compromisul: O istorie politica si filosofica”, publicata initial de Cambridge University Press, a fost tradusa de catre Doru Castaian pentru Humanitas.

Si-acum anuntul, pentru cei interesati. (Inteleptul a spus sa te apropii incet de miezul placerilor.)