…inainte de toate, insa, sa ne-ntelegem: nu sunt morbid, depresiv, n-am tendinte suicidare, nimic din toate astea. (Cine ma cunoaste stie ca nu exagerez catusi de putin.) Mi-e doar teama ca prea-ocupati de cum sa traim mai bine am uitat sa ne gandim cum e mai bine sa murim. In defintiv, moartea e ca o semnatura vietii. Am scris si semnez. Un roman intreg, fara o semnatura, fara o parafa, parca nu mai face atat. S-ar putea sa fiu subiectiv.

Toate astea mi-au venit in minte citind „Lectia de viata si de moarte a lui Gheorghe Dinica” de pe voxpublica. Il puteti aici (cat ii invidiez pe aia care stiu sa faca asta cu un simplu „albastru”) – pentru ca merita:

http://voxpublica.realitatea.net/popcult/lectia-de-viata-si-de-moarte-a-lui-gheorghe-dinica-14057.html

Imi aduc aminte multe faze memorabile cu Dinica, artistice si boeme deopotriva (cum de n-a zis-o nimeni pe aia cu retzeta iepurelui la cuptor care se-ncepe cu „se ia o sticla de vodca”?”:). Ceea ce insa mi-a ramas insurubat in memorie de cand am vazut prima oara „Prin Cenusa Imperiului” a lu’ Blaier, a fost scena in care el, Dinica, dimpreuna cu tanarul al carui nume spre rusinea mea l-am uitat, sunt incoltiti de ceva armate straine, indaratul unui mal de pamant.

(Scriu dintr-o memorie rablagita, de acum vreo 30 de ani, mai mult sau mai putin. Va rog, corectati-ma unde gresesc. Nu acuratetea ma intereseaza acum, ci acuratetea perceptiilor mele. Ceea ce urmeaza e, asadar, nu o descriere a filmului, cat o descriere a felului in care filmul a impresionat un pusti de vreo 10-12 ani).)

Iata imaginea din memorie (nu neaparat cea din film): Dinica – escrocul simpatic, durul-sentimental, omul care zice „eu mananc melci, ca e obicei fratuzesc, dar nu mannac arici – iar dupa ce-l gusta zice „nu-i rau, are gust de carne de caine„:))”si tanarul „baiat -bun” chiar daca trecut prin multe, in fine, astia doi se afla inghesuiti in spatele unui mal de pamant. Spre ei vin soldati (nemti? austrieci? unguri? cine mai stie si ce importanta mai are? era, doar, cenusa imperiului…) De ce? Nu mai stiu si nu ma intereseaza. De ce le vroiau soldatii aia pielea? Nu mai tin minte – dintr-o greseala a istoriei care nu ma mai intereseaza. Ceea ce ma intereseaza e felul in care Dinica se pregatea sa moara.

Scoate de undeva doua cutite pe care le infige in  fatza lui. Isi itzeste capul peste malul de pamant, ii vede pe aia venind cu pustile spre ei, se trage inapoi si-ncepe sa-i zica tanarului: „Eram odata cu un conte, X, la Viena – jucam pocker”… Aia cu pustile se apropie. Dinicia, netulburat: „Mie imi intra o chinta, contelui, un full. Platesc in sec…”

Dupa care (sau intre timp?) arunca un cutit in pieptul unui soldat cu pusca… Restul nu mai are importanta. Important era ca omul era pregatit sa-si joace rolul pana la capat. Atat: „eram, odata, cu un conte X, la Viena – jucam pocker„…

Nici Socrate n-ar fi putut-o zice mai bine, cand cu, pardon, cocosul – de-a stat o lume-ntreaga sa se gandeasca (si inca se mai scrie pe tema asta!): ce-o fi vrut sa zica? (Stiu, nu e meritul lui Dinica, ci al scenaristului, da’, va rog, nu-mi ucideti vraja!)

Imi plac oamenii care mor frumos – cu sens – desi stiu ca-n majoritatea cazurilor nu se intampla asa: te calca o masina, sau faci cancer, sau te paleste Alezheimerul, sau esti coma sau… In fine, nu realizezi cand mori. Ii invidiez sincer pe aia care au aceasta sansa. Ii invidiez, din acest punct de vedere – stiu, am mai scris-o – pe condamnatii la moarte. Au o sansa in plus, o sansa pe care noi, muritorii de rand (ironic, nu?) n-o avem: au sansa sa isi traiasca moartea – al doilea eveniment mai important dupa nasterea pe care, din punctul asta de vedere, am ratat-o cu totii.

Algernon Sindey in fata gadelui, intrebat daca mai are de spus ceva: „Am venit aici sa mor, nu sa tin discursuri” (scrisese – subliniez – scrisese o scrisoare „de adio”); Lavoisier (parca), ghilotinat la revolutia franceza care isi roaga un prieten sa numere de cate ori clipeste dupa ce capul ii e despartit de trup – „ca sa nu moara degeaba” (a clipit capul in cos de vreo 12 ori!); generalul Antonescu si al sau „soldati, ochiti mai bine!”, etc – am o armata de exemple. (Provocati-ma!:)

Sunt „morbid”? Nu cred. Sunt mai lumesco-optimist decat credeti. Pentru ca Sfintii mi-ar rade in nas afland de asemenea preocupari (probabil o fac deja; sper, insa, cu ingaduinta). Pentru ca aici e vorba inca de viata, nu de moarte. E vorba despre cum iti inchei viata, nu despre cum iti incepi moartea. Cand am experimentat ayahuasca m-am apropiat mai tare de granitza aceea. Ba am avut impresia c-am pus un picior dincolo. Si-atunci am zis rugaciunea inimii mai cu foc de  cat am zis-o vreodata inainte sau dupa. Dar asta e deja alta poveste.