… fast-forward, Scena 2: 2012 – vara. [Nota: Scuze, oricat de mult respect limba romana – si o, sa scriu „pe-repede-inainte” in loc de „fast-forward„, mi se pare o siluire din prea mult respect. Cam ca si „gat-legau” in loc de cravata, pe vremea Scolii Ardelene; sau „freedom fries” in loc de „French fries„; sau „chien-chaud” in loc de „hot-dog”; exista, totusi, o limita impusa de bunul simt: sper.]

New Orleans. Eram Visiting Assitant Professor de-un an de-acum – imi creasem tabieturile mele. Am mai recunoscut-o: imi plac tabieturile. Au adiere de mic-burghezie, or mic-burghezia are adiere de pamant reavan, ca altminteri o iei razna. La New Orleans aveam deja locurile mele unde intram si nu trebuia sa comand – ma stiau deja. „The usual?” „Yap.” Asa imi cumparam cafeaua de la PJ, poboy-ul de la Guy’s Poboy, berea de la The Heat in the French Quarter. Si berea de la The Boot. Si The Bruno’s tavern. Era (si sper ca mai este) o taverna simpatica.

Mancarea era cosmarul colesterolului (banuiesc, ca nu mi l-am verificat niciodata), berea ieftina si buna, muzica, decenta. O data la doua saptamani dadeam o raita pana la Bruno’s, sa mai ies din casa. De socializat, socializam cu cate o carte. Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand „vorbesc” cu o carte buna, in mijlocul galagiei de taverna, ma simt de parca as bea o bere cu prietenii – ca asta imi lipseste cel mai mult. In plus, la Bruno’s – ca mai in toate crasmele din New Orleans – se poate (inca) fuma! (Ceva de neimaginat in majoritatea Americii.)

De la fumat a inceput totul. Stateam la masa mea obisnuita (mergeam doar in serile in care nu erau meciuri cu The Saints, si era mai degraba pustiu), cu berea obisnuita in fata, tocmai imi deschisesem cartea si imi umpleam o pipa, privind in jur clientii destul de rasfirati, cand, la tejghea, am observat un cuplu mai deosebit. Clientii obisnuiti sunt studenti, grad students sau profesori – de toate varstele. Cei doi nu erau. Un cuplu in varsta – el, la vreo 200 de kilograme, cu lanturi si bratari de aur, fumand trabuc, ea, la vreo 60 de kilograme, peruca (cred) si bijuterii pe ea cat sa starneasca interesul Piratilor din Caraibe. Cum sunt mai curios din fire, m-oi fi uitat mai insistent. S-au uitat si ei – stiti cum e cand se creeaza arcurile acelea de priviri aruncate de-a curmezisul unei camere 🙂

Ea s-a strambat, a pufnit si-a declarat suficient de tare ca s-o pot auzi: „Urasc mirosul de pipa!” El a aprobat-o din cap, a chemat o chelnerita, chelnerita a venit si mi-a zis, stanjenita, ca nu am voie sa fumez pipa. „De cand?” – am intrebat-o, usurel naucit. Fumam acolo pipa de aproape un an. Inteleg ca unii oameni nu suporta mirosul pipei – e dreptul lor. Cum e dreptul meu sa nu suport alte cele si, daca nu-mi convine ceva, sa plec. In plus, trabucul miroase muuult mai tare decat pipa. „Asa a zis patronul„, mi-a zis aratand spre uriasul cu lanturi. „Scrie undeva asta? Scrie ca n-ai voie cu tricouri fara maneci (scria), dar nu ca nu poti fuma pipa.” Biata fata n-a mai stiut ce sa zica, si s-a indepartat sa transmita mesajul.

Mi-am aprins pipa si am pufait-o cu satisfactie.

Fata s-a apropiat din nou de masa, de data asta cu un servetel impaturit. Pe servetel, patronul scrisese: „In Bruno’s, fumatul de pipa e interzis!” M-am uitat la el. Mi-a ranjit si mi-a strigat de la distanta. „Ai vrut in scris? Acum ai ceva in scris!” Nu era sa m-apuc sa urlu, asa ca i-am spus fetei sa-i transmita sefului ca legile nu se aplica retroactiv. Daca pune un afis, de maine nu mai fumez pipa. Fata s-a dus sa-i spuna.

Mi-a parut rau de ea. Banuiesc ca se simtea ca o minge de ping-pong.

L-am lasat in plata Domnului si m-am apucat sa citesc, in vreme ce sorbeam din bere si pufaiam din pipa. Doua minute mai tarziu, am crezut ca am un cosmar: cineva incerca sa-mi smulga pipa din mana. Am ridicat ochii si l-am vazut, rosu de furie. Am tras de ea inapoi si i-am urlat ca e proprietatea mea. Asta cu proprietatea a tinut. Tipul a mormait ceva si s-a carat, rumegand probabil implicatiile juridice. S-a intors cateva minute mai tarziu si mi-a luat berea din fata. „Asta e proprietatea mea!” – a zis. „Nope„, i-am raspuns. „Am platit pentru ea – asa ca-i a mea.” S-a descumpanit putin, dupa care a zis ca-mi da banii inapoi, dar trebuie sa parasesc localul. Aia cu banii mi-a convenit – o jumate de bere gratis. Aia cu parasitul localului, mai putin.

Buldogul din mine se desteptase.

L-am intrebat daca am incalcat vreo lege.

Mi-a raspuns ca are dreptul sa aleaga pe cine primeste in local.

I-am zis ca ma indoiesc.

Mi-a zis ca va chema politia.

I-am zis ca foarte bine face, ca, daca n-o cheama el, o chem eu.

Si-am continuat sa fumez si sa citesc. Cinci sau zece minte mai tarziu, doi politisti negri si-au facut aparitia in local si mi-au spus sa-i urmez afara. N-aveam chef de dat in sepctacol, asa ca am iesit. Le-am notat numerele de pe insigna si le-am cerut numele. Mi-au spus ca numerele imi ajung. Okay. Mi-au spus ca trebuie sa plec, ca asa e legea – patronul are dreptul sa decida pe cine primeste in local. M-am uitat lung la ei. Erau negri, repet.

„Deci daca maine pune un semn cu „Interzis negrilor” are voie s-o faca?”

Cel mai tanar s-a uitat la cel mai batran, oarecum incurcat. Cel mai in varsta m-a privit in ochi si mi-a zis sec: „Da!”

Am plecat. In aceeasi seara am trimis primul email la un ziar local, descriind toata patania. A doua zi, la scoala, mi-am intrebat colegii mai priceputi cu asta, ce zic legile din Louisiana. M-au lamurit ca politistul nu stie exact ce vorbeste – nu poate nimeni discrimina pe motive de rasa, dar altfel da, un patron are dreptul sa isi aleaga clientii. Si sa nu ma leg singur la cap, ca patronul de la Bruno’s e unul dintre cei mai „unsi cu toate alifiile” om din NOLA, taverna e doar o faramita din afacerile lui, de aia a si venit politia atat de repede.

Am incercat sa-i explic buldogului, dar nu s-a domolit 🙂 Asa ca am continuat vreme de cateva zile sa trimit emailuri la toate ziarele locale, posturile de televiziune, etc. Cand nu m-a contactat nimeni, m-am dat batut. N-am mai trecut pe la Bruno’s.

Si totusi …

Cateva luni mai tarziu, mama si soru-mea au venit sa ma viziteze de Mardi Gras – dar Mardi Gras e in sine o alta poveste.

Si-am decis sa le duc, totusi, la Bruno’s, ca nu merita sa le lipsesc de o mancare autentica, doar din motive de orgoliu si de pipa.

… spre surprinderea mea, un chelner tinerel, pe care-l stiam din vedere, a venit sa-mi stranga mana si sa-mi spuna ca-mi pot fuma pipa pe terasa afara. Pare-se ca venisera, totusi, vreo doi din media (nu stia de unde erau) care au inceput sa intrebe ce s-a intamplat, asa ca patronul a decis sa puna un afis cu „Fumatul de pipa interzis” – dar doar inauntru. Mi-a spus ca toti chelnerii au fost atunci de partea mea, si ca pana atunci nimeni nu indraznise sa se puna cu seful. Afara, insa, nu scrie c-ar fi interzis 🙂

N-a fost singurul (si nu exagerez catusi de putin). De atunci, am reinceput sa merg la Bruno’s. Ultima oara cand i-am calcat pragul, afisul era tot acolo, deasupra tejghelei. Si, de mai multe ori dupa ce-mi aprindeam pipa pe terasa, se gasea cate un baiat sau fata sa vina sa ma felicite. O data am primit chiar si o bere din partea casei.

Ceea ce ma face sa cred ca oamenii mai tanjesc inca dupa buldogi 🙂

PS Ajungem si la Houston. Inteleptul a spus sa te apropii incet de miezul placerilor.