…stiu – sunt din nou vinovat de pacatul de a nu mai fi scris de multisor pe blogul „de casa” (in fine, si de asta). Intru scuza mea (mereu imi gasesc scuze, stiu si asta), am avut o perioada in care am stat ca pe ghimpi, sa vad incotro o apuca (inca o data) viata mea. Viata noastra. Or, cand sunt in asteptare, nu-mi vine, ca sa zic asa, sa intretin musafiri. Pardon, oaspeti. Cu musafirii, da, cu ei poti face „small talk”, connversatie marunta, despre vreme si despre incalizrea globala. Cu oaspetii se cuvine, insa, sa fii sincer. Iar pentru a fi sincer, trebuie sa stii ceva. Eu nu stiam. Nici acum nu sunt foarte sigur, dar macar am o vaga idee. Tot e ceva, raportat la nimic.

Poate ati auzit, poate nu, saptamana care-a trecut a fost pe aici, prin Midwest, saptamana tornadelor. Iar de asta data n-au fost de saga. In Joplin, Missouri – un orasel cam cat Bradul, langa care am locuit pana acum cativa ani – au murit intr-o singura zi vreo 160 de oameni! Adica vreo 10%. Am inceput sa stam cu ochii pe radio si TV, cu ochii pe radio, spre surprinderea lui Andrei: „Tata, noi suntem europeni!” – mi-a zis, cand i-am spus sa nu schimbe canalul. „Nu ne agitam noi de la tornade„. Copilul (daca-i mai pot zice asa), bine educat 🙂 Noi suntem europeni, ba, mai mult, noi suntem romani. Nu ne agitam de la toate cele: nu purtam cascuta aia stupida cand mergem pe bicicleta, nu mergem la doctor decat daca nu poate fi cusut acasa, bem apa de la robinet (in fine, aia care bem apa), nu facem vaccinuri antigripale cand vine iarna, nu purtam vestele de salvare daca nu suntem in largul marii sau in mijlocul vreunui rau mai mult decat periculos, nu ne vaicarim si nu  ne speriem cu una, cu doua. Am trait noi vremuri si mai grele. Ne place sa credem ca nu ne-am pierdut bunul simt.

Si-au inceput sa sune sirenele, radarele au inceput sa arate pe unde vine tornada, lumea era indemnata sa-si gaseasca adapost pe unde poate. N-au sunat o data, n-au sunat de doua ori, au sunat de vreo cinci (stiu, ‘noua’ ar fi rimat, dar asta e adevarul, nu rimeaza intotdeauna). N-am mers in crawlspace, dar ne-am pregatit lanternele – curentul ni se mai luase si alta data. N-a fost tornada. A fost doar o furtuna. A trecut, am mers la culcare. Inca o data, Ionica a strigat „vine lupul!”. Si, totusi, a doua zi – pentru prima data in cei mai bine de cinci ani de suntem in Bloomington, am constatat ca, desi n-a fost lup,  un lupusor tot venise.

Unul mic, da’ a’ dracu’. Desi n-a fost oficial tornada, ci doar furtuna, in unele zone din Bloomington, copacii cazusera peste masini, arbori uriasi fusesera scosi din radacini si se prabusisera peste case, s.a.m.d. Jumatate din oras ramasese fara lumina – nu noi. Cand se inchide WalMart-ul sau Kroger-ul stii ca e groasa. Si se inchisesera. Am ramas bouche bee. La noi nu fusese nici macar un vant mai Doamne-ajuta, dar o suta de metri pe strada mai jos, un copac strivise o camioneta. Campusul a fost si el devastat. In total, poate 25% din suprafata Bloomingtonului, pe criterii numai de Mama Natura stiute, a fost nu pus la pamant, dar pe-aproape.

Si-acum imaginati-va ca ar fi fost o tornada. Tornada loveste chirugical.

Prima experienta ama avut-o la sosirea in SUA, in Champaign-Urbana, Illinois. A venit tornada, s-a facut noaptea in dupa-miaza zilei, a plecat tornada. In aparenta, nimic deosebit. A doua zi a aparut in ziare fotografia unei case distruse de tornada la vreo doi kilometri de unde ne aflam. Bucataria era taiata cu bisturiul. Jumatate era praf si pulbere, la propriu. Nu asta m-a speriat. M-a speriat jumatatea ramasa in picioare. Era neatinsa. Pe rafturile de pe un perete, cestile de ceai si cafea, paharele de vin, etc., ramasesera in continuare frumos aliniate, ca si cum nimic n-ar fi fost.

Asta este. Nu stii cand, nu stii cum, nu stii unde.

Si cu asta, de-abia, ajungem la fondul asteptarii despre care vroiam din capul locului sa va vorbesc. Nu asteptarea de zi cu zi, nu maruntisurile de asteprare, ci asteptarea momentului-cheie, momentul care stii ca vine, il auzi huruind la orizont (vorba lui Sorescu), dar nu stii cand, nu stii cum, nu stii de unde. Prima oara m-am confruntat cu aceasta asteptare cand ma pregateam sa dau examenul de admitere la medicina. Era in 1985, terminasem liceul. invatesem eu cat invatasem, dar concurenta era de vreo 8-9 pe loc (ce vremuri!). Stateam noptile si fumam pe geamul din bucatarie, intrebadu-ma, mai degraba detasat, ce va sa se intample cu mine. Daca picam, ai mei ma prevenisera ca urma sa merg in armata „pe termen lung”, i.e., un an si jumatate. Fara nici o alta perspectiva pentru urmatorii. Daca intram, mergeam doar pentru noua luni, cu perspectiva sigura de a ajunge acolo unde imi doream cel mai tare – la Cluj. La Arizona. La Croco. In Hasdeu. Pe langa Vechiul Zid al Cetatii.

S-a intamplat c-am intrat.

Si de atunci am mai avut cateva asemenea momente de asteptare. Momente? Zile, saptamani, uneori luni in care astepti sa se intample ceva, stii ca se va intampla ceva, dar nu stii ce si lucrurile deja nu mai depind de tine. Depind de altceva sau altcineva. Si esti curios. Incotro?

Nu va pot da aici mai multe detalii. E totusi un blog de sufragerie, nu de dormitor. Dar nu ma puteti injura. Macar nu v-am tinut cu sufletul la gura.

V-am spus din capul locului ca tornada nu ne-a lovit, desi avusesem lanternele pregatite.

Ramane pe alta data.