…nu cred ca am apucat sa-mi exprim pe acest blog parerea mea despre sistemul american de sanatate.

Ar fi fost si destul de dificil, avand in vedere ca-n scris am tendinta de a fi mult mai rezervat decat in vorbit. Ce vreti? Sunt de moda veche – mai fac inca, precum ai batrani, diferenta intre mediile de comunicare. Nu, nu e vorba lui Arghezi, „una vorbim, alta fumam„. E vorba de respectarea unor diferente: intr-un fel vorbim, altfel scriem. Recititi scrisorile bunicilor, strabunicilor, scrisorile celor de la 1950, 1900, 1850. Nu va imaginati ca vorbeau asa. Asa scriau doar.

(Asta parc-am mai spus-o – cel putin studentilor mei le-am spus-o, cu siguranta, in repetate randuri: scrisul lor s-a modificat radical, la inceput sub presiunea e-maiulrilor – nici scrisori, nici conversatie – si-a cunoscut prabusirea sub asaltul text-messangingului (sau cum ii zice). Gandirea s-a fragmentat, dialogul a saracit la extrem, scrisul s-a transformat in interjectii, presucurtari de genul OMG, 4U, sau „:)”. Nu dau cu parul, bunaoara folosesc si eu din plin „:)”. Constat doar. Nu am vazut prea multe text-messages, dar, din cate am vazut, ma indoiesc ca ar putea iesi o fraza a la Joyce, sa zicem. Mintea noastra nu mai e antrenata pentru astfel de constructii.)

Divaghez.

Revenind la sistemul american de sanatate – nu intru la capitolul asigurari, ca nu pot injura in scris. Adica pot (cunoscutii stiu), dar nu-mi vine. Si cum ar arata o postare compusa doar din @#$%& ? 🙂 (voila de vezi) Trebuie, insa, sa va impartasesc doua experiente ale Ancutzei care daca n-ar fi, nu s-ar povesti.

Prima e de acum vreo doi ani. Ancuta lucreaza, alternativ cu o colega, si „on-call” (de garda la telefon, sau cum s-o zice). Au chemat-o pe la opt seara. Cand suna pager-ul si/sau telefonul, te urci in masina si pleci, fara sa mai pui intrebari – ca e urgenta si trebuie sa ajungi acolo in cel mai scurt mai timp. Diagnosticul? „Sangerare intra-vaginala„. Intreaba Ancutza, ca tot omul: A intrebat-o cineva cand a avut-o ultima data? Nu, n-o intrebase nimeni. A intrebat-o ea. Femeia cu pricina avusese ultima „sangerare intra-vaginala” in urma cu …. ghici? …. vreo 28 de zile!!!

Veti spune ca fabulez. Nicidecum. Mai am si altele, dar intamplarea de astazi merita povestita.

Ancutza e anuntata ca trebuie sa faca un test Doppler (pe vene) unui batran de 85 de ani, suspect de embolism pulmonar. Vine asistenta, aduce patul (pe rotile) in care sunt deplasati de colo-colo toti bolnavii ne-ambulatorii, Ancutza trage patul in camera, si se uita la pacient.

Pacientul, mort. Mort, mort. Mort din cela pe care il recunosti de la prima privire: fata alba ca varul, ochii inchisi, maxilarul cazut. Membrele, intepenite deja. Puls? Nicaieri. Am spus „intepenit” deja? Am spus. Asta, rigoris mortis, pentru necunoscatori, intervine la cel putin doua ore de la moarte. Estimp, pacientul mai fusese plimbat de colo pana colo, i se facuse un X-Ray (Radiografie), s.a.m.d.

Sar peste detalii. Protocolul spune sa chemi Cod Blue (cod albastru) cand iti intra cineva in arest cardio-respiator. Aici nu mai era cazul. Pentru ca, insa, nimeni nu era sigur ce trebuie facut cand mortul e deja mort, s-a chemat Cod Blue. A venit echipa, a cosntatat evidenta. Pentru ca, insa, protocolul trebuia respectat, au verificat mai intai daca mosneagul – Dumnezeu sa-l ierte – n-avea DNR in fisa. N-avea. (DNR = Do Not Resuscitate. i.e., nu incercati sa-l mai aduceti la viata). As aca l-au dus la urgente, i-au facut CPR-ul, dupa protocol. Cum, insa, medicina are si ea limitele ei, pana si in US, omul a fost declarat, in cele din urma, mort oficial si lucrurile au reintrat in normal.

Ancutza a intrebat asistenta care il adusese: „N-ai vazut ca era mort?” Asistenta cu pricina a raspuns, candida: „Nu era pacientul meu. Treaba mea era sa-l aduc de la radiologie pana aici”. Si-a intrebat colegii de la Radiologie: „N-ati vazut ca era mort?” „Nu. Ni s-a parut ca era putin catatonic, dar am crezut ca era sedat, iar la radiografie, spre deosebire de Doppler, nu se vede daca esti mort sau viu„.

N-o mai lungesc.

Intamplarea imi pare tragic-comica si relevanta nu atat pentru sistemul american de sanatate, cat pentru societatea noastra, in general.

In Moartea Domnului Lazarescu, pacientul e (din cate am inteles, n-am vazut filmul), plimbat de la un spital la altul pana ce moare si nimeni nu-i face nimic. In acest caz, pacientul e adus la spital, moare si e plimbat de colo pana colo pentru a i se face analizele fara ca nimeni sa constate decesul. Si uite-asa s-a inchis cercul domnului Lazarescu.

Intr-un sistem „performant” uitam de unde am plecat. NU mai vedem padurea din cauza copacilor. In medicina, tratam orice, facem toate analizele, dar nu ne mai uitam la omul in sine, pe care-l cheama XY, are 85 de ani, doi copii, sapte nepoti si-a fost in al doilea Raboi Mondial (zic si eu).

Primul om care s-a uitat cu adevarat la acel om a a fost Ancutza. Restul si-au facut treaba: l-au impins de colo pana colo si i-au facut analizele, ca la carte. Ba, dupa, au mai si incercat sa-l resusciteze ca la carte.

Sunt insa lucruri care n-ar trebui invatate din carti. Si nici de pe Facebook sau twitter. Omenitatea, bunaoara.