… incepem, cum ar fi zis Aristotel, sa ne apropiem de adevar in cercuri concentrice, din ce in ce mai stranse. Pornim de la ceea ce-i evident si incercam sa ajungem la adevarul ascuns, ca un sambure, in mijlocul fructului. Cu grija, totusi, sa nu se spargem dintii.

Incepem, asadar, cu vreo doua intrebari retorice, de incalzire: De ce, in majoritatea povestilor romanesti, „el” (Fat Frumos, Praslea, etc) se naste sarac, vai de mamaliga lui, si trebuie sa treaca prin felurite incercari pentru a cuceri printesa (care-i nascuta gata printesa, frumoasa si bogata)? [Chiar daca e nascut fecior de rege, e al treilea, adicatelea fara nici o sansa la tron.] Si de ce, pe de alta parte, in majoritatea povestilor occidentale (vezi, bunaoara, Fratii Grimm), situatia sta invers? „Ea” (Cenusareasa, Rapunzel, etc) e nascuta intr-o situatie dezavantajoasa [chiar daca e nascuta printesa are o „mastera”/mama-vitrega ce-o persecuta, vezi Alba ca Zapada], si e nevoita sa treaca prin incercari pentru a fi, intr-un sfarsit, salvata de un print [inalt, frumos, destept si bogat] calare pe un cal de obicei alb?

La primul nivel de lectura – cel sociologic – explicatia pare limpede: cata vreme in societatea taraneasca din Romania, ascensiunea pe scara sociala a taranului sarac se facea prin casatoria „in sus”, c-o femeie „in-zestrata” („cu zestre„), in societatile traditionale occidentale, femeia era „pretioasa” (i.e., virginitatea), iar urcusul spre „lumea buna” incepea c-o casatorie cu un „print”.

Primul nivel de lectura, cel mai evident, n-are prea mult haz, dar implineste o functie sociologica demna de respect. Nicio societate nu poate functiona in absenta unor norme sociale general acceptate: Ana are mere, Xenia are pix, asa merg lucrurile, nu cerceta aceste legi, caci esti nebun de le-ntelegi. Pour les connoisseurs, a se vedea Al Farabi discutand „actualitatile” care distrug „potentialitatile” aristoteliene. De ce, in Coran sau in Vechiul Testament, Dumnezeu cere unele lucruri sau impune unele legi pe care nu le putem intelege rational? Toata lumea poate intelege de ce nu e bine sa ucizi, sa furi, etc, dar de ce sa sacrifici, sa zicem, sapte pui de capra, nu opt sau sase? Intrebarea e, literal, innebunitoare, caci paralizanta.

Sa ne gandim. De fiece data cand „actualizam” ceva, „ucidem” o infinitate de „potentialitati”. Cand, dis de dimineata, decid sa-mi pun camasa asta, pantalonii, astia, cravata asta, „ucid” posibilitatea de a face alte combinatii de panataloni, camasa si cravata. Iar daca asta vi se pare infantil, sa ridicam stacheta: Cand iti alegi meseria, facultatea, orasul in care sa traiesti sau partenerul de viata, „ucizi” o infinitate de alte posbilitati. Mai mult: daca faci un copil astazi, acum, nu va fi la fel cu un alt „potential” copil, facut maine, chiar si cu acelasi partener. Cand „actualizezi”, in limbaj aristotelian, „ucizi potentialitati”. Dar, vorba lui Al Farabi, la lucrurile astea nu trebuie sa te gandesti prea mult, caci risti sa innebunesti. Poti muri de foame, precum magarul lui Buridan, plasat la o distanta egala de doua capite de fan, egale si ele, incapabil sa ia o decizie.

Societatea, orice societate, asta face (printre altele): decide in locul tau.Te scapa de angoasa de a-ti decide culoarea pantalonilor pe ziua de azi.

Or povestile indeplinesc un rol esential in orice societate. Nu, nu e nicio greseala: am scris „indeplinesc”, nu „indeplineau”, pentru ca orice societate e bazata – acum si odinioara – pe povesti. Societatile comuniste au fost, daca va mai amintiti, bazate pe povesti. Povesti despre „omul nou”, „adevarata fericire”, s.a.m.d.. Societatile capitaliste sunt, la randu-le, bazate pe povesti – numai ca stiu sa le spuna mai bine. Razboiul rece s-a incheiat cand Ronald Reagan – omul povestilor „by excellence” – a spus o poveste care l-a naucit pe Gorbaciov. „Mister Gorbachev, tear down this wall!” („Domnule – atentie! domnule, nu „tovarase” – Gorbaciov, darama acest zid!„). Iar zidul a fost daramat, precum zidurile Ierihonului (necunoscatorii vor trebui sa mai puna mana pe Biblie).

Nu e o intamplare ca americanii au succes si au stiut sa atraga, de-a lungul timpului, cele mai luminate minti spre ei (cum, la vremea lor, au stiut egiptenii, atenienii, italienii, francezii, nemtii, sau turcii; chinezii, mai putin – si se vede). Americanii stiu sa spuna povesti. Hollywoodul nu e o intamplare. De buna seama, portavioanele sau bombele atomice nu strica. Dar pentru a avea portavioane si bombe atomice ai, mai intai de toate, nevoie de povesti despre portavione si bombe atomice. Americanii au ajuns pe luna de-abia dupa ce Kennedy le-a spus o poveste frumoasa despre cum vor ajunge pe luna.

Povestea porcului intra, si ea, in aceeasi categorie.

La primul nivel de lectura, implineste mai intai de toate o nevoie sociologica.

Sa ne gandim.

Toate acestea se intamplau pe vremea cand nu existau nici prea multe carti, nici televizune, nici Facebook. Lumea se educa la gura sobei, ascultand povesti pe care nu le diseca nimeni, cum fac eu aci. Iar asta e un alt simptom al societatii contemporane: in ziua de astazi, pana si povestile se cer disecate, precum cadavrele. Oricat de mult il dispretuiesc pe Lucian Blaga pentru cateva decizii majore pe care le-a luat in timpul vietii, nu-i pot nega aspiratia spre genialitate. Cand scria …

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină

… stia ce spune. De aceea, „disectia” Povestii Porcului, de care ma apropii incet dar sigur, nici nu va merge pana la capat si nici nu va dezvalui toate intelesurile. Dupa cum disectia unui cadavru, oricat de amanuntita, nu iti va spune niciodata cine a fost omul acela, ce e omul, sau de ce a trait el (sau ea) pe acest pamant, dar te va invata cate ceva despre corpul omenesc, asa si autopsia ce va urma operata asupra Povestii Porcului.

(Va urma)