… despre cat de bine m-am simtit in jungla Amazonului, v-am mai tot povestit. A sosit si timpul desertului. Poate parea paradoxal sa te indragostesti deopotriva de jungla si de desert, dar, daca stai bine sa te gandesti, nu e nimic surprinzator: coincidentia oppositorum – un concept care-l uneste pe Heraclit cu Nicolas Cusanus, sau pe Mircea Eliade cu Carl Gustav Jung (cei doi avand, de altfel, o relatie apropiata). Un concept intalnit in mai toate religiile, de la crestinism la taoism si sufism, in toate experientele mistice si-n orice gandire dialectica demna de acest nume (Marx nu se numara aici).

Asta e – contrariile se ating.

Cu excesul ei de vitalitate, jungla te inghite in maruntaiele ei. Te simti, cum spuneam, precum inlauntrul unei femei, deopotriva protejat ca un fat neputincios, si dominator ca un amant. Asa si-n desert, doar ca pe invers: aici te simti dominat de uscaciune si de o aspra monotonie. Realizezi, insa, totodata ca esti printre putinele vietati, la propriu, care indraznesc sa sfideze absenta vietii. Tu si cateva lighioane catalogate mai degraba la partea de jos a vietuitoarelor – serpi, scorpioni, soparle, paianjeni. (Pe langa putinele oaze, mai sunt si iepuri de desert, cateva vaci „longhorns”, obisnuite sa supravietuisca mancand cateva smocuri de iarba uscata, dar si pume, obisnuite sa sara la beregata vreunei prade mai mult sau mai putin scheletice.)

Atat jungla cat si desertul sunt excese ale naturii. Frumoase pentru ca sunt excese, fie in plus, fie in minus. Or, excesele te silesc sa fii autentic. Nici aici, nici dincolo nu mai ai nici unde sa te ascunzi de tine insuti. Atat in jungla cat si in desert esti, asadar, invaluit intr-o oglinda.

Atat in jungla Amazonului cat si in desertul Big Band State Ranch Park, eram complet despartiti de lume. (Din punctul asta de vedere, nu era nicio diferenta fata de urcusul din Sierra Nevada sau de canioanele din Death Valley – unde, dupa cum cititorii fideli ai acetui blog isi vor mai fi amintind, am fost acum cativa ani. Pe acolo, insa, sansele de a mai trece cineva erau considerabil mai crescute.)

Indiferent de ce s-ar fi intamplat, nu exista telefon, internet, sau orice alta modalitate de a cere ajutor. Atat in desert cat si in jungla eram doar cativa oameni singuri in mjlocul unei naturi lesne de catalogat drept ostila. Ce-i drept, in jungla am stat mai mult si am ajuns pana unde omul alb nu mai pusese piciorul. In acest desert, de la capatul de sud-vest al Texasului, marginit de Mexic si Rio Grande, eram, oficial, intr-un „parc”.

Dar, dupa cum ne-au avertizat cei doi rangers, eram singurii care urmau sa haladuiasca printr-un desert cu o suprafata de vreo 100 de kilometri patrati. Nici un alt american n-a considerat normal sa mearga in desert in toiul verii texane. Eram, dupa cum zice si „sloganul” parcului, „On the other side of nowhere„. De cealalta parte a niciunde-ului.

De cealalta parte a niciunde-ului ai sansa sa te redescoperi. Si, cu un drum, sa-ti cunosti tovarasii de calatorie – in acest caz, baietii mei, Andrei si Alec. Or, ca om, vreau sa cunosc oameni pusi in situatii extreme. Dar, ca tata, sunt mult mai interesat in a-mi cunoaste baietii – amandoi deja tineri barbati.

Dupa ce am condus toata noaptea, am ajuns in desert taman la rasaritul soarelui. Semn bun, pentru ca o asemenea frumusete, ca orice frumusete care-ti taie respiratia, dureaza doar vreo zece minute.

Am instalat cortul langa un bolovan pe care l-am numit Don Quijote, pentru ca, dupa cum a observat Andrei, daca-l priveai cu atentie, descopereai la mijloc o fata triunghiulara, fara nas, dar cu barbison.

Si tot Andrei a mai observat in stalpii care sustineau sopronul la umbra caruia ne adaposteam, urmele unor insecte incastrate acolo, precum intr-un chihlimbar de lemn, cine stie cum si cine stie cand. Stateam, cum ar veni, la umbra unei istorii capabile sa eternizeze efemerul.

Am decis, cat se poate de rational, sa alegem pentru inceput un traseu mai scurt, de „doar” vreo sase kilometri, care ne promitea gasirea a cinci iazuri cu apa, adapostite intre stancile unui canion ingust. Trebuia sa fie un traseu „de incalzire” (sic!). La urma urmelor eram deja obositi dupa o noapte nedormita si doream doar sa ne testam puterile la prima intalnire cu desertul.

Inceputul a fost promitator. Am gasit canionul dupa mai putin de o ora de mers. Caldura parea suportabila, gratie unor norisori ce binevoiau sa acopere, la rastimpuri, soarele, iar vederile erau spectaculoase.

Desertul, insa, precum jungla, e plin de lebede negre. Aici trebuie sa astepti de-neasteptatul. „Expect the unexpected„, cum ar fi zis Taleb, vreo doua mii de ani si mai bine dupa ce-o zisese Heraclit: „Daca nu astepti de-neasteptatul, nici n-ai sa-l afli.” Dar te poate afla el pe tine. Pentru ca Alec urcase pe peretele opus al canionului, de unde avea o vedere mai buna, ne-am luat dupa el, abandonand traseul. Asa ca a trebuit sa urcam un perete de stanca, si am bajbait destul de mult pana am regasit „cararea”. Folosesc ghilimele, pentru ca „marcajul” consta in gramajoare de pietre, inalte de doua palme, inaltate ici colo, la distante variind intre zece si cincizeci de metri.

Am luat-o pe valea unui rau demult uscat, de unde trebuia s-o cotim la un moment dat. Valea uscata o tot cotea, ba la stanga, ba la dreapta, dar dupa o alta ora de mers, era clar ca depasisem punctul de cotitura. Cand talpa unuia dintre bocanci mi s-a desprins cu totul de la caldura, am stiut ca trebuia sa ne intoarcem inainte de a ajunge in Mexic. Nimeni nu poate merge descult prin desert.

Norocul a facut ca, pe „valea” raului mort, mai cresteau si cativa copaci, la umbra carora iti puteai trage sufletul. Pana si apa avea un gust bun 🙂

Eram deja usurel epuizati, apa incepea sa se termine, asa ca ne-am zis sa ne croim drum de-a dreptul prin canion – ce daca trebuia sa ne cataram pe cateva stanci si ne udam pana la brau? Doar ne mai racoream putin, scurtam drumul, si evitam inca un urcus de care eu, cel putin, nu ma mai simteam in stare.

Primul catarat si primul iaz cu apa statuta au fost relativ conform asteptarilor. Al doilea catarat, insa, a fost mult mai greu. De-abia dupa ce-am ajuns in varf, am constatat ca, dupa al doilea iaz, mult mai adanc, se inalta un perete de stanca imposibil de urcat fara echipament de alpinist. Trebuia sa facem cale intoarsa.

Usor de zis, greu de facut. Cand esti ud, pietrele devin lunecoase, iar bocancii mai degraba te incurca. Din fericire, luasem cu mine o franghie, ca nu se stie niciodata la ce-ti foloseste, chiar si-n desert. Te poate ajuta sa prinzi o lebada neagra. Pe mine m-a ajutat sa nu-mi frang gatul, coborand o stanca abrupta si alunecoasa. (Scuze, am fost prea ocupati atunci cu supravietuirea pentru a mai face si fotografii.) Una peste alta, am pierdut acolo inca o ora, doar pentru a sfarsi urcand, cu chiu cu vai, coama canionului pe care vrusesem sa-l evitam. Lenesul mai mult alearga. („Alearga” aici e un eufemism, de-abia ne mai taram, mai cu seama eu.) Cand am vazut masina, dupa mai bine de patru ore de ratacit prin desert, la peste 40 de grade, a fost de parc-am fi vazut o oaza de verdeata.

Adevarata oaza aveam s-o vedem insa de-abia mai spre seara.

(Va urma)