… „frumusetea desertului„, zicea Micul Print al lui  Antoine de Saint-Exupéry, „e ca ascunde, pe undeva, o fantana„. O oaza. Iar desertul asta n-a facut exceptie. Mai spre seara am ajuns si la ea. A fost ca si cum ai trece, intr-o clipta, dintr-o lume intr-alta. Pe o raza de cateva zeci de metri, un paraias pe care altminteri nici nu l-ai baga in seama, hranea o adevarata padure.

Pentru a ajunge sa-l vezi, trebuia insa sa te mai cateri pe niste stanci. Paraiasul acela mutase odinioara muntii din loc. Si padurile. Sculptand fete. La propriu.

Am gasit chiar si niste fructe care aduceau a coacaze, dar cum nu eram chiar la capatul puterilor, nu le-am gustat; daca nu e pe viata si pe moarte, unele fructe pot ramane oprite 🙂

Pe drumul de intoarcere, ne-am impartit in doua grupuri: Aia mai tineri au strans lemne de foc, cat sa ajunga pentru cateva nopti, si le-au carat cu spinarea. (Cum in desert nu gasesti oaze la tot pasul, nici lemne de foc nu gasesti.) Aia mai batrani s-au multumit sa dea indicatii pretioase si au fost mandri ca s-au carat singuri si cateva bete mai subtirele, pentru aprins focul 🙂  E nevoie si de asa ceva. La urma urmelor, nu poti porni focul direct cu busteni, nu-i asa? Asta pe vremuri se numea diviziunea muncii 🙂

Adevarul e ca, pe cat e de greu e de pornit un foc in jungla, pe atat e de lesne de pornit unul in desert, mai ales cand bate un vant care-ti zboara clopul de pe cap. Din fericire, pericolul de incendiu e, aici, exclus. Pietrele nu ard.

Oricine s-a incumetat la drumetii mai mult sau mai putin primitive stie ca momentul culminant e focul de la sfarsitul zilei, cand frigi un carnat, incalzesti o supa, dar mai cu seama stai la povesti. Iar cand stai la povesti cu feciorii tai asa, ca baietii, despre lume si viata, mai in gluma, mai in serios, pe luna plina, cu cerul instelat deasupra voastra (si legea morala in voi, vorba lui Kant), e si mai frumos.

A doua zi a fost marea incercare – un drum de vreo 12 kilometri dus-intors pana la Fresno West Rim – o vale de cativa kilometri latime, intre doua lanturi muntoase. Am pornit de dimineata, inainte ca temperatura sa ajunga la apogeu, dar pana sa gasim inceputul cararii, se facuse deja 10 dimineata. In grade Celsius, asta se traducea pe la vreo 37. Inceputul a fost relativ lesne, mai mult sau mai putin plat, printre cactusi mai mult sau mai putin monotoni. Dupa vreun ceas, insa, terenul a inceput sa se schimbe, sa se valureasca de la un pas la celalalt, pana cand urcusurile si coborasurile au inceput sa devina tot mai abrupte, iar muschii de la picioare sa planga la unison. (Va reamintesc ca la un bocanc imi pierdusem „talpa principala”, a doua incepuse sa se gaureasca si simteam fierbinteala pietrelor, in vreme ce schiopatam, de voie, de nevoie.)

Alec a gasit un bat lung, pe care l-a purtat ca stindard si motivator.

Traseul era marcat ca fiind unul „relativ usor”, cu doar doua canioane mai importante de urcat si de coborat. Dupa vreo doua ore de mers, fiind deja usurel la capatul puterilor, am ajuns la unul dintre canioanele „relativ usoare”. Va las pe dumneavoastra sa stabiliti daca sa cobori si sa urci (de doua ori!) asa ceva, la vreo 44 C, dupa doua ore de mers prin desert, cu doar cateva guri de apa, e „relativ usor„. Si, pentru a face „drumetia” si mai grea, aici nu mai aveai nici un strop de umbra si nici o piatra mai Doamne-ajuta pe care sa-ti mai odihnesti dosul. (Incercati dumneavoastra sa va asezati direct pe pietris, cand va tremura picioarele de oboseala, sub un soare arzator.) Vorba baietilor: „Relativ usor la ce? La antrenamentele Beretelor Verzi? Cum o fi un traseu relativ greu?” Am mai citit o data indicatiile de pe harta. Ziceau cam asa: „La sfarsitul drumului, veti constata ca tot efortul va fi recompensat de privelistea din varf.” Am inceput sa radem. Trebuia sa fi citit printre randuri. Era, insa, prea tarziu pentru a mai da inapoi.

Cumva, am ajuns in varf. Le-am dat dreptate. Privelistea era magnifica, iar fotografiile nu pot decat aproxima realitatea. Nu mai ai nevoie nici de stele pentru a te simti insignifiant la scara planetei, daramite a universului. Sub picioarele noastre se casca un hau de sute de metri. De cealalta parte a vaii, la cativa kilometri distanta, se inalta celalalt perete al Rim-ului. Prin mijlocul vaii, serpuia, cu incapatanare, un rau.

Baietii au insistat sa reproduca ridicarea steagului la Iwo Jima, agatand basmaua lui Alec la capatul batului carat pana in varf. In definitiv, ambele momente au fost regizate.

A urmat reproducerea ridicarii steagului pe Reichstag, in intepretarea lui Alec, pentru mine, dureros de aproape de marginea haului.

Fara ceasuri (pentru cunoscatori :))

A fost frumos, dar, ca pe Everest, n-am putut petrece prea mult timp in varf. Trebuia sa ne mai si intoarcem, si inca in crucea zilei si a caldurii.

Aceleasi canioane, doar ca pe invers. Aceeasi muschi, doar ca mai obositi decat niciodata. Aceeasi sticla de apa, din ce in ce mai goala. Oprirea nu era o solutie, decat daca te uitai dupa una definitiva.

Alec a preluat conducerea, cu batul kilometric. „Oamenii au nevoie de simboluri. Simbolurile motiveaza,” ne-a zis. Ne-a motivat, ca nu aveam incotro. Cand am ajuns la masina, imi tiuiau urechile, si de-abia daca mai puteam pune un picior inaintea celuilalt. Terminasem cu totii si ultima gura de apa de vreo douazeci de minute si aveam gura atat de uscata ca nu mai puteam vorbi. Din fericire, stiam ca lasasem in masina un cooler cu gheata deja topita, dar o bere inca rece in el. Basca, aerul conditionat din masina. Marturisesc spasit, acesti doi factori au fost mai motivanti decat orice simbol.

La vederea masinii, am mai gasit cumva puterea de-a recita – nu glumesc catusi de putin, si am martori! – din „Daca” (If), a lui Rudyard Keepling (pentru necunoscatori, printre alte texte faimoase, autorul „Cartilor Junglei„). In romaneste am recitat:

De poti sili nerv, inima si vana
Sa te slujeasca dupa ce-au apus,
Si piept sa tii cand nu mai e stapana
Decat Vointa, ce le striga: ‘Sus! ‘

In original:

Tanda pe manda, am facut-o si pe asta. Cum n-am fost in viata mea la doctor decat pentru o apendicita perforata, am considerat aceasta incercare examenul fizic anual.

[A meritat. Mi-am reamintit de ce imi place jungla – pentru ca-mi place desertul. Si de ce-mi place desertul – pentru ca-mi place jungla. Imi plac extremele, pentru ca se ating. Totodata, mi-am reamintit cat de periculos, din toate punctele de vedere, e mersul acesta pe sarma de contact dintre cele doua. Un asemenea mers, privit de afara, pare totuna cu mersul mic-burghez, printr-un parc.]

Seara ne-am petrecut-o jucand carti (i-am invatat pe baieti whist), ascultandu-l pe Andrei cantand la chitara, povestind cate-n luna si-n stele, privind focul si vorbind despre Psihanaliza focului a lui Gaston Bachelard. Focul dezleaga limba. Cred ca-n aceste zile am aflat mai multe unii despre altii decat in ultimii doi ani.

A doua zi, am strans cortul, iar Alec a tinut mortis sa reproduca un moment celebru din Forrest Gump. Asta e: ne hranim cu imagini care hranesc realitatea care hraneste imaginile.  „I think I’m pretty tired. I think I’ll go home now.” /”Cred ca sunt cam obosit. Ma gandesc ca acum sa merg acasa.” (Nota: Pentru nerabdatori, replica e pe la minutul 6).

Zis si facut.

P.S. Bonus, pentru cunoscatori. Atata doar ca noi n-am avut cai.