… la inceput au plecat Cristinel cu Iuliana (si Cristina). Au plecat la New York, apoi la El Paso. Mai apoi am plecat noi. Am plecat la Bloomington, Indiana. Si mai apoi au plecat altii si altii – care prin Canada, care pe te miri unde. Unii mai aproape, altii mai departe. Dar comunitatea romaneasca din Columbia, Missouri a ramas pentru inca o vreme puternica. Acolo ne intalneam cand apucam, o data – de doua ori pe an. Acolo, Romania nu era in exil. „Nucleul dur”, Misu si Mihaela, Liviu si Ani, Dan si Ina si atatia altii, erau acolo, pe baricade: si-au cumparat case, primeau alti romani veniti la studii, organizau petreceri, se ajutau cum puteau, radeau si plangeau impreuna. Inca o mai fac – si-atunci de ce tonul asta de jelanie, de unde si pana unde tonul asta paseist? Eram, am fost, era…

Pai pentru ca acum pleaca si Ani cu Liviu (sau viceversa, ca nu vreau sa fiu acuzat de nu-s’ ce biasuri) si Oana. Ei au fost primii pe care i-am cunoscut cand am ajuns in Columbia. Liviu m-a dus la magazin si la aeroport, s-o recuperez pe Ancutza, Ani ne-a dat primele tacamuri, asa l-am cunoscut pe Misu fara de care orice viata e putin mai trista si de acolo tot asa, pana ce ne-am legat cu totii unii de altii si ne-am facut nod. Nodul de romani de la Columbia, Missouri. Pentru mine, Liviu a ramas capatul de fir de care pana acum n-a tras nimeni.

Pana acum. Acum au tras si de el oportunitatile. Si m-a palit asa, ca o tristete, desi s-ar fi cuvenit sa ma bucur.

S-a intamplat ca Ana sa fie acasa, asa ca i-am spus noutatea. Nu s-a mirat. Nu i s-a parut nimic nefiresc. „Si ce? Oamenii mai pleaca. Oamenii si se muta, Noi ne-am mutat„. Asa e. Ne-am tot mutat si, probabil, ne vom mai tot muta.

Si-atunci m-a pocnit si mai tare tristetea – asa ca m-am gandit s-o fructific cum stiu eu mai bine – dandu-i, cat de cat, un sens.

Io-te-l: Bunicii nostri (vorbesc de generatia antebelica) nu s-au mutat aproape defel. Cel mult dintr-o comuna in alta, sau dintr-un colt al orasului in celalalt. (I-a mai mutat razboiul, i-au mai mutat comunistii, dar asta „nu se pune”; alea au fost mutari fortate; astea sunt altceva.) Parintii nostri s-au mutat, insa foarte putin: de la tara la oras, de la provincie spre capitala, sau mai stiu eu ce. Dar, odata mutati, acolo au ramas. Legatura cu „locul”, cu „casa” s-a pastrat. De o casa sau doua – a ta si cea a parintilor – poti avea grija.

Si-apoi am venit noi: noi, cei care ne tot mutam dintr-o parte in alta. Numai in Cluj am schimbat trei apartamente si de atunci inca un continent si nu mai stiu cate state.

Am schimbat casele (si statele) mai repede decat ne-am putea schimba pe noi. Asa se face ca le-am tarat pe toate dupa noi, ca melcii. Dar niste melci impovarati. Impovarati de toate casele si toate locurile si toate amintirile si toti prietenii. Le caram pe toate, cu stoicism, dupa noi, ca niste melci supra-etajati.

Si-acum vin copiii nostri – care nu mai au nici o casa, nici un loc. Pentru ei, mutatul dintr-un loc in altul e de-acum fapt de viata. Nu-i acuz, constat. Asa au crescut, asa i-am crescut, asa li se cere – sa se delocalizeze. Au Facebook si internet si Skype, nu resimt delocalizarea ca pe ceva dureros. Pot, la o adica, trai pe aeroporturi, intre avioane. Sunt pretutindeni si nicaieri.

Si e pacat.

Ei viziteaza locuri, traiesc in ele, pentru o vreme, dar nu le mai locuiesc. Or, rostul locului este sa fie locuit.

[Nota: Are Heidegger o intepretare de-ti dau lacrimile la versurile lui Holderlin „In chip poetic locuieste omul pe acest pamant”.]

E inevitabil, dar e pacat. Pentru ca melcului fara casa, fara nici o casa, la noi i se zicea, pardon, limbric.

PS Si astazi s-a terminat „House, M.D.” – cel mai bun serial de televiziune pe care l-am vazut vreodata. Nu va mai spun de ce, va trebui sa ma credeti pe cuvant. Nu sunt bun la analize de seriale TV. A fost si un „episod” despre cum s-a facut. Ca-ntotdeauna, m-au fascinat scenaristii – vreo 15! – si felul in care s-au conturat, din mers, personajele. Nici Columbo n-a fost atat de bun.

Nota: Nu va faceti mari sperante cu ultimul episod. E asa cum ar trebui sa fie – dar cam atat. Finalul e previzibil. Dar nu sunt toate celea pe lumea asta? Vorba Fericitului Augustin: Ce pretentii sa avem de la lumea asta?